CURRICULUM VITAE, cu precizări privind activitatea publicistică, artistică, şi de critic literar şi de arte plastice, desfăşurată în exclusivitate după Decembrie 1989. Înainte de Decembrie 1989 m-am putut realiza în exclusivitate prin cariera profesională de profesor de limba şi literatura latină. Am realizat performanţe naţionale de excepţie, prin calitatea pregătirii asigurate elevilor mei din liceele din Focşani, elevi încununaţi cu premii şi lauri la Olimpiadele Naţionale de Limbă Latină.
Născută la 11.08.1947, Buzău.
– Absolventă a Liceului Mihai Eminescu, Buzău 1961-1965
– Admisă la Facultatea de Limbi Clasice, Universitatea Bucureşti 1965
– Absolventă a Universităţii de Limbi Clasice 1970;
– Diploma de absolvent al Facultăţii de Limbi Clasice, Bucureşti, media 10
– Gradul I didactic, media 10
– Activitatea profesională, didactică apreciată în toţi anii de carieră cu calificativul FOARTE BINE, iar în anul 2000, calificativul EXCEPŢIONAL
– Diplome judeţene şi naţionale pentru performanţa didactică în pregătirea elevilor la Olimpiadele de limba latină
– În perioada studenţiei, membru fondator al trupei de teatru contestatar şi de avangardă,Podul(spectacol memorabil: Conu’Leonida faţă cu reacţiunea, lectură a piesei clasice ,într-o versiune aluzivă la atmosfera comunisto-patriotardă);
– Membru al Societăţii de Studii Clasice;
– Actriţă principală în spectacolul din partea României, amfitrioană a Congresului de Latină Restitută;spectacolul regizat sub egida Teatrului Naţional, a fost susţinut integral, în limba latină, după textul lui Erasmus din Rotterdam, “Senatulus muliercularum”. Am strecurat în rol, profitând de ignoranţa “organelor”, un paragraf de protest la adresa politicii demografice a lui Ceauşescu(1970).
– Mentori spirituali:Cicerone Poghirc,Petru Creţia, Eugen Cizek, Iancu Fischer, Mihai Nichita, Dan Mihai Sluşanschi, Gheorghe Ceauşescu, Traian Zeccheru.
– 1970- Repartiţie guvernamentală la Focşani, la Liceul Unirea şi Liceul Al.I.Cuza; nu mi se respectă repartiţia.
– 36 de ani de carieră didactică, profesor de limba latină, marginalizat de autorităţile locale
1985 – profesor I, gradul didactic I, Lucrarea ştiinţifică “Poetica lui Lucreţiu”’
membru în comisiile naţionale de propunere de subiecte şi de corectură la
olimpiadele locale şi naţionale, nicio contestaţie în activitatea mea de profesor
evaluator, la şcoală, la bacalaureat şi la olimpiade
– 1989 – Proiect de reformă a latinităţii predate în învăţământul preuniversitar, “Poetica latină în şcoli”publicat în Revista Noastră, Focşani; Principiile emise în proiect vor intra în programa şcolară liceală, de după 1989;
– Profesor preparator( secţiunea literatură) al reprezentanţei elevilor din România pentru Olimpiada Internaţională CERTAMEN CICERONIANUM, de la Arpino

