„Mi-e teamă să nu aflu pe acest ţărm durerea/ de-a fi copac fără crengi;”

(Federico Garcia Lorca)

pentru a câta oară moare omul din mine?

umbra paşilor mei

se pierde-n văzduhul cernit

cuvintele

mi se prefac în melci târâtori

ce lasă în urmă o umbră de bale

mă opresc şi ascult-

de pe culmea colinei

văd marea tăcută oftând cu valuri triste

sub tălpile-mi aspre

iarba foşneşte uscată

amintind ucisa pădure de pini

şi dintr-o altă lume

doruri halucinante mă cuprind

-mă visez copac

din tălpi rădăcini răsucesc

neîmblânzite

puternice

pline de noduri-

prin mădulare

simt mocnirea blândă a lemnului

în sângele meu

platani, cedri, chiparoşi

 braţe uriaşe înalţă spre cer

învăluite de coaja crăpată a muşchilor…

prin crengile-mi uscate

un vânt sălbatic

îşi scutură nenumăratele glasuri ale fricii

adusă din larg