E.P. Presupunând ca aţi fi primul pictor şi  înainte de creaţiile  dvs. nu ar mai fi existat nici  un precedent, nici un gest pictural , nici o schiţă – oricât de mare ar fi spaţiul istoric şi geografic explorat – şi v-aţi afla în faţa unui tribunal acuzat  de erezie: cum v-aţi apăra arta şi rostul acesteia în cetate?
N.S. OK, hai să facem un exerciţiu de imaginaţie. Dacă aş fi primul ever care să atingă un penel sau băţ de-o suprafaţă, pentru a lăsa o urmă, pentru a crea un mesaj, probabil, mi-ar lipsi cuvintele să spun ce am de gînd să fac. Mi-ar lipsi tot ce m-a învăţat estetica şi critica artistică, religia, istoria… de-a lungul miilor de ani de cînd se face artă. Mai mult, nu aş putea fi acuzat de „erezie” pentru că, aşa cum vă spun, probabil, nu aş fi vorbit, ci aş fi creat, fără posibilitate de a divaga teoretic despre creaţia mea. Şi nici nu ar fi existat termenul. Eretismul este un termen introdus de creştinism! Nu ar fi fost vreo lege „religioasă” pe care, nu ştiu cum, aş fi încălcat-o. Şi nu cred că aş fi făcut-o.  Oamenii, atunci, la început, erau total spirituali,  în lupta lor cu natura adversă aveau un singur aliat: lumea spiritelor. Deci, şi eu aş fi crezut cu tot sufletul, cu tot intelectul pe care îl aveam. În creaţiile mele aş fi încercat, probabil, să aduc acea lume, să o transpun în existenţa tribului, să apelez la ajutorul ei. Şamanii – că nu poate fi vorba de un „tribunal religios” – puteau, eventual, să-mi atragă atenţia că bizonul pictat de mine e cam slăbănog, nu ar putea hrăni prea mulţi…
În toată istoria ei, arta a fost o activitate umană cu un scop extrem de precis. „Artă cu tendinţă”, ar spune criticul. Abia foarte recent – asta poate să însemne o sută de ani, dar ce înseamnă asta la scara mileniilor de cînd există artă figurativă? – unii artişti au început să se exprime pe ei înşişi, pentru a se face cunoscuţi – şi nu pentru a urmări nevoile reale ale comunităţii din care fac parte. La ce va duce, se va vedea.
Deci, eu, fiind „primul” şi „unicul”, aş fi fost în slujba comunităţii. Şi aş fi fost judecat în funcţie de rezultatul demersurilor mele. Nu cred că pe atunci ar fi existat vreo „poruncă” tip „să nu faci chip cioplit şi să te închini lui” – pentru că eu, ca şi comunitatea mea, ne închinam tuturor „idolilor”, văzuţi şi nevăzuţi. Mai curînd aş fi fost apreciat că dau un chip totemului, să aibă cui se închina tovarăşii mei. Pentru o şansă în plus de supravieţuire.
E.P. Cum ar trebui înţeles raportul meşteşug – inspiraţie? Ne puteţi dezvălui câte ceva privind modul de concepere, traseul înfăptuirii ?
N.S. Interesant este că, încă de la început – asta înseamnă acum 36.000 ani! – artistul a fost creator, nu „meşteşugar”. Desigur, între pictorii de grote au exitat artişti mai mari sau mai mici care au creat capodopere sau lucrări de duzină. Iarăşi, vorbim despre creaţii care au apărut în perioade de sute de ori mai lungi decît a oricărei „şcoli” sau „curent” modern. Dar, interesant, uneori, lucrări pictate acum 30.000 de ani, să zicem, sunt mai bine făcute decît altele făcute acum 15.000 de ani! Deci, vorbind despre o „evoluţie” a artei paleolitice, am greşi grav. Nu ştiu să explic exact ce s-a întîmplat atunci.
Ulterior, cînd lucrările de artă au devenit „ambientale”, cînd a crescut cererea, au apărut şi „meşteşugarii”: cei care, aplicînd reţete „de succes” produse de creatori de marcă, făceau lucrări „de larg consum”, unele mai inspirate, altele mai puţin… E greu de judecat astazi unele lucrări parietale egiptene, statuete din Orientul apropiat, chiar sculpturi clasice greceşti. Uneori ele apelează la simţul nostru estetic, care ţine de intelect şi educaţie. Nu ştim ce efect aveau ele asupra oamenilor din acele vremuri. Ştim, de exemplu, că sculpturile greceşti, atît de pure, de albe, erau… vopsite, colorate. Oroare! Dar aşa le plăceau grecilor „clasici”!