– Profesor evaluator la Licitaţia 010, anul 2000 pentru manualele de limba latină, numit prin Ordin de Ministru
– Membru al rezistenţei anticomuniste, cu un puternic şi sever autocontrol al eticii în spatiul public comunitar
– 1970-2009 căsătorită cu expertul în istoria mentalităţilor europene, Florin Paraschiv. Excelentă solidarizare în idei şi acţiuni, parteneriat cultural cu Florin Paraschiv. După moartea acestuia, mi-am propus să caut sprijin pentru publicarea postumă a celor două volume care nu au apucat să vadă lumina tiparului:”Viaţa cotidiană în Imperiul Roşu”, “Prinţul Terorii, Saint Juste”. Viaţa cotidiană în Imperiul Roşu a apărut în 2015, după o muncă de restituire postumă a manuscrisului, cu ajutorul partenerului actual de viaţă, doctor-scriitor şi editor, Mihai Ganea
– 1990, Consilier Şef la Inspectoratul de Cultură Vrancea, numit de ministrul Andrei Pleşu, la propunerea CPUN Vrancea, şi la recomandarea Facultăţii de Studii Clasice;
– 1990-1996 militant al opoziţiei democratice, purtător de cuvânt Alianţa Civică Vrancea, PNŢCD Vrancea, Convenţia Democratică Vrancea;
– Colaborator al ziarului “Cotidianul”(1991-1994);
– Colaborator al revistei rezistenţei anticomuniste din Paris,”Lupta”,susţinută moral şi mediatic în ţară de Antonia Constantinescu
– Publicist, pamfletar, editorialist al ziarelor locale vrâncene;Milcovul Liber, Unirea, Informaţia zilei
– Membru fondator al Asociaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu;
– Prozator, proză politică, şi redactor “Oglinda literară”;
– Cercetător ştiinţific în domeniul esoterismului pitagoreic, finalizată cu analiza comparată a poeticii în limba latină a lui Milton, cu poetica lui Ovidiu;
– Traducător din Milton, secţiunea poemelor în limba latină;
– Unul din colaboratorii sociologului Michel Dion în activitatea lui de cercetare şi investigare a adevărului despre evenimentele din 1989 , cu focusare pe judeţul Vrancea. Am intrat adesea în polemică tranşantă cu privire la perspectiva cercetării sale istorice, dar am devenit erou privilegiat în cartea sa “Essai sur le fanatisme contemporain, Des hommes nouveaux de Roumaine auxcombattants d’Allah” editura L’HARMATTAN, 2002, Paris ( Michel Dion, membre du CNRS). Am dedicate mai multe capitole unde sunt caracterizată ca personaj Jean d’Arc de Roumaine , personaj asimilat rezistenţei morale antisistem definite de Vaclav Havel şi acceptate de Michel Dion.
– Comentator de texte:române, proze scurte, poezie, studii umaniste şi esoterice;
– Promotor de resurse umane talentate, sensibile şi ignorate mediatic;
– Membru al Cenaclului Asociaţiei Duiliu Zamfirescu,Focşani;
– Autor al unui studiu de caz literar deosebit, atipic în literatura română postdecembristă, LOLI, Ed.Transilvania/2002;
– Colaborator al revistei Agero, Stuttgart, Germania;
– Autor al volumului de proza , ”Noaptea urii graţioase”;
– Colaborator al cotidianului Ziarul de Vrancea, autor al unui triptic analitic, “Vrancea franceză”;
– Membru al Comisiei Naţionale de Limba Latină, coautor al programelor şcolare din gimnaziu şi liceele româneşti, după Decembrie 1989
– Aplicaţie în activitatea didactică permanentă a ideei europene, agreate şi promovate în comentariile literare ale elevilor de liceu.
– 2010, Căsătorită cu romancierul şi poetul Mihai Ganea, care, în dubla sa calitate, de scriitor şi de om de ştiinţă, mă sprijină în realizarea unor proiecte de comun acord, în spiritul ideii europene de tradiţie umanistă.
– Redactor critică literară revista virtuală FALEZE DE PIATRĂ, Londra
– Redactor critică literară revista print şi virtuală ITHACA, Dublin
– Administrator şi coordonator de proiect la site-ul cultural Cititor de proză
– Coordonator de proiect, împreună cu scriitorul şi jurnalistul Mihai Ganea, al site-ului CENTRUL DE EXCELENŢĂ PENTRU PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI PORŢILE NORDULUI- România, Baia Mare
– Realizator emisiune tv Plus cultura, la studioul TL plus, Baia Mare
– Autor a peste 300 de texte publicate: proză, eseuri, critică literară şi de arte plastice, cronici de teatru, texte de atitudine civică împotriva monopolului în artă şi cultură practicat de vechii slujitori ai dictaturilor comuniste, stalinişti şi ceauşişti, mulţi din ei cosmetizaţi cu aura confecţionată a dizidenţei de lux.
– Redactor de carte, prefaţator la editura Transilvania al unor cărţi semnificative în spaţiul culturii româneşti, prin ineditul informaţiei şi prin valenţele formatoare ale bunului gust în cultura umanistă
– Moderator al unor emisiuni de Dialog Cultural cu personalităţi de excelenţă ale artelelor: artişti plastici, regizori de teatru , interviuri postate pe Centrul de Excelenţă Porţile Nordului
– Colaborare permanentă cu UAP, Sucursala Baia Mare, în vederea promovării manifestărilor de artă susţinute de artiştii plastici băimăreni şi maramureşeni
– Promovarea, continuă, prin textele scrise şi publicate, a necesităţii dezvoltării în România postdecembristă a alternativei de asociere liberă a oamenilor de cultură în afara sistemului moştenit de la la sistemul comunist defunct
– Redactor al revistei PORŢILE NORDULUI, print şi on line, o revistă de cultură şi civilizaţie, care selectează valori de creaţie artistică, ştiinţific-umanistă, din România şi Diaspora
– Realizator de evenimente culturale în spaţiul maramureşean, evenimente de ţinută , cu ecou public de prestigiu
– Invitat de onoare la vernisajele de artă plastică din Baia Mare şi din ţară, pentru a susţine punctul meu de vedere aplicat, hermeneutic, asupra artistului şi operei sale
– Activitate susţinută la evenimentele de lansare de carte, literatură, istorie, artă, invitată de către autori să prezint Cuvântul de Întâmpinare. O lansare deosebită a fost aceea organizată on line, cu ajutorul site-lui Cititor de proză , pentru unul din evenimentele editoriale ale Editurii Transilvania, consacrat în exclusivitate scriitorului MIHAI GANEA, pentru BATALIONUL DE PEDEAPSĂ, o carte-rechizitoriu la adresa abuzurilor criminale ale sistemului comunist în domeniul practicii medicale

