Intelectualii şi pulsiunea populistă

Luiza Palanciuc, un interviu cu Mihai Şora

„Cuvântul populism a avut parte de o aventură neplăcută: a devenit popular. Odată ieşit din limbajul savant, utilizările sale frecvente se inserează, de acum înainte, în spaţiul polemic ocupat de către actorii politici, jurnaliştii şi intelectualii mediatici. În mod cu totul semnificativ, populismul se declină de la o expresie polemică la alta: «derivă populistă», «tentaţie populistă», «pericol populist» şi chiar «mâncărime populistă». Examenul critic al noţiunii nu a precedat folosirea termenului.”(Pierre-André Taguieff, Populisme, în Encyclopaedia Universalis)

Noţiunea de populism ridică nenumărate probleme de natură teoretică şi practică. Odată cu anii 1990, noul val de partide de extremă dreapta a surprins analiştii, care nu au găsit, spontan, resurse conceptuale pentru a elabora un dispozitiv teoretic fin: doctrina politică nu a însoţit imediat fenomenul – fapt remarcat, în ultimii ani, de politologi (cf. M. Canovan, G. Hermet, P.-A. Taguieff).

Într-un anume sens, am putea spune că este vorba despre un mecanism „postmodern”: o strategie decaptatio care face apel la toate angoasele lumii contemporane, la reflexele acesteia de conservare sau la resentimente şi refulări. Dreapta extremă, de pildă, este adesea asociată cu anti-imigrarea,xenofobia, deci cu toate formele de repliere – mai mult sau mai puţin neliniştite ori nervoase. O retractilitate pe care ideologia populistă ştie să o recupereze: ea presupune o înţelegere restrictivă a cetăţeniei, în care societatea civilă nu poate fi decât omogenă din punct de vedere etnic şi cultural. Deci nu atât o formă a excluderii celuilalt, în alteritatea sa, cât a „preferinţei naţionale”: întâietatea acordată „autohtonului”.

Într-un asemenea sistem de valori, chestiunea identităţii devine capitală, iar conceptele convocate vor fi, implicit, şi de natură etnică. Este ceea ce Pierre-André Taguieff numeşte „rasismul diferenţialist”, pentru a semnala ideologia care urmăreşte, dincolo de orice altceva, perpetuarea diferenţei şi a diversităţii. Intervine, aşadar, o noutate ideologică, întrucât conţinutul acestui populism este deopotrivă identitar, comunitar şi bazat pe o politică a excluderii.

Pe de altă parte, însă, trebuie remarcat că problema identitară nu este asociată numaimulticulturalismului, imigrării sau, în general, prezenţei unor comunităţi străine în Europa occidentală. Ea se pune cu acuitate în chiar mecanismul formal al democraţiei liberale. Astfel încât, apărătorii diferenţei, ai particularului şi ai individualului se vor găsi întotdeauna în opoziţie faţă de universalişti, susţinători ai mondializării şi ai multiculturalismului. Or, noile forme de populism structurează tocmai aceste retrageri în particular, ducând la un populism de tip comunitarist.

Ce se poate spune, în acest context, despre populismul intelectualilor? Sau, formulând altcumva întrebarea: categoria de populism rămâne o categorie operatorie dacă o aplicăm elitei intelectuale?

Sub cerul ideilor, multiplicarea patologică a sensurilor onestităţii intelectuale, rectitudinii sau integrităţii nu prevesteşte nimic bun. Când toţi intelectualii ajung să vocifereze pe tema valorii, când unii ţin prelegeri, scriu prefeţe despre canon şi regulile artei, fără a fi interiorizat, însă, aceste noţiuni, riscul este tocmai cel al anamorfozei: diferenţa abisală între expresia publică a intelectualului şi realitatea luiprivată.

Populismul elitelor este mai subtil pentru că el nu este deşănţat, ci se ascunde (diafan) în spatele trilurilor de universitar, academician sau ale oricărei magistraturi intelectuale.

Nenumăratele descrieri ale fenomenului populist – atât ca stil politic, cât şi intelectual – au condus la unele tentative de definiţie, dar de fiecare dată ca atitudine, stil, mod de a evolua în spaţiul public. Însă dincolo de cazuistică, de anecdotică sau de informaţia istorică, trebuie admisă utilitatea unei teoretizări a fenomenului. Populismul ca forma mentis şi logică a sentimentelor deopotrivă; raţiune intelectuală (de tipul dominării), dar şi deviaţie ideologică ori mutaţie culturală.

