mihaies_02

un singur talent e de ajuns și el vă va arunca în aer!

atunci veți muri fără să mai aveți timp să-mi dați dreptate

Acum încă aveți timp …pentru că ”ACESTA ‘ nu există, dovadă ce mult ai  scris în articolul tău Mihăieș

– tu, care puteai atât de mult – dar mâine…mâine de niciunde, dintr-un loc neînchipuit el se va naște și toată apologia ta privind paradisul echilibrului din USR se va sparge ca un balon de săpun pt. că încă de pe acum vă pregătiți cu suficiență pentru inflexibilitate.

Și vei ajunge și tu ca atâția alții de râsul oamenilor cu adevărat stăpâni pe valorile pe care le consumă .

Oare ÎN MINTEA TA NU ÎNCAPE acest ‘mărunt” adevăr verificat: unui talent real nu-i va rezista niciodată vreo instituție?!

Se pare că nu!

Ești ori hipnotizat ori dus cu pluta, măi, Mihăieș, măi băiatule!  Vino-ți în fire!

p.s: și nu-mi mai arunca gunoi în față despre responsabilitate, clădirea viitorului și teama de-a nu-l compromite! fă un pas în spate chiar dacă nu ești vinovat și lasă lucrurile să-și urmeze cursul. Nici voi și nici cei care vor veni nu vor fi mai breji (ca oameni mă refer și nu ca scriitori).

mai jos articiolul ce a stârnit pricina:

http://www.romlit.ro/destul

Contrafort:
Destul! de Mircea Mihăieş

De vreun an, debutând parcă în cinstea Zilei Culturii Naţionale, mediul artistic din România a fost cotropit de un desant bizar, alcătuit din vreo zece-cincisprezece autori. De-atunci încoace, izbesc furios, cu pumnii, coatele şi ciobotele în porţile Uniunii Scriitorilor. Tipologia e cea cunoscută de când lumea. Mă abţin să folosesc epitete, dar e clar că vorbim de un „miez tare” (trei-patru combatanţi care au substituit realităţii, logicii şi bunuluisimţ isteria) şi de o masă de manevră.

În afara unui lucru cert – dorinţa de a accede la puterea administrativă – nu prea-ţi dai seama ce-i mână în luptă. Solidaritatea biologică, poate. Unii i-ar spune fascism generaţionist, corecţii politic ar vorbi de „ageism”. Pentru mine, originea atacurilor smintite e mult mai simplă: frustrarea. Nemulţumirea că nu sunt băgaţi în seamă, citiţi, adulaţi. Marea lor dramă e neomologarea în planul valorilor. Ţipetele de pe internet sunt glasul dogit al anonimatului vâscos, expresia ce nu mai poate fi înăbuşită a complexelor şi urii.

Mulţi dintre ei nici măcar nu sunt membri ai Uniunii, dar se văd deja încălărind fotoliile în care au stat cândva Rebreanu şi Sadoveanu. Se exprimă într-un limbaj primar şi virulent, ce ţine de subteranele civilizaţiei. Urletele denotă o incredibilă vulgaritate de gândire şi o agresivitate înmărmuritoare. Dar impresia finală e, nu ştiu cum, caraghioasă. În linii mari, e vorba de câţiva condeieri (îndeobşte poeţi, pentru că, deh, tagma e mai iritabilă!) iviţi, la începutul anilor ’90, în siajul „generaţiei în blugi”. I-au imitat, i-au copiat, i-au pastişat, iar apoi au tăcut mofluz. Fiind percepuţi drept o speranţă a continuităţii în cultură, au fost încurajaţi peste cât ar fi meritat. Rămaşi singuri cu propriile neputinţe, au capotat. Un timp, şi-au descris activităţile fiziologice, acuplările, s-au răfuit în paroxistice epistole în care-şi denunţau abuzurile de droguri, schimburile de neveste şi originea etnică „inferioară”. După care a urmat o pauză jenantă. Parcă erau o trupă de actori urcată pe scenă, dar care uitase, in corpore, textul! Spinările li s-au încovoiat brusc şi, culmea, buletinul le arăta că nici nu mai erau chiar atât de tineri. Adio, deci, şansei de a deveni vreun John Keats, vreun Rimbaud, vreo Sylvia Plath, măcar vreun Labiş, ceva – ca să invoc doar nume de poeţi morţi tineri. Tot ce le-a mai rămas a fost ciomagul.