Activitatea mea profesională de clasicist, de creaţie literară , de evaluare critică, de cercetare şi de promovare, a fost recunoscută în spaţiu public. Am în portofoliul personal nenumărate Diplome de Excelenţă sau de Recunoaştere, locale, naţionale şi internaţionale.
Medalia VIRTUTEA LITERARĂ conferită de Liga Scriitorilor Români
Cea mai mare parte din creativitatea mea publică de creaţie artistică şi intelectuală, se poate accesa pe internet, unde am folosit site-rile culturale de prestigiu pentru promovarea publică a activităţii mele, scrise sau audio-video.
Menţionez că înainte de 1989 am fost autor interzis, laolaltă cu Florin Paraschiv, soţul meu , aşa cum se deduce şi din dosarul obţinut postmortem de la CNSAS, pentru Florin Paraschiv. O piesă de teatru, Striveşte firele de iarbă, scrisă în 1982, a avut parte de recunoaştere publică de abia în 2010, deci după 28 de ani-Premiul II la Festivalul Naţional de Teatru Mihail Sorbu.
Personaj demn de respect în studiul de istorie şi sociologie al prestigiosul cercetător MICHEL DION- ESSAIS sur le FANATISME CONTEMPORAIN; Des Hommes Nouveaux de Roumanie aux combattants d’Allah, editura L’HARMATTAN, 2002, Paris( Michel Dion, membre du CNRS)

Notă: Activitatea mea de natură umanist culturală, precum şi opiniile şi acţiunile mele civice sunt reflectate prin comentariile din presa naţională şi internaţională, vizibile pe internet.

