1860-Felix-Nussbaum-08

„Nu am mare lucru de zis despre Thomas Mann, însă, dacă doriţi, vă pot vorbi despre Ernst Jünger!” (Roland Barthes)

Scriitorul Ernst Jünger, cu un destin ieşit din comun, s-a născut pe 29 martie 1895 în Heidelberg, într-o familie de intelectuali. Copilăria i-a fost marcată de lecturile din Jules Verne, Alexandre Dumas, Karl May, dar şi de o imensă dragoste pentru natură, astfel că la vârsta de 16 ani, se înscrie într-o organizaţie de tineret numită Wandervogel (Păsările migratoare). Spirit rebel, independent, la 17 ani fuge de acasă şi se înrolează în „Legiunea străină”. Va relata mai târziu acest episod al şederii în Oran şi Sidi Bel Abbès în romanul autobiografic,  „Jocuri africane”, publicat în 1936. Chemat acasă de tatăl său pentru a-şi da bacalaureatul, nu ezită să plece voluntar pe front, încă de la începutul Primului Război Mondial. Făcând parte din Regimentul 73 de puşcaşi, tânărul locotenent Jünger este rănit de 14 ori şi,, în 1917, este decorat cu cea mai înaltă distincţie  a armatei germane, „Medalia de Merit”. În 1920 publică romanul „În furtuni de oţel”, despre care Andre Gide spune că este una dintre cele mai interesante cărţi despre război „d’une bonne foi, d’une honnêteté, d’une véracité parfaites.”

În 1922 termină de scris „Lupta ca experienţă interioară”, publicat în 1925, roman- eseu în care consemnează amintirile sale din Primul Război, scoţând în evidenţă efectul condiţiilor dure din tranşee asupra sufletului soldatului de rând. Pentru prima dată, exprimă în cartea sa reflecţii filozofice şi politice în ceea ce priveşte eroismul şi pacifismul. În august 1923, părăseşte armata şi pleacă la Leipzig dedicându-se studiului Ştiinţelor Naturale şi Entomologiei. Cochetează o perioadă cu naţionalism–socialismul şi cu nazismul, dar din 1933 este pus sub supraveghere de Gestapo. Din 1936 se retrage la ţară la Uberlingen, apoi la Kirchhorst. În 1939, publică capodopera „Pe falezele de marmură”, roman alegoric în care denunţă barbaria nazistă. În viziunea lui Jünger războiul trăieşte latent în individ şi nu-i este necesar decât un declic să iasă la suprafaţă.

 S-a stins din viaţă la 17 februarie 1998, la venerabila vârstă de 103 ani, după o viaţă fabuloasă în care a acumulat peste douăzeci şi şapte de distincţii şi premii literare în Germania, Franţa, Italia, i s-au dedicat numeroase volume omagiale, numere de reviste, pagini de critică şi exegeză.

Jurnalele „Pagini din Kirchhorst” şi „Coliba din vie” finalizează ciclul de jurnale de război început cu „Grădini şi drumuri”(aprilie 1939-iulie 1940), urmat de „Jurnale pariziene”(februarie 1941-octombrie 1942) şi „Însemnări caucaziene”(octombrie 1942-februarie 1943).

În cele două jurnale, Ernst Jünger practică un discurs diferit de cel din jurnalele anterioare, de astă dată, dominantă fiind latura interpretativă a evenimentelor şi mai puţin reflecţia.

Gândirea şi frica sunt parteneri nepotriviţi; cine începe să gândească trebuie mai întâi să alunge frica, altminteri ajunge la fata morgana şi la concluzii false. Dacă spiritul înclină să excludă posibilităţile extreme, atunci el devine incapabil să le stăpânească. Socrate a fost înainte de toate un gânditor de anvergură pentru că nu i-a fost frică. De aceea a trecut absolut neatins prin distrugere; el trăieşte neabătut şi astăzi. Ameninţarea fizică pare cu atât mai mare cu cât coroana gândirii, perspectiva metafizică dispare.”

