“Vai de sufletul omului, cu oaze numai în deşertul de alături,”

(Fernando Pessoa)

această singurătate mai grea decât moartea

îmi macină pleoapa

noapte de noapte

în grădina tăcerii lucrurile şi-au pierdut sensul

cântecul păsării Feng–huang sună fals,

doare pe dinăuntru

valul de sânge negru care-mi inundă privirea

mă orbeşte

 şi mă aruncă peste marginile timpului

foşnetul tăcerii reverberează în jur

lipind de şira spinării o frică nedefinită

încercând o ultimă piruetă

zadarnic îmi spun:

“viaţa e altceva, viaţa e-n altă parte”