Politic şi / sau intelectual, populismul stă de fiecare dată sub semnul nevoii (irepresibile) de recunoaştere.

„A măsura, astfel, cu rigla lui Ahile, insula plină de broaşte ţestoase a ştiinţei istorice, înseamnă a întâlni, într-o formă nouă, problema filosofiei, dar întâlnind, totodată, personajul acesta al vânătorului pe care, la origine, filosofia şi l-a atribuit drept un Celălalt absolut: sofistul. Astăzi, sofistica nu mai este arta de a-i învăţa pe elevii aflaţi la şcoala de conducători ai poporului retorica aparenţelor potrivite ca să-iobţină favorurile. Ea este o instituţie ce pune la dispoziţia clasei politice harta lucrurilor care le scapă, o instanţă de reprezentare pe lângă politic a ceea ce o întemeiază şi, în acelaşi timp, o excede: mentalităţi arhaice sau subversiuni futuriste, inerţii ţărăneşti şi derive marginale, înrădăcinări şi mutaţii. Sofistul de astăzi nu mai trăieşte în insesizabil, ci mai curând în acel „vreţi aşa ceva? iată”; nu doar în farmecele retoricii, într-o cunoaştere certă: uriaşa puncţie de cunoaştere exersată pe toată suprafaţa corpului social şi, mai specific, pe tot ceea ce priveşte producerea puterii şi inerţia sau rezistenţa mentalităţilor; spaţiu al reprezentării în care se joacă reducţia Celuilalt şi diversificarea lui Acelaşi, centralizarea gândurilor şi provincializarea comportamentelor, şi unde, în densitatea ţării profunde saupas-cu-pas-ul raporturilor de putere, se înscrie raţionalitatea dominării.” (Jacques Rancière, La pensée d’ailleurs, in Critique, 1978)

Luiza Palanciuc: Iubite Domnule Mihai Şora, aş dori să începem dialogul nostru chiar de la această observaţie a lui Jacques Rancière, pentru care sofistica – deci intellectios-ar reduce, astăzi, la o formă instituţională aflată în slujba politicului sau, în orice caz, sub semnul raţionalităţii dominării.
Mihai Şora: Da, este limpede că raţionalitatea dominării a căpătat o mare vizibilitate în zilele noastre. Ea condiţionează aproape toate mizele pe care le mai are ori le lansează un intelectual într-odemocraţie de tip occidental. Ar trebui să ne întrebăm, aici, în ce măsură mass-media intră în jocul complex al dezbaterilor care agită lumea intelectuală. Un lucru pare să fie acceptat de toţi: este o intrare spontană, dar care nu face decât să reducă, în realitate, complexitatea problemelor, să suprime nuanţele, să caricaturizeze formulările. Printr-o maniheizare a dezbaterii: concret, simplismul devine regula. Iar aceasta, ca orice regulă, se cere respectată. Însăşi istoria democraţiilor moderne apare tocmai ca o simplificare a principiului democratic, prin concentrarea asupra altor principii, mai cu seamă a capitalului (în sensul marxist al cuvântului) sau a progresului tehnologic. Prin urmare, cred că se poate stabili un raport destul de coerent între ceea s-ar numi „excedentul popular”, cu versiunile sale de populism, şi mecanismul democratic propriu-zis.