Acţiunea din jurnal începe în august 1944 când statul major al  armatei de ocupaţie din Paris din care făcea parte şi Ernst Jünger, se retrage. Urmărind comportamentul soldaţilor aflaţi în retragere, Jünger consemnează: „Ce i s-ar putea recomanda omului, mai ales omului simplu, pentru a-l sustrage standardizării, la care contribuie neîntrerupt şi tehnica? Doar rugăciunea. Aici e punctul dat în care şi cea mai neînsemnată fiinţă intră în relaţie nu cu părţi ale angrenajului, ci cu întregul. De acolo se revarsă un nemaipomenit câştig, chiar şi suveranitate.Ceea ce e valabil şi în afara oricărei teologii. În situaţii în care cei mai deştepţi eşuează, iar cei mai curajoşi reflectează la o soluţie, putem vedea uneori cum cineva dă liniştit un sfat drept, sau face ceea ce e bine. Atunci putem fi siguri că e vorba de un bărbat care se roagă.” pg.55

 Răzbate din scrisul diaristului Ernst Jünger o stare de tensiune continuă aflată la limita suportabilităţii, atât în momentele în care relatează evenimentele ce se petrec în sânul armatei în retragere, cât şi atunci când evocă imaginile de coşmar din timpul bombardamentelor aliaţilor.

Saint-Die, 2 septembrie 1944

„Căpitanul de cavalerie Adler vine la cartierul general de la o şedinţă. Acolo ţinuse  şi Himmler o conferinţă. Cerea să fim duri-altfel, un subofiţer dezertase de curând şi fusese adus înapoi, la batalionul care făcea instrucţie în curtea cazărmii. Se trecuse imediat la condamnare, omul fusese pus să-şi sape singur groapa, îl împuşcaseră, aruncaseră pământ peste el şi-l bătătoriseră. Apoi instrucţia continuase ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Iată una dintre cele mai înfiorătoare caracteristici ale acestei lumi de jupuitori, despre care am aflat.” pg. 56-57

Aproape toate bombardamentele evocă imaginea unui pom de Crăciun, o imagine ironică gândită ca un dar al Aliaţilor pentru populaţia civilă din oraşele bombardate. Nu de puţine ori bombele aveau focoase fuzante  având efect întârziat. Descrierea bombardamentelor alternează cu evocarea lecturilor şi a viselor de peste noapte ca într-un puzzle halucinant. În 20 octombrie 1944, află că a fost destituit din armata germană, lucru care definitivează o stare de fapt şi care nu-l mai impresionează comparativ cu ororile ce se petreceau în jurul său.

„Întoarcerea prin Bothfeld; m-am dus la cimitir şi între morminte, l-am văzut şi pe cel al lui W., cu care tata a fost în procese pentru pământ. Acum odihnesc amândoi în acelaşi sol, se transformă în el. Ce rămâne din această viaţă, dacă nu adunăm monede care la marea vamă de la împărăţia morţilor să fie schimbate în aur, în substanţă nepieritoare.” pg.70

Peste cinci zile fiul său, Ernstel, pleacă din nou pe front. Moartea dă târcoale pretutindeni, coşmarul bombardamentelor trupelor aliate amplificând starea de insecuritate. În situaţia dată numai rugăciunea mai poate atenua din spaimă. „În vremurile în care practica ei (a rugăciunii) se pierde, se acumulează în populaţii mase mari şi indigeste de spaimă animalică. În aceeaşi măsură dispar liberul arbitru şi forţa rezistenţei, în mod corespunzător, apelul puterilor demonice devine mai constrângător, porunca lor mai teribilă.”pg. 75

Noiembrie 1944. Zilnic au loc bombardamente, paginile jurnalului abundă de imagini apocaliptice ale unui peisaj dominat de alarme, jerbe de foc, valuri uriaşe de fum, morţi, oameni cu chipuri desfigurate de spaimă, o lume în agonie al cărei sfârşit pare să fie tot mai aproape.