Virginia Paraschiv
Baia Mare

SALEUL PROVIDENTIAL, autor si lectura Virginia Paraschiv

CASA INGERILOR, autor si lectura Virginia Paraschiv

Noaptea urii graţioase, autor Virginia Paraschiv

Mulţimea scanda incendiar lozinci negativiste. Piaţa guvernului gemea de scutieri. În faţa Parcului Central stăteau bară la bară autobuzele din care se revărsaseră mitingiştii. Incidentele săreau de făceau scântei şi înteţeau animaţia populară. Undeva, într-un flanc, o tânără femeie ţipa din gură de şarpe. Era o bondoacă, îndesată şi înfofolită într-un cojoc artizanal şi o broboadă de lână groasă. Un poliţist dăduse să se apropie de ea, cu intenţii terapeutice. Vuietul mulţimii clocoti ameninţător: ” Asasini! Asasinii!”. O ploaie de pietre şi de murături se abătu asupra omului legii oficiale. Poc, poc, poc, în cască, peste omoplaţi. O pietricică mai vitează îl nimeri peste fluierul piciorului. Poliţistul icni şi bătu în retragere şchiopătând amarnic. Încerca să scape de bondoaca singulară care-i luase urma şi se agăţase straşnic de piciorul teafăr. Poliţistul avea pistol. Verbul punitiv rima însă cu puşcă, asta e. Biruit în lupta corp la corp cu răzvrătita, poliţistul se împletici şi se întinse cât era de mare pe carosabil. Bondoaca prinse avânt şi se sui pe poliţist. Avea ce-avea cu casca, o fremăta un spasm erotic. Poliţistul simţea cum mâinile dibace ale femeii îl strângeau de gât. Omul de ordine stătea supus, de teamă să nu fie linşat şi desfăcut bucată cu bucată. Un om în uniformă, mort la datorie, este, precum se ştie, un erou…O moarte demnă este, din când în când, istoric necesară. Poliţistul nu voia să moară, avea de gând să ajungă până la adânci bătrâneţi, ca pensionar onorabil. Aşa că-şi desfăcu grijuliu casca şi aşteptă răbdător reacţia combatantei. Femeia o smulse în triumf, se rostogoli cu ea la piept. ” Jos căştile, jos găştile!” Poliţistul aştepta emoţionat etapa clasică ” jos pantalonii!”. Era un pudic şi un subordonat cu frica şefilor în oase. Pricepu uşurat că haita nu-i mai voia capul, ci avea chef de hârjoană. Şi alţi colegi ajunseseră la post desculţi şi în indispensabili. Ruşinaţi, învinşi, dar reutilizabili. Omul nostru însă călcase regulamentul. Purta egării nevestei pe sub pantaloni. Erau nişte colanţi cu romburi vişinii, portocalii şi roz. Ce circ mediatic ar fi ieşit pe seama lui1 …Din fericire lumea avea altceva de făcut. Uitase de poliţist pentru că bondoaca născuse un bebeluş. O naştere uşoară, executată public, o naştere model, fără spital, perfuzii şi panică prostească. Femeia îşi executase corect mandatul civic de contribuabilă la sporul demografic. Tânăra mămică îşi adună copilul de pe stradă, îl înfăşură iute în broboadă şi îşi puse prompt casca trofeu pe cap. Îşi salvase imaginea şi reputaţia. Cum i-ar fi stat unei martire populare cu capul descoperit? Dacă, în plină apoteoză mediatică, ea, femeia din popor, ar fi fost filmată în prim plan, fără broboadă şi fără cască? I s-ar fi văzut machiajul şi coafura şic. Ea, femeia totală, ea, mama etalon, era de fapt o balerină din trupa siderală şi îşi asumase rolul de animatoare, ca membră a mişcării radicale. Rolul ei era să facă o prestaţie telegenică prin care să le scoată pe gospodinele inerţiale din cartiere şi comune. ” Murim, luptăm şi pruncul l-apărăm” , intona la unison personajul colectiv.

Victima feminină agită bebeluşul din plastic în mărime naturală şi tângui un bocet de dor şi jale la portavoce: ” Copile, copilaşul meu/ Pe ce lume te-am adus/ În ce leagăn mi te-am pus/ Cine mi te-o alăpta/ Cine mi te-o înfăşa/ Ghete ci`n ţi-o cumpăra/ La şcoală cin` mi te-o da/ Dacă eu, măicuţa ta/ Nu voi şti a cuteza/ Drept în ochi a-i scuipa/ În faţa naţiunii/ Şi a televiziunii/ Pe guvernanţii găunoşi, mincinoşi şi monstruoşi”.