Câtă vreme n-au păşit dincolo de rezervaţia autismului intra-generaţional nu i-a atins nimeni măcar cu o floare. Dimpotrivă, au beneficiat de recenzii laudative, burse, invitaţii la colocvii şi festivaluri internaţionale. Cum s-au prezentat acolo, ştim: incapabili să articuleze o frază de Doamne-ajută într-o limbă străină, fără vreo idee originală şi repetenţi la capitolul dialog. Şi totuşi, au fost promovaţi insistent (mă număr printre cei care au făcut greşeala de a miza pe ei). Ceea ce n-ar fi un capăt de ţară. În fond, îmi spuneam, orice societate conţine şi un procent de excentrici şi ciudaţi. Prin urmare, erau oarecum „reprezentativi”. Surprinde doar agitaţia care i-a cuprins de vreun an încoace. Până nu demult erau nişte inşi apatici, autocentraţi, indiferenţi la ce se întâmplă în lumea reală. Instalaţi în binefacerile democraţiei (care, fireşte, li se cuveneau), n-au scos o silabă despre moştenirea comunistă a României. N-au zis nici pâs despre Securitate, mineriade şi violenţa partidelor extremiste şi-a grupurilor de intelectuali revizioniştileniniş ti. Erau suficient de maturi, în anii ‘90, când pericolul neocomunist nu era vorbă goală. A ieşit vreunul la bătaie? Aş! Greul l-a dus generaţia prostănacilor idealişti care voia să se termine odată cu ceauşismul şi iliescianismul. Ei aşteptau după colţ, pregătiţi să înhaţe potul.

Nu i-a deranjat nici cât negru sub unghie – dacă tot se vor arbitrii vieţii culturale – nici măcar arbitrariul şi capriciile lui Eugen Simion la Secţia de Limbă şi Literatură a Academiei Române. Nu i-a interesat cum se dau acolo, de decenii în şir, premiile. S-au făcut că nu observă când prozatorul Breban i-a ameninţat cu moartea pe câţiva dintre intelectualii de primrang ai ţării. Cu alte cuvinte, civismul lor a fost egal cu zero. Trăiau narcotizaţi în Ţara Mâncătorilor de Lotuşi, toropiţi în vise de mărire. Ce mă pune pe gânduri nu e însă dorinţa (fie ea şi patologică) de parvenire. Relaţiile dintre generaţii n-au fost niciodată idilice. Cei tineri au râvnit întotdeauna locurile ocupate de cei bătrâni, iar aceştia din urmă i-au ţinut la distanţă cât au putut. Ce şochează e grosolănia indescriptibilă prin care încearcă să-şi atingă scopurile.

Armele lor sunt pe cât de primitive, pe atât de dezgustătoare: insulta isterică, stigmatizarea, exhibarea violentă a dispreţului, invectiva, minciunile uluitoare şi o vulgaritate rareori văzută în spaţiul cultural românesc. Asta înseamnă „reforma” mult clamată? Să ne facem unii pe alţii „porci”, „nesimţiţi”, „nulităţi” „infractori”, „bolnavi”, „minţi năclăite”? Unde şi când au deprins acest limbaj, pe care-l credeam arendat exclusiv leprozeriei lui Vadim şi Eugen Barbu? Dar de ce mă mir? Când oameni din guvernul României pretind că administrează în numele „străzii”, limbajul extremist îşi intră natural în drepturi. Care stradă? Aceea pe care au mărşăluit Mussolini, Zelea Codreanu, Stalin şi Hitler? În lumea civilizată se guvernează prin instituţii şi organisme legal alese, nu prin urlete descreierate.