După-amiază la Hanovra, care arde de ieri dimineaţă. Străzile erau pline de dărâmături şi cioburi, de asemenea de maşini lovite şi de tramvaie. Mişunau de oameni care, ca în cazul unei catastrofe chinezeşti, alergau grăbiţi de colo-colo. Am văzut o femeie trecând pe lângă mine; lacrimi limpezi îi curgeau ca ploaia pe obraz. Am văzut şi oameni care duceau în spate piese de mobilă veche, frumoase, acoperite de var. Un domn elegant, cu tâmplele cărunte, împingea o roabă în care se afla un dulăpior rococo.”pg.113

Dacă denunţarea crimelor naziste continuă şi astăzi, despre suferinţele populaţiei civile germane nu se vorbeşte decât sporadic, fiind un subiect tabu. Nu se vorbeşte nici despre bombardamentele aliaţilor şi nici despre violenţa instituţionalizată dezlănţuită de Armata Roşie, de distrugerea a o sută şaizeci de oraşe germane, de ploaia de bombe incendiare care a ars de vii mii de oameni, de ceea ce-a fost numit „area bombings” strategie aşa-zis destinată distrugerii uzinelor de armament germane, dar mai ales să demoralizeze populaţia civilă, de crimele, de violurile soldaţilor „eliberatori”, de suferinţele minorităţilor germane, de numeroasele sinucideri, de execuţiile sumare, de imensele mase de oameni deportaţi, fugiţi, alungaţi din casele lor. Sunt lucruri despre care nu este „corect politic” să se vorbească. Este incontestabil faptul că Hitler a fost un mare criminal, că armata germană a comis numeroase atrocităţi în ţările ocupate, că Holocaustul a fost o imensă crimă împotriva umanităţii. Însă câtă vreme victimele nazismului nu vor fi tot atât de victime ca şi cele ale comunismului, câtă vreme crimele nu vor fi denunţate cu aceeaşi sinceritate şi cu acelaşi curaj, va fi dată apă la moară extremiştilor, revizioniştilor, belicoşilor de oricare parte a baricadei. Răul şi Binele nu sunt monopulul nimănui pe lumea asta.

 „Când în însemnările mele îi menţionez pe ruşi, americani, polonezi, germani, francezi, acest lucru are semnificaţie ca enumerarea figurilor în descrierea unei partide de şah. Fiecare din ele poate să fie albă sau neagră. Fiecare poate să ducă la pierderea partidei, fiecare îi poate determina cursul sau se poate sacrifica pentru rege. Crima, violul, jaful, furtul, nobleţea, grandoarea, ajutorul acordat în extrema nenorocire-toate astea  nu sunt rigid repartizate pe naţiuni. Oricare naţiune cuprinde în sine toate posibilităţile între care evoluează caracterul omului.”

Pe măsură ce însemnările din jurnal dezvăluie peisajul de coşmar de după bombardamente, apar tot mai des consemnate reflecţii asupra lecturilor autorului, conturând imaginea unei normalităţi aparente. Punându-şi în ordine arhiva într-una din zile, descoperă recenzia lui Hans Naf la romanul alegoric „Pe falezele de marmură” în care îi este reproşată înclinaţia de-a introduce propoziţiile prin conjuncţii şi particule, indiferent în ce raport s-ar afla. Concluzia lui este că mult mai importantă este capacitatea autorului de a materializa  inexprimabilul prin cuvinte, decât cuvintele folosite. „Nu bisericile trebuie venerate, ci nevăzutul care trăieşte în ele. De el se apropie, fără a-l atinge vreodată, autorul prin cuvinte. Ţinta sa se situează dincolo de limbă, nu e niciodată sesizată de ea. Autorul nu conduce cu ajutorul cuvintelor la marginea tăcerii. Cuvintele sunt uneltele sale şi e de aşteptat ca să le ţină în ordine şi să se exerseze neîntrerupt pe ele. Lui n-are voie să-i scape nici o silabă de care să nu fie mulţumit, dar nici să-şi închipuie vreodată că se află în posesia măiestriei. Trebuie să fie mereu nemulţumit. Trebuie să se resemneze şi cu faptul că tocmai astfel va stârni în mod sigur indignare.” pg.111 