L.P.: Tocmai. Revenind la Rancière: teoriile sale mi se par simptomatice pentru modul occidental de a formula nişte îngrijorări. În La haine de la démocratie, una din ultimele sale cărţi, pleacă de la constatarea că democraţia este detestată chiar de cei care cultivă elitismul, excelenţa, superioritatea, nu numai de emiţătorii concepţiilor autoritare despre guvernare. Cu alte cuvinte, dispozitivul care face ca principiul democratic să fie, de fapt, dispreţuit, ar fi consecinţa individualismului liberal: ura faţă de egalitate pe care intelighenţia aflată la putere o vehiculează sub forma presupoziţiei că ea este elita calificată – id est îndreptăţită – să conducă poporul: „[…] cuvântul democraţie devine deopotrivă eufemismul desemnând un sistem de dominare care nu mai este numit cu numele său şi numele subiectului diabolic care vine în locul numelui şters.”. Pentru Rancière, acest „nume diabolic” este „omul democratic”: „tânărul imbecil consumator de pop-corn, tele-realitate, safe-sex, securitate socială, drept la diferenţă şi iluzii anticapitaliste sau altermondialiste.” (p. 97). Deci democraţia ca sistem al unei dominări oligarhice, în care cuvântul propriu-zis continuă să se opună, din punct de vedere semantic, dictaturii, dar care face abuz de liberalism: deopotrivă excesul anarhic al unei populaţii (oricând) contestatare şi excesul economicului, prin figura lui homo œconomicus – revelator pentru o societate narcisistă cultivând individualitatea, detestând egalitatea populară pe care, în principiu, o presupune democraţia.
M.Ş.: Dreapta radicală are o poziţie politică şi o articulaţie ideologică mai elaborate în raport cuparticularismul cultural şi individualitatea. Ea se plasează pe poziţii mai sigure faţă de multiculturalism, faţă de islam, în Europa occidentală, faţă de alteritate, în general. Prin urmare, este de înţeles că atinge o plajă mai amplă în receptare, printre grupurile de indivizi care se simt ameninţaţi de suprimarea diferenţelor sociale, economice sau culturale. Ce face intelectualul, în acest context? Trebuie spus că – cel puţin pentru societatea românească – nu există fracţiune a societăţii mai marginală şi mai deconectată de celelalte fracţiuni (uneori chiar de real) decât cea a intelectualităţii. De altfel, nici nu este de mirare că reacţiile intelectualilor sunt mai totdeauna de tip reactiv: nu produc zdruncinări în Istorie, ci – în cel mai bun caz – li se întâmplă să răspundă la ele. Slăbiciunea aceasta (ori neputinţa) înseamnă mai mult decât poate părea la o primă analiză. Este mizeria intelectualilor: neputinţă de a răspunde corect provocărilor Istoriei, o falsă conştiinţă declinată într-un mod la fel de fals… Prin urmare, a instrui „poporul” înseamnă a-i da consistenţă, întâi de toate, a-l „valida” înainte de a i te impune, ca exemplaritate care cere să fie ascultată (şi, eventual, urmată). Or, aici nu este vorba decât despre proeminenţe egolatre, care însoţesc (când nu anulează) gestul simbolic al ieşirii în public. În acest sens, momentul istoric al lui decembrie 1989 a reprezentat, fără îndoială, la noi, o tensiune intelectuală, dar nu în sensul că el ar fi fost provocat de intelectuali, ci în sensul că o mână de intelectuali au servit momentului drept simboluri. Şi, cum totul este, mai devreme sau mai târziu, închis în simboluri…

L.P.: Dar ce înseamnă a vorbi despre un populism al intelectualului? Putem extinde această expresie la aceea de populism al elitelor? Fără simplificări abuzive, fără circularitate în definiţie.
M.Ş.: Intelectualii care pun termenul în circulaţie, în Rusia ţaristă a secolului al XIX-lea (versiunea sa originală, narodnik, din care a rezultat traducerea occidentală) îşi spun ei înşişi astfel, se revendică din populism; exaltă un socialism romantic şi rural, lumea ţărănească şi sufletul rus. La fel, pentrupoporanismul românesc. Însă aceasta este forma primitivă a populismului şi accepţia sa originară, căreia i s-au adăugat, ulterior, nenumărate altele, inclusiv cele care trimit la regimurile din America latină, la fascismele europene, prin rituri, reflexe ori dispozitive plebiscitare, protestatare, având pretenţia de răspunde unei oligarhii corupte, aflate la putere. Această origine bucolică şi expresiile pe care le-a căpătat ulterior, fac ca noţiunea de populism să fie greu de teoretizat în câmpul ştiinţelor sociale…

L.P.: Într-adevăr, ea nu apare, în enciclopedii, decât după anii şaptezeci, prin articolul semnat de Torquato Di Tella, dar care, mai curând decât să o definească, se mulţumeşte să intre în cazuistică (Lumea a Treia şi America Latină).
M.Ş.: Dificultatea de a elabora o teorie a populismului provine şi din faptul că acesta este ireductibil la fascism, la comunism ori la democraţiile liberale. Chiar dacă recunoaştem unele trăsături comune între formele sale: de la ieşirea în spaţiul public, care este cea mai evidentă, la demagogia politică, în mod evident, sub această vocabulă tind să fie aşezate fenomene extrem de diverse şi înrădăcinate, cum ar fi intoleranţa, rasismul, antisemitismul, xenofobia, care nu mai au mare lucru în comun cu ingredientele care dădeau definiţia lui narodnik.

L.P.: Cred că formele de populism practicate de intelectuali sunt, totuşi, mult mai greu de depistat, mai cu seamă atunci când ele se combină cu exerciţiul mandarinatului: în lumea universitară, în cea editorială sau în presă, să spunem… Există, cu alte cuvinte, câteva cazuri paradigmatice pentru un anumit mod operaţional al populismului intelectual. De fiecare dată, însă, avem a face cu o nevoie de recunoaştere exacerbată, combinată cu absenţa (dispariţia sau adormirea) simţului autocritic, cu o slăbiciune mentală care vine din interiorizarea unor clişee sau din nevoia (ardentă) de a intra cât mai repede pe orbita personalităţilor, de a fi luat în seamă. Deci a utiliza deopotrivă un complex de cunoştinţe (care îi conferă intelectualului legitimitatea de intelectual) şi un dispozitiv simbolic. De pildă, populismul lui Sartre nu poate fi disociat de simbolic – deci de o anumită formă a adevărului în eroare,adevărul de situaţie, ca să-l numim astfel. Este limpede că realităţile Franţei „anilor Sartre” depăşeau „simplul” său ego… Aşa încât, chiar multiplicând la infinit intervenţiile publice, el nu putea fi redus la o afirmaţie care ar fi fost a sa: era mai mult acolo – un „adevăr” de ordin general, al unui public, deci,într-o oarecare măsură, un „adevăr obiectiv”.
M.Ş.: Astăzi, intelectualul este mult mai subtil, după părerea mea: se vrea, adică, mai integru… Iar acest lucru funcţionează drept argument, justificare şi sens al propensiunii egolatre. Dintr-un astfel de exerciţiu nu poţi ieşi decât mai idiot: este ca şi cum ai ţine o predică în biserică despre integritatea morală şi, la sfârşit, ai face cu ochiul. Intelectualul îl arată cu degetul pe politicianul veros, populist, invocă principiile filosofiei morale, uneori, dar, în realitate, modul lui operatoriu este exact acelaşi. Integritatea intelectualului nu (mai) este obligatorie; ea nu mai corespunde unor preocupări presupus transcendente, ci ajunge să trimită la dispoziţia – facultate sau aptitudine – de a-i ţine pe ceilalţi uniţi, cu atenţia fixată asupra sa şi a apariţiilor sale publice: prin urmare, a menţine lucrurile în starea în care sunt. Este criminal sau, în orice caz, iresponsabil: o concentrare pe eficacitatea discursului mai curând decât pe ceea ce ar putea el transmite, eventual, ca idee, normă, valoare. O atitudine populistă prin excelenţă. Dar, spre deosebire de politician, populismul intelectualului este mai dificil de circumscris, pentru că intelectualul se adresează, întâi de toate, confratelui, deci breslei… Pe acesta trebuie el să-lconvingă, chiar când iese în faţa prostimii…

L.P.: Da: obligaţia de efect. Politicianul, chiar când practică un populism deşănţat, este urmărit, ulterior, în efectele discursului său, mai ales dacă ajunge la putere. Or, intelectualul pare să ocupe mereu o formă – mai mult sau mai puţin comodă, precară, fals-îngrijorată – de abstracţie socială. El se sustrage obligaţiei de a reuşi, de a împlini ceea ce promite… „Se sustrage” este un fel de a spune: în realitate, nici nu-şi pune problema: populismul său este unul fără obligaţii, neangajant. De aici şi dificultatea de a-l depista rapid. De aici şi mizeria intelectualului: el este emiţătorul unui discurs asupra societăţii, discurs profesionist şi profesionalizat, dar care nu îl implică direct, în sensul tare al cuvântului căci el nu-şi mai asumă, uneori, nici (măcar) funcţia critică pe care o avea odinioară, ci se află în permanenţă în căutarea unei recunoaşteri care să-i satisfacă egolatria. Populismul devine, atunci, o modalitate de a răspunde acestei propensiuni.
M.Ş.: Nu trebuie uitat că populismul intelectualului – chiar când este proclamată (ori deplânsă)moartea intelectualului – vine din nevoia irepresibilă a acestuia de a ieşi învingător din lupta cu simbolicul: de a-şi conserva magisterul. O pulsiune pe care absolut nici un intelectual nu poate să şi-oreprime, de fapt: ea este reflexul condiţionat al lui intellectio. Probitatea intelectualului constă, atunci, în a nu face din această pulsiune un modus vivendi.

sursa: http://atelier.liternet.ro/articol/9836/Luiza-Palanciuc-Mihai-Sora/Intelectualii-si-pulsiunea-populista.html