Îngrijoraţi că, orice ar face, nu ies din anonimat prin forţa creaţiei lor, s-au vrut lideri de opinie. Momentul intrării în arenă coincide cu decernarea Marelui Premiu pentru Poezie de la Botoşani din 2015, al cărui laureat a fost Gabriel Chifu. Las’ că era vorba şi de un clar simbolism al maturizării depline a unei întregi (şi glorioase, să fie clar!) generaţii – adică aceea pe care au copiat-o până li s-au tocit creioanele. Membrii juriului, critici cu vechi state de serviciu, nu recompensau un nou venit, ci un poet cu o carieră serioasă în spate. Gabriel Chifu luase anterior nu mai puţin de patru premii ale Uniunii Scriitiorilor, plus nenumărate alte distincţii. Mai mult, a arătat în ultimii ani şi o surprinzătoare, originală faţă de romancier. Are însă un defect major: ocupă o funcţie de conducere la Uniunea Scriitorilor. Unde a ajuns tocmai pentru că e o personalitate respectată şi unde, o spun în deplină cunoştinţă de cauză şi cu maximă responsabilitate, a desfăşurat o muncă de-a dreptul eroică pentru a menţine în viaţă instituţia. Faptul că i s-au aruncat în obraz tone de lături ţine, până la urmă, de mentalitatea românească. Apare undeva, în vreun cotlon, un ins onest? Tăbărâm imediat cu pumnii şi-l acuzăm că e escroc. E vreunul mai frumos decât noi? Îl aranjăm imediat: e o pocitanie. Se aude de unul c-ar fi inteligent? Aiurea, e un prost. Am fost şi suntem ţara lui Caion şi a lui Vadim, a mentalităţii axiofobe, născute din invidie, gelozie maladivă şi resentiment.

Terfelirea lui Gabriel Chifu n-a fost însă decât un pretext. Sunt absolut sigur că dacă premiul l-ar fi luat altcineva, inclusiv Mircea Cărtărescu, ar fi urmat aceeaşi reacţie. Aparenta victimizare a lui Cărtărescu avea drept scop reglarea ţintei contra redutei principale: Uniunea Scriitorilor şi cel care o conduce, Nicolae Manolescu. Ce mai conta că premiul de la Botoşani n-avea nici în clin, nici în mânecă cu Uniunea Scriitorilor, fiind decernat de forurile culturale locale, care făcuseră, de altfel, şi nominalizările. Grav e că în juriu se găseau membri ai Uniunii Scriitorilor. Şi, încă mai grav, că între ei se afla Nicoale Manolescu.

Gabriel Chifu n-a fost, aşadar, decât victima întâmplătoare a unei bătălii demult pregătite. Ea a fost premersă de atacurile vitriolante contra aşa-zişilor „intelectuali ai lui Băsescu” şi a culminat cu încleştarea stupidă împotriva timbrului literar. Dl. Manolescu are, îmi dau seama, o mare problemă: chiar dacă s-ar fi oprit din scris încă acum zece sau cincisprezece ani, tot ar fi rămas, în conştiinţa publică şi în istoria culturală a României, drept cel mai important critic şi istoric literar al ultimei jumătăţi de veac. Prin urmare, el trebuie urât cu obidă, îndesat, icnit – doar pentru că este ceea ce este. Trebuie distrus pentru că asta e mentalitatea locului. Ceea ce-i „agravează” d-lui Manolescu situaţia sunt cele două cărţi fundamentale publicate în ultimii ani, Istoria critică a literaturii române (2008) şi Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc (2014). Spre ghinionul lor, volumele n-au fost prea generoase cu nervoşii, „moraliştii” şi procesomanii de care mă ocup în aceste rânduri. După cum n-a fost nici cu destui corifei ai generaţiei ’60, sprijinitorii din umbră, instigatorii şi, pentru unii, sponsorii insurgenţilor anti-manolescieni.