Recitind Bibliei, act necesar în acele momente în care omul nu mai avea nicio busolă, diaristul încearcă să găsească un sens lucrurilor care se întîmplă. Să fie omul blestemat de Creator să trăiască între nişte limite şi să stea tot timpul cu sabia Îngerului Morţii deasupra capului? Singura lui salvare pare a fi doar ieşirea în afara timpului.  „Adevăratul belşug, spune Junger, plinătatea paradisiacă se află în afara timpului. Acolo se întinde ţinutul marilor creaţii nemijlocite, aşa cum le descrie şi le ilustrează Geneza. Acolo nici moarte nu este. În îmbrăţişarea iubiriiam păstrat o scânteie din marea lumină care străluceşte în lumea Genezei-zburăm dincolo de timp ca sloboziţi de arbaletă.”pg.112

Pe 11 ianuarie 1945, îi este anunţată moartea fiului cel mare, Ernstel, în vârstă de 18 ani, pe front în Italia, la Carrara, mort încă din 29 noiembrie 1944. E lovitura de graţie pe care Ernst Jünger o primeşte în acest război atât de nedrept. De acum încolo viaţa se împarte între faptele de dinainte şi cele de după moartea lui Ernstel. „Durerea e ca o ploaie care la început cade masiv apoi pătrunde încet în sol. Spiritul nu o concepe dintr-o dată. Am intrat acum şi noi în singura comunitate adevărată a acestui război, în fraternitatea sa ascunsă.” În prima duminică ce urmează primirii tristei veşti este ţinută o slujbă de pomenire la biserica din sat, unde se citeşte Psalmul 73 din Luca: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu e potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu” psalmul 73. 9.62. Luca

Războiul se apropie de sfârşit fără a mai fi supus vreunei reguli, bombardamentele asupra oraşelor Germaniei şi Austriei seamănă tot mai mult cu maltratarea unui cadavru. Nu mai e vorba de înfăptuirea dreptăţii, ci numai de răzbunare. Victime pretutindeni, dezumanizare şi de o parte şi de alta a baricadei. Primitivitatea indivizilor sporeşte caracterul zoologic al politicii care dusese la dezlănţuirea conflagraţiei.

 „Doi ruşi care tăiau lemne pentru noi i-au povestit Perpetuei la bucătărie că era pentru prima dată în trei ani de când erau prizonieri că li se întâmplase să fie ospătaţi într-o casă pentru care lucraseră. Asta dă de gândit mai mult decât cruzimea. Fireşte, Rozanov a văzut astfel de lucruri în Rusia încă din perioada imediat următoare primului război mondial; este o suferinţă de natură generală.”

Ernst Jünger a fost şi va rămâne o personalitate marcantă a secolului al XX-lea, un mare gânditor umanist care, prin consemnarea evenimentelor de pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, lasă posterităţii un îndemn către meditaţie. 

 „Adevăratul scriitor, ca şi adevăratul belşug, se recunoaşte nu după comorile posedate, ci după capacitatea de a face preţioase lucrurile pe care le atinge. El este deci asemenea unei lumini care, nevăzută în sine, încălzeşte şi face vizibilă lumea.”(Antonio Gnoli)

Bibliografie: Ernst Jünger, Pagini din Kirchhorst. Coliba din vie. Ani de ocupaţie, Polirom, 2004

sursa:http://etinarcadiaego.falezedepiatra.net/?p=5839