-Stai pe coarda populară, ieşi din perimetrul de neologisme! I se suflă prin microfonul din cercel.

– Voi, gospodine, mame de ispravă şi de bine, nu mai staţi, nu vă mai holbaţi, luaţi ce apucaţi, obiecte de uz casnic din bucătărie, oale, polonice şi tigăi, şi veniţi aicea între noi, ca să-i coborâm pe sfântul caldarâm, pe guvernanţi şi pe slujitorii lor.

Un lider de-al carbonarilor interveni într-o tonalitate mobilizatoare:

-Uoooooo, ruşine lor, să-l chinuie pe bietul popor. Uoooooo, să defileze câinii cu facturile în coadă.

Teleobiectivul surprinse imaginea unui poliţist văzut din spate, şchiopătând, cu capul descoperit. Urma mama cu pruncuţul într-o poză statuară. Un pâlc de fecioare se mlădia în jurul ei. Cercul se desfăcu şi se mulă într-o spirală ce se derula lent. Vestalele intrară printr-o cadenţă apăsată, crescendo, până la vertijul unui ritm nebun, iraţional, păgân. Coardele de scutieri şi de mitingişti se palpau şi se îmbrăţişau iniţiatic. Piaţa guvernului trepida: ” Două fire, două paie, ia guvernul la bătaie!”

O incantaţie universală, fără bariere, frontiere şi prejudecăţi. O ploaie de stele albastre cădea din elicopterele venite din senin. Totul se rostogolea şi şerpuia în ondularea magică. Spectacolul de sunet şi lumini nu omitea nimic. Elicopterele se roteau în jurul pieţei, elevat, solemn, silenţios. Spiritul comunitar extatic plana peste mulţime. O revoltă folclorică spectaculoasă îşi ţesea scenariul. Ici, acolo, mai apărea câte un acces identitar, răzleţ. Un domn îşi duse mâna speriat la buzunar. Îi dispăruse portofelul. ” Hoţii, hoţii!” O doamnă corpolentă îl puse scurt la punct:

-Ei, hoţii, sunt altfel decât noi, dar sunt ai noştri. Fiţi tolerant şi generos! Domnul se conformă placid, nu sparse bucla spiralei, ci se lăsă înfăşurat de semenii lui ce aderau din mers la potenţarea enigmelor ordonatoare.

Brigada antitero fu străfulgerată de un fascicul de steluţe în picaj. Grupul negru de introvertiţi deveni imprudent de imprevizibil.

-Puneţi-vă ochelari! răcni conducătorul trupei de elită atemporală. Trupa se execută şi se afundă sub acoperirea anonimatului istoric legalizat. Unul din mascaţii cu cagulă fredonă ca pentru el: ” Două fire, două paie,/ Ia civilii la bătaie,/ Ca să facă vânătaie,/Hop şi aşa!”.

Apostolii Puterii prinseră din zbor parola şi o clamară în cadenţa unui marş eroic. Mica abatere stilistică de la distihul neelegiac, trecu neobservată. Ţeava inoxidabilă scuipa pe gură jeturi de lumini portocalii.

…Luna se piti în nori, însingurată şi mâhnită.

Un cerşetor rămase pironit, cu mâna întinsă. Se codea să intre în corul nemulţumiţilor. Mâna sa jelindă nu avea mână pereche. Unica lui mână, harică, cerea de parcă ar fi vrut să dea.

-Hai, bătrâne, fă un ultim şi suprem efort integrator! îl apostrofă un mistic militant.