Cele două sinteze ale lui Nicolae Manolescu au fost percepute de marea majoritate a furioşilor la care mă refer drept actul lor oficial de deces. Poate e o nedreptate, poate e o percepţie subiectivă, dar aşa stau lucrurile în cultură: eşti omologat de instanţele care şi-au dobândit şi verificat autoritatea în timp, şi nu de gureşe desanturi generaţioniste. În loc să încerce să treacă ştacheta ridicată de marele critic, au ales calea banditească a înjunghierii pe la spate şi a explozibilului pus la temelia casei. Calculul lor e simplu: „Nu putem pune mâna pe Uniunea Scriitorilor, ei bine, Uniunea Scriitorilor trebuie aruncată în aer! Cu conducătorul ei cu tot!” Cam peltică filosofie de viaţă.

Închei cu un apel direct. Faptul că de peste un sfert de secol am mizat – sprijinind-o efectiv, nu din gură – pe generaţia tânără de scriitori, inclusiv pe unii pe care-i văd urlându-şi azi, despletiţi, setea de sânge, mă îndreptăţeşte, sper, să le adresez câteva rugăminţi:

Încetaţi această gherilă de doi bani, care vă arată imaturitatea, nu forţa. Ştiţi foarte bine că la orice confruntare democratică, prin vot, veţi fi spulberaţi. Tocmai de aceea aţi împins lucrurile în mocirla abjecţiei, a răfuielii şi a contestaţiei de dragul contestaţiei: când toată lumea e acoperită cu noroi, distincţia dintre bine şi rău, dintre laşitate şi curaj, dintre valoare şi veleitarism dispare. Vreţi să distrugeţi o instituţie prin odioase diversiuni a cărei grosolănie se vede şi de pe lună. Reacţia firească a unor nemulţumiţi ar fi să-şi creeze propria asociaţie. Ar fi un act şi moral, şi legal, şi legitim. Dar nu asta vă interesează, pentru că vă lipseşte talentul de a ctitori. Aţi arătat că ştiţi doar să zgâriaţi, să muşcaţi, să dezmembraţi. Deşi speraţi să faceţi prozeliţi, de un an nu vi s-a mai alăturat nimeni. Nu încercaţi să profitaţi de greutăţile aproape insurmontabile ale momentului, de sărăcia deprimantă din ţară, pentru a vă strecura hoţeşte în poziţii de putere. Nu contaţi pe complicitatea scriitorilor care deşi tac şi vă privesc oripilaţi, refuzând confruntările de acest nivel, n-au să vă voteze niciodată. Scrieţi poezii şi romane, nu umblaţi cu tiribombe expirate – au făcut-o, demult, înaintea voastră, pornografii interbelici. Cine-i mai ştie azi?! Renunţaţi la intrigile securistoide şi la atacurile la persoană. Nu duc nicăieri. Publicaţi cărţi, nu flegme pe geam – pentru că s-ar putea să vă vină înapoi, în obraz.

Şi dacă, într-adevăr, nu puteţi şi nu puteţi să vă abţineţi, înjunghiaţi-vă între voi. Se vede din „dialogurile” de pe internet că aveţi şi talent pentru aşa ceva, şi subiecte grase: „drogurile”, „etnia”, „mizeriile egotiste”, „rahatul”, „scuipatul”, „căcatul” şi, nu în ultimul rând, „Crucea” şi „Căpitanul”. Şi reveniţi în lumea civilizată după ce vă veţi fi calmat. Lăsaţi în pace Uniunea Scriitorilor, lăsaţi-i pe scriitori să-şi vadă de propria soartă. Aşa cum sunt ei, „mediocri şi conformişti”. Nu-i mai „reformaţi”, nu le mai muriţi de grijă (à propos, l-a luat vreunul dintre voi în gazdă pe bietul Aldulescu?), nu-i dădăciţi. Ştiu să-şi vadă de grijă singuri, sunt capabili să ducă destul de bine bătăliile pentru supravieţuirea breslei, după cum au dovedit-o şi în vremurile îngrozitor de grele din ultimii ani. Nu vă substituiţi crizei, imaginându-vă că dacă faceţi tabula rasa vi se vor înălţa socluri pentru statui. Dacă scrisul nu devine principala voastră preocupare, tot pitici rămâneţi. Şi tot fără funcţii – indiferent cât de multe injurii postaţi pe bloguri, în tristul vostru tête-à-tête cu neantul.

