PROLOG LA SĂRBĂTOAREA MUZICII*

Suedezi, a sunat adunarea:
a fost înţelesul semnalului –
eu văd camera plină de la podea până la tavan
de compatrioţi veniţi din toate părţile împărăţiei,
de la strâmtoare şi fiord, de la râu şi pădure,
de la munte şi lac, eu vă urez bun venit!

*
Anul trecut s-a făcut schimbarea legală a împărăţiei,
vechiul gard dintre proprietăţi a fost dat jos din nou,
o dispută veche de-o sută de ani cu felinarul vecinului;
am căzut de acord asupra propriei case şi propriului steag,
în jurul propriilor amintiri, propriilor cerinţe;
cu propriul om de seamă şi propriile legi.
Dar arta guvernării dezbină adesea simţurile,
pe tânguirea lucrului şi murmure adunate,
acolo nu de multe ori există armonie,
acolo se va lupta pentru a învinge;
dar am pus bănci aici pentru o a doua ţintă,
de concurenţă paşnică pentru jocuri olimpice
cu cântece şi jocuri riguroase, pentru prima dată feerie;
pentru prima dată se adună compatrioţii
pentru un fel de cântec cu tonuri native
în ţara cântecului, este o zi însemnată
care se scrie în arta ascunselor tradiţii.
Pe timpul iernii reci a venit primăvara,
simţurile s-au trezit şi au stârnit memoria;
o chemare s-a auzit pe uscat şi pe maluri,
răspunsurile au venit în diferite dialecte,
aici am fost de acord, deşi mai multe limbi
am auzit vorbind, este un singur ton,
şi în muzică suntem compatrioţi:
acolo nu există nicio apofonie, tremă, deschis, sfârşit,
nu al meu, nu al tău, dar al nostru,
acolo unde-i doar cor, armonia va domni.

Tonul cântecului suedez în timpuri deja preistorice,
a devenit cântec, bunul cântec popular,
un poem fără titlu în cuvinte şi ton,
care încă trăieşte veşnică tinereţe.
Dar mai târziu acolo s-au auzit nume;
să ne amintim de Duben în timpul marii puteri,
Karl al unsprezecelea Rudbeck,
patriotul romantic, Olof Rudbeck,
şi-a timpului libertăţii Roman, doar nume
dar foarte puţine beneficii, n-am auzit
nici măcar ecoul tonurilor lor,
pentru că au răsunat în larma muzicilor de război.
Apoi e o pauză, probabil de-a lungul unui secol,
în care cântecul suedez trăieşte doar pe credite
de pe piaţa externă, plătit aici acasă,
lungă a fost aşteptarea, fără sfârşit, fără speranţă…
dar a venit o zi, la începutul secolului trecut,
atunci când cântecul şi povestea au renăscut,
atunci poezii pe jumătate uitate, tonuri vechi
din pietre funerare, ruinele bisericii au fost descoperite.
Cu Geijer şi Afzelius şi Richard Dybeck
cântecul suedez s-a născut pentru a doua oară,
iar mai apoi a îmbrăcat o haină nouă,
a intrat pe scenă, în salon,
cu Lindblad, Josephson şi Wennerberg,
până la Söderman, a preluat scala cea potrivită,
legea lui Strömkarl** de la însuşi bărbatul râu a învăţat-o,
din lojă, hambar, gol şi tăcut
el a luat tonuri şi cu măiestie apoi le-a împletit;
el a fost cel mai aproape de noi, el stă încă acolo,
şi nimeni din cei mari nu l-au insultat;
şi mari avem: Berwald, Norman,
cu ei am deschis această sărbătoare;
dar nu lăsaţi acum ca cei mari şi morţi să-i omoare
pe cei vii, care de-asemenea au dreptul de-a trăi;
dar ei să nu ceară niciun preţ, aici nu se dă aşa ceva,
darul cântecului este propria sa recompensă.
Însă ovaţiile voastre care răsună din nou
vor întări şi dubla sunetul tonurilor,
reproşul vostru tăcut devine un imbold
pentru a crea mai frumos şi mai bine, data viitoare.

Deci vom începe azi, mâine vom termina,
poimâine ne vom despărţi şi vom pleca prin ţară
să trăim în colibe sub frunze verzi,
fie să ne-amintim atunci această celebrare, împăcare,
să mânăm ţapul ispăşitor în uscatul deşert
încărcat cu ura noastră moştenită,
invidia noastră, mica noastră iritare,
atunci mama noastră Svea se va bucura,
maica noastră, mica mamă, destul de des vitregă,
şi vom merge mai departe, către luminoase timpuri, mai bune
de noi victorii, noi cântece de luptă.

