Sâmbătă 2 aprilie, de la ora 15.00, în Music Pub din Suceava (str. Mihai Viteazu nr. 48) va avea loc lansarea ultimului volum al poetei Luminița Amarie, Cărbune de fum. Apărut în 2015 la editura Brumar din Timișoara el fi prezentat de Ana-Manon Pițu și Florin Dan Prodan.

Luminița Amarie s-a născut la 20 ianuarie 1987 în Dorohoi și a copilărit în comuna Ibănești. Locuiește la Londra. A publicat patru volume de poezie: Lacrimile, dinții albi ai durerii și Chintesența de a fi la editura Eminescu, Fericirile care Dor, editura Blumenthal și Cărbune de fum, editura Brumar. Poemele sale au apărut în revistele Convorbiri Literare, Luceafărul, Conta, Hyperion, Sintagme Literare, Oglinda Literară, Litere, Arca, Urmuz, Bucovina literară.

Luminița Amarie se lasă în voia tradiției trubadurilor și truverilor, ce evocau sentimentul ca pretext poetic, dând muzicalitate unor trăiri ce se propagă în ritm de baladă. Nu de puține ori, versurile Luminiței Amarie amintesc mâhnirea superioară  a sonetelor shakespeariene; acea nedomolită tristețe creativă ce se privește în oglinzi imaginare (Traian T. Coșovei).

lumina mâinilor

nu credeam că va sosi momentul acesta
ieșirea mea din scenă, tăcerea ta monahală.
toate niște acte ratate
târzii și iluzorii.
îmi amintesc cu frică
locul din care n-am putut să mă rup
o groapă din care nimic nu crește
loc blestemat de îngerii nordului meu.
realizez abia acum că nu mi-am plâns
morții în liniște
aș fi putut iubi, da, aș fi putut și eu să fiu
o femeie fericită
doamne, cât de tristă este ziua aceasta…
cer să pleci și te implor să rămâi – scriu tăcut.
nu credeam că va veni momentul acesta.
scriu despre iubire și literele mele devin cruci.

***

prima oară când am descoperit moartea
aveam 6 ani și am crezut că e o sărbătoare.
a doua oară aveam 13 ani
abia devenisem sânge pământului
copila din mine adormise
femeia nu știa gesturile trecătorilor
cu o privire castă mi-am luat rămas bun.
pesemne că trebuia să plâng în fața tuturor
eu însă pe ascuns
am mers în spatele casei și am ars bucăți de lumânări
culese de pe marginea sicriului.
am ars lumânări în pământ
până unghiile mi-au devenit cenușii.
m-au găsit dormind și nu au înțeles nimic.
a treia oară moartea a venit în liniște
m-a privit în ochi, m-a mângâiat.
am implorat-o să nu mă lase singură;
ea a zâmbit și mi-a spus că nu mă vrea.

biografie

sunt viață. sunt eu.
un om cu privire. o simbioză a simțurilor.
un răcnet, tandră iluzie. sunt singurătatea,
sunt tot ce nu pot spune.
realizez acest lucru când îmi privesc mâinile.
mă privesc în oglindă doar noaptea.
fără să mă uit la ceas mă întreb de ce e atât de târziu.
mă pot îndrăgosti, dar nu am iubit niciodată.
când mă privește el
simt cum trece prin mine și fug.
îmi împart tăcerea cu pereții.
cu acest poem pe care
îl scriu și mă gândesc la cât de mult
am vrut să mă îmbrățișeze sălbăticia ochilor lui.
acum îmi spun că visul de aseară a însemnat această durere
ce îmi împovărează privirea
cu o tristețe nemărginit de curată.
nu ascund nimic.
aștept o ploaie de toamnă, iertarea pietrelor și uitarea.
uitarea care nu vine. uitarea care nu iartă. uitarea,
această mult cerșită alinare ce recunoaște iubirea,
adevărul și nu vine în noi.
sunt o ființă, iată. inima mea bate și picioarele mele
ascultă de ea.

pot să beau apă și să gust pământul.
pot să fiu tot ce îmi imaginez. cântecul meu ajunge acolo
unde văile păzesc castitatea verdelui.
mistreții cunosc singurătatea dealurilor de unde m-am rupt.
un doliu alb încoronează casa noastră.
de-aș ști până unde duce drumul acesta…
de-aș ști, ți-aș scrie și eu o scrisoare despre omul
ce poartă crucea altcuiva.
am rămas singură privindu-mi urmele.

să vină moartea întâi

bărbatul acesta este foarte trist
numai eu îl pot vedea
în fiecare noapte citește aceeași scrisoare
bea din același pahar
deschide aceeași fereastră
apoi uită de timp
pesemne că iubește aceeași femeie
numai mie mi se poate destăinui
numai eu îi văd rănile și îi știu căile sângelui
este singur
singur și foarte departe de ziduri
uneori privește în gol
alteori în ochii străinilor ca și cum ar vedea în ei lumina aceea
pe care toți o
căutăm așteptăm iubim și ucidem
are mâinile frumoase și triste
știe că iubirea nu vine din această fericire
strălucitoare și grea
noroioasă și blândă
care plutește prin lume
iubirea se naște abia atunci când moare tot
iar el, el a murit demult.