Din păcate, purtaţi în voi un vid moral, o boală, probabil, incurabilă pe care încercaţi s-o răspândiţi în organismele sănătoase, aşa cum ftizicul îşi suflă bacilii în nasul celui necontaminat. Faptul că nu vă citeşte lumea trebuie să fie un imens supliciu. Dintr-un calcul prostesc, încercaţi să compensaţi deficitul de valoare cu scandalul. Ca unul care-am văzut destule situaţii de sinucidere colectivă, ştiu că aţi ales calea pierzaniei. Invocaţi „moralitatea”, dar contribuiţi la degradarea mediului public cum n-a făcut-o nimeni în întreaga istorie a literaturii române. Opriţi-vă! Pe vremuri, înaintaşul vostru într-ale limbajului pestilenţial, Eugen Barbu, pornise decapitarea generaţiei ’80 într-un infam serial intitulat „La judecata de apoi a poeţilor”. Într-un acces suicidar asemănător, aţi declanşat o luptă oarbă, din care, previzibil, veţi ieşi iremediabil compromişi. Cine va dori, vreodată, să vă stea alături? Probabil n-aţi aflat, dar există vecinătăţi care maculează. La ranchiuna şi setea de parvenire exhibate, sunteţi condamnaţi la un prizonierat perpetuu în ţarcul propriului egoism. Pentru a conduce o instituţie de complexitatea Uniunii Scriitorilor e nevoie de echilibrul şi competenţa unei echipe. Or, ce se vede dincolo de limbajul vostru injurios e doar lăcomia şi sălbăticia haitei. Alianţele voastre sunt pur conjucturale, jeturi veninoase de uri împărtăşite. Faceţi-vă, dacă asta vă dictează impulsurile, harakiri, aplicaţi-vă între voi oricâte procedee sepuku şi lovituri K1 doriţi. Dar luaţi labele de pe Uniunea Scriitorilor!

P.S. Urmărindu-vă de mai multă vreme, ştiu exact cum veţi reacţiona. Daţi-i înainte, sunt călit. Au încercat să mă calce în picioare înaintea voastră nenumăraţi „vigilenţi” şi „moralişti” – unii cu epoleţi, alţii fără. Aveţi câmp de acţiune liber.


2 thoughts on “un singur talent e de ajuns, UNUL SINGUR ….și el vă va arunca apoi în aer tot USR-ul ( lui Mircea Mihăieș)

  1. este o modă – a lovi în tot ce a fost și mai este bun, indivizi fără caracter întocmesc liste fictive de aderenți la o reformă a asociației scriitorilor care ființează de aproape 100 de ani. ani,De ce nu agreez atacul pornit de falșii reformatori? Pentru că au alcătuit liste fictive cu aderenți care nici nu au aderat vreodată la grupul Cipariu-Iaru ( Râpă, pe numele de fată), Vinicius ( beneficiar al unor premii USR)& Co. Este ușor să demolezi, dar tu, Hopernicus, băiat bun la toate, cu ce vii? ,

    1. va voi raspunde cu ce vin- si nu e o noutate pt dvs: vin cu o nesimtita neuitare pe care imi doresc din toata inima sa o pot lasa si generatiilor viitoare, ca acestea sa stie clar si drept cand se vor uita in urma: cine a fost curva si cine a fost securist, cine a lins, de ce si pe cine, cine s-a bucurat impotriva altora, cine a franat cand putea sa faca un pas in spate, cine s-a laudat sa fie ce nu era, cine a tradat si cine a scuipat, cine a crezut ca e zeu peste oameni, cine a inselat si de ce si inca multe de genul asta. Poate o data se vor desparti apele si vulturii vor sta cu vulturi si caprioarele cu caprioare si pasarile cu pasari laolalta. Nu cum vad acum, sacali si crocodili mascati in costumase de lana.

Comments are closed.