* Acest poem a fost ales ca prolog la primul Festival de muzică suedeză, de August Lindberg, la un concert la K.Opera, 31 mai 1906. Înainte de a fi citit pe scenă au intrat trompetiştii şi au suflat semnalul de chemare.

**Strömkarl – erou de poveste care dezbrăcat cântă la
vioară în torente vuitoare şi despre care, în trecut, se credea
că are puterea de a atrage oamenii pentru ca apoi să-i înece.

(August Strindberg –Efterslåtter: berättelser, dikter, artiklar)

PENTRU LIBERTATEA CUGETULUI

(6 noiembrie 1882)

I

Trompetistul îşi curăţă alba trompetă
şi bucătarul şef trebuie să gătească.
El sparge homari şi aluatu-l frământă;
pune slănină-n chiftele să le frăgezească.
Mareşalul curţii a făcut un meniu
pentru sărbătoarea de azi, unul nou.
Garda albastră pe cai e-ncălecată
fiindcă azi o sărbătoare va fi celebrată,
o sărbătoare pentru libertatea cugetului.

În cor suflă gardiştii gărzii
din turnul bisericii, la ora dimineţii.
Îşi închid băncile bancherii
iar negustorul îşi trimite afară clienţii.

La şcoală nu se ţin lecţii, nici rugăciunea,
Azi, la atelier, omul îşi pierde leafa,
pentru că mai marele a poruncit aşa,
trebuie sărbătorită această zi peste tot,
o sărbătoare pentru libertatea cugetului.

II

În biserica Riddarholm este gală azi,
e-o vânzoleală de militari
şi cântăreţi de operă, femei de toate tipurile
printre detectivi şi demnitari.
Arhiepiscopul ţine un discurs frumos,
actorii cântă un coral armonios,
locotenenţi albi şi locotenenţi albaștri,
se simt mândri să fie aici, să săvârşească
o sărbătoare pentru libertatea cugetului.

Şi-n cele din urmă, pentru onoarea celui mort
se sacrifică o flamură nouă.
Semnul l-am văzut dar am gândit: gândeşte-te
dacă i-am fi ghicit semnificaţia!
Ar trebui să mă-ntreb neînfricat, o mică speranţă,
ce nu se-nspăimântă de strigătul speranţei,
puţini gândesc aceleaşi gânduri deodată
fără să fie protejaţi de puști şi bastoane
la o sărbătoare pentru cugetul liber!

III

În amvon stă referentul
şi se uită la bustul martirului;
el gândeşte gânduri atât de libere
dar gândeşte atât de tăcut, atât de tăcut!

Când creionul a obosit să descrie
uniforme şi toalete de doamne,
el îşi răcoreşte privirea pe arcade,
vai, biserica miroase a sudoare.

Ochiu-i chinuit se odihneşte
pe un înnegrit trofeu necunoscut
de steaguri în fade culori
printre care foarte puţin poate vedea.

Dar printre pânze întunecate
acolo străluceşte roşu ca sângele,
ca şi când rănile vechi
încă n-au sfârşit de sângerat.

El caută în registru
grupul numărul şapte
”O flamură de mătase roşu închis!”
Acolo trebuie să fie!

”În acest drapel”, – se spune –
”un sublocotenent imperial învelit,
din zel pentru credinţă şi doctrină
de eroii necredinţei a fost ucis.”

El gândeşte gânduri atât de libere,
dar gândeşte atât de tăcut, atât de tăcut,
aici este astăzi doar un singur erou,
o credinţă, o doctrină, un bust.

IV

Pe Smedjegatan de Nord,
între hoteluri obscure,
acolo este aşa de întunecată şi solitară
capela catolică.

Astăzi nu-i slujbă
şi poarta este încuiată,
nu s-a ţinut Te Deum
şi nicio Victorie n-a suflat.

Acolo în micuţa capelă
paznicul bisericii este singur, în dezordine,
el şterge de praf altarul Mariei
ca şi cum ar aştepta o vizită.

Apoi aude zornăitul ferestrelor
de împuşcături şi muzică de regiment,
se gândeşte: ”Suedezul prost,
el este întotdeauna egal cu el însuşi;

cu douăsutecincizeci de ani în urmă
l-am ucis pe regele lor,
şi noi care aveam motive să jubilăm
nu le-am făcut durerea grea.

El s-a luptat pentru credinţa curată
pentru tocana nouă-a lui Luther.
Sărbătoreşte acum sectantul…
Ah ca! Mais c’est mauvais goût!”

V

Valetul invită cu gest politicos
că acum se serveşte cina.
Aici sunt toate gazde şi nici un invitat
şi nimeni nu se simte jenat.
Un gin mic cu caviar,
dă umor şi economiseşte energie,
ah, supeul este cu adevărat splendid.
Un somon divin: somon à la Leipzig,
umplut cu icre şi homar.
Un à la daube vraiment magnifique!
Castane, bureţi şi maioneză,
Bordeaux, Burgundia şi vin de Rin care sfârâie,
supeul este măreţ la Palatul Regal,
şi fericit cel ce-a fost invitat,
că pe el nu-l paşte niciun risc
să nu fie socotit în sfânta societate.