Deci, meseria îşi are locul ei – ca şi în „creaţia” populară. Că nu prea e „creatoare” îţi dai seama la orice tîrg „ţărănesc” unde sute de cioplituri, oale şi blide, cusături, mai ştiu eu ce, sunt absolut identice, fără pic de fior artistic. Mulţi „creatori” nu mai înţeleg simbolurile pe care le folosesc doar pentru că sunt „tradiţionale”. Unii au însă „mînă”, puţini au chiar fiorul creaţiei, majoritatea au simţul estetic… Cu artistul e mai greu. Acum, sărim etape. Noile curente pun mai puţin preţ pe îndemănarea „meşteşugărească”, cît pe actul creaţiei. Iar artistul, care nu mai are timp să „ucenicească” ani şi ani pentru a-şi perfecţiona „mîna”, pune accent pe alte mijloace de expresie: deformarea, stilizarea, mai ales non-figurativul. Cine să-şi mai bată capul cu proporţii, perspectivă, teoria culorii? Privitorul simte că pierde ceva, deşi respinge instinctiv kitschul „elaborat”. Se lasă ghidat de „critici” care vorbesc alambicat despre ceva ce nici ei nu prea înţeleg…
E.P. Ar putea fi inclusă creaţia dvs într-un anume curent artistic, şi dacă da, care ar fi acesta?
N.S. Unde mă situez eu în această lume? Aş fi vrut să pot să îmi exprim ideile prin redarea cît mai exactă a materialităţii. Dar, ca noi toţi, artiştii vremurilor noastre, nu am avut la dispoziţie ani şi ani să „ucenicesc” – aşa cum au făcut-o marii artişti renaşcentişti, baroci, realişti şi chiar impresionişti. Mă apucă rîsul cînd îi aud pe colegii mei spunînd că ei caută „un nou drum”, criticînd „arta tradiţională”. Nu poţi căuta „un alt drum” dacă nu ai păşit pe cel vechi, pentru a vedea că el nu te mulţumeşte.  Sunt mii de artişti care caută „un drum propriu” doar pentru a repeta experienţa altor „înnoitori” uitaţi, care au ajuns în fund de sac. Greşelile tind să se repete.
Personal, cred că e o greşeală de a încerca să etichetezi creaţia unui artist. Cărui curent aparţine Picasso, de exemplu? Cei mai mulţi îl ştiu drept „cubist” – or, în lunga viaţă de creator a marelui artist spaniol, perioada cubistă ocupă abia ciţiva ani – nici măcar întreaga perioadă pariziană! Artiştii trec prin diferite perioade, căutînd diverse metode de exprimare care să prezinte cît mai clar şi mai sintetizat gîndurile lor. La creaţia artiştilor recenţi e mai uşor să observăm acest lucru; de la Rembrandt, de exemplu, ne-au rămas puţine lucrări. Încă mai puţine de la renascentişti. Oare Michelangelo a pictat doar pereţi şi plafoane? A sculptat doar „clasic”? Au rămas cîteva sculpturi „schiţe”, „neterminate”, cît se poate de „moderne” în execuţie. Dar schiţele pe hîrtie cum erau? Schiţele în culoare? Cum l-am fi judecat, daca de pe urma lui rămîneau mii de lucrări – aşa cum au rămas de la Picasso?
Aşa şi în cazul meu. Sunt momente în care mă simt bine făcînd o lucrare „impresionistă”. Alteori, poate, post-expresionistă „neo-realistă”. Pentru că îmi place culoarea, mult mai des mă apropii de expresionism, chiar alunec spre expresionismul non-figurativ. Importantă este ideea – cînd o am, abia atunci mă gîndesc cum o pot exprima mai bine. În limita posibilităţilor mele, cum vă spuneam: nu sunt un „meşteşugar” perfect.
revista în care a fost publicat interviul: https://issuu.com/mititelu/docs/revista_onyx_nr_7

Share the joy
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •