Râu fără leac să curgi în albii cu uimire
când doar nisip rămâne din foste întrebări
demult fără răspuns. Să fii târziu izvorul
când sute de izvoare îngenunchează-n mări.

Să ştii că mai există atâta plâns în lucruri
Cât ochiul mic al lumii n-o să mai poată duce
Dar să aduni zăpada cenuşa albă-a florii
Şi s-o aşterni cu grijă pe rana de sub cruce.

Să vezi cum se devoră din prea multă iubire
Cuvintele-ntre ele, din nou cum se aşterne
Bezna în turnul putred al cetăţii
Cum praful de pe clopot în graiul tău se cerne.

Dar să rosteşti chiar verbul ce-ţi sângeră pe gură
Tăişul lui ce-alungă somnul căzut în lire
Să rupă rând pe rând armură după-armură,
Să intri în cetate în straiele de mire.