Tu, gloată sfântă în tunică militară,
unde a fost onoarea ta dobândită
că singură ai venit în turmă
să-ţi laşi în seara asta burta coruptă
de bucătăresele reginei şi bucătarul regelui?
Astăzi nu se întreabă de recrutare sau alocare,
deşi nu-i chiar complet greşit
că nu toată gloata e recrutată.

Dar linişte, acum ţipă nichelata trompetă;
în depărtare capacele lovesc.
Sacra societate îşi pleacă furculiţele
ştergându-şi mustăţile cu şervete de Damasc.
Ei lasă în voia soartei un boeuf à la Lützen,
vai, gâturi de argint au lăsat gheaţa-n găleată.
Suflă, trompetistule, în jurul bufetului;
un pahar de şampanie pentru Gustav Adolf
şi pentru libertatea cugetului!

Discursu-i încheiat şi mâncarea s-a terminat;
oamenii-ncep să-şi caute pelerinele.
Sentimentele mari ele trebuie arătate,
trebuie să se meargă la Regele Karl pentru-a fuma!

VI

La ”Regele” stă un om îmbrăcat în negru
şi răsfoieşte ziarul radical.
Costumul este civil, dar atitudinea, se poate observa
c-a fost dobândită în parade militare.
El stă singur lângă raftul cu ziare
şi ascultă gălăgia, în fum şi beţie,
despre Gustav Adolf şi Magdeburg şi Lützen,
aşa de mare şi impunător – şi aşa de nou după aceea!
Un căpitan gras din neamul nostru recrutat,
ce tocmai a intrat în istorica societate,
laudă cu voce tare, înainte şi-napoi
despre un tocmai născut sens eretic
în sacra istorie a regelui erou.
El îşi înmoaie logoreea cu cicoare arsă
şi dă foc credinţei cu o sticlă de călugărească:
”Ascultaţi aici, domnii mei” – şi după o înghiţitură
el face dovada deplină a zilei
că Gustav Adolf – a venit acum din burtă

o tuse rea şi memoria-l lasă –
barja istorică s-a blocat în noroi,
vai, prin fum el vede – şi sughiţă –
doi prieteni vechi, dar cu priviri de foc
şi un zâmbet strâmb, unul singur, dar colosal;
şi a văzut că pentru urechi surde el n-a vorbit.
A fost civilul pentru acest camarad de arme,
ce n-a primit din mâncarea regală.
ştiau că el nu a fost invitat
deoarece el n-a crezut în noul Dumnezeu.
El a fost de asemenea concediat de la regiment
pentru că el n-a urmat regulamentul în exerciţiu
atunci când a scris o istorie critică,
şi s-a-ntâmplat să se amestece într-o anume politică.

El stă acolo singur cu rana lui şi cu zâmbetul
şi deranjează considerabil plăcerea credincioșilor.
Dar ar fi fost ca musca în varză
dacă şi-ar fi arătat la supeu figura,
el ce nu avea credința adecvată,
dar a primit o insultă-n castronul jubliar.
Şi ce-ar fi făcut el la acea festivitate,
el care s-a agitat pentru libertatea religioasă?

VII

Credinţa catolică, asta a fost lucrul
pentru care eroul era destinat să lupte
dar pentru a nu o lua în spate
el trebuie, după obiceiul timpului, să se potrivească.

El adună împreună treizeci de mii de oameni,
persoane expuse la doctrina pură,
din care cel puţin tot al doilea a ars
de zel pentru cauză şi onoare.

Aşa s-au dus, cu lovituri şi gloanţe
şi-i bătură pe catolici până la sfârşit.
Doctrina catolică a rămas vie
dar catolicii au fost arşi.

Aşa că pentru credinţa lui el şi-a dat viaţa,
dar onoarea a fost lăsat să şi-o păstreze,
şi mulţimea peregrinează la mormântul lui
cu speranţa să vadă cadavrul făcând minuni.

Eu cunosc un om care pentru o altă credinţă
a trebuit să-şi dea onoarea dar şi-a păstrat viaţa
şi mulţimea nu se linişteşte
până viaţa lui nu-i distrusă.

Ce artă-i aia de-a muri cu bun gust
şi pe un catafalc să porţi coroană.
Nu, atunci e mai greu să suferi
şi să rămâi cu viaţa dar fără onoare.

(Poeme în proză şi versuri – Rană febrilă)

Traducere – Dorina Brânduşa Landén