Misticii şi cerşetorul cel beteag pluteau deasupra unor lespezi de beton transcendentale. Clădirea guvernului era scăldată într-un nimb albastru. Era o noapte transparentă. Îngrijitoarele băteau mocheta cu papucii de serviciu. Lustrele se clătinau legănate. Guvernul se golise de obiectul muncii. Serpentine de hârtie ieşeau prin faxuri şi fluturau printre perdele. Vuia răscolitor solul şi subsolul strămoşesc.

În aval, pe-o gură de canal, premierul şi locotenenţii săi lucizi, coborau o pantă lină. Echipa oficială intră într-un buncăr din patrimoniul de protocol. Pe ecranul de sticlă antiglonţ, nu puteai desluşi făpturi umane, de atâta praf şi fum. Crainica îşi irosea privirea în eter. O pânză de păianjen se balansa din tavanul scund.

-Domnule Premier, cât ne mai ţineţi în suspense, n-a căzut nici acum guvernul? vociferă cu arţag tânăra femeie.

– Fă-te blondă, pentru credibilitate, se auzi o voce în subteran.

– Daţi-mi un pont, o ştire, o minciună convenabilă, o informaţie, ce-o fi, din culisele Puterii. Trebuie creată iluzia ac
cederii la marile secrete de stat. Publicitate. Urmează reclama cu crema hidratantă pe care o vom anihila cu clăbucii de la reclama pentru detergent.

– Dă-te la o parte, şedinţa de cabinet se va derula în direct. Urmează Apelul către Ţară. Punctul unu: guvernul e viabil.

-Puteaţi să mă lăsaţi pe mine să anunţ. Tot mă ia cu somn şi-mi scade cota de audienţă.

-Lasă, că te ţine tatăl tău pentru mandatul următor, conchise vocea inconfundabilă a purtătorului de cuvânt. Premierul e între colegi. Sughiţă şi i se văd sechelele din vechiul sistem. Cedează timpul de antenă ministrului globalizării. Premierul va bea apă ca să-io treacă sughiţul şi va pleca de bunăvoie în opoziţie pe stradă. Vrea la aer, e mahmur. Preia ştafeta energicul ministru al globalizării. Domnia sa vă va ţine un discurs. Vorbiţi liber, maestre, vorbiţi liber.

-Mulţumesc, colega, pentru introducerea în situaţie. Fiica mea, retrage-te în plan secund. Deci, iubită naţiune, psihogramele centralizate atestă o recrudescenţă a melancoliei pe plan mondial. Deşi, ca specie, am ieşit cu brio din stadiul puberal, persistă păguboasa suferinţă a crizei de identitate. Apolinicii şi dionisiacii, dilematicii şi evazioniştii, vizionarii mesianici, cabotinii, snobii şi rebelii, frustraţii, s-au coalizat vremelnic într-o proferare solidară de interjecţii nihiliste. Limbajul comunitar e surmenat de arhaisme şi de regionalisme reziduale, de înjurături incoerente. Existenţa tubulară, cap-coadă, coadă-cap, este perturbată de isterici. Deci ce e de făcut cu maniacii umanişti? Simplu, vom subvenţiona o televiziune tehnocrată. Vom renunţa la televiziunea umanistă, o copie palidă şi aproximativă a realităţii. Vom construi o televiziune esenţială, non-figurativă, şi enunţiativ-afirmativă. În faza de tranziţie, ecranele vor emite triunghiuri, cercuri şi pătrate. Telespectatorii se vor calma şi vor reveni la normal. M-am consultat cu ministrul psihologiei colective. Dânsul are o opinie tranşantă în subiect. Vă poate confirma.

– Adevăr vă zic vouă, sunt ministru psiholog.

– Ministrul captării publice este adept al suspendării televiziunii primitive. Vă va vorbi.

– Totul va fi bine, sunt ministru captator.

– Sunete celeste vor vectoriza fluidul informaţional. Realitatea nu e ce se vede, ci ceea ce se crede. Este o opinie neechivocă a ministrului trecutului istoric. Va lua cuvântul.

– Cred la fel ca antevorbitorii.

– Am fost avertizat asupra magnetismului viabil din paradigma timpului încremenit, de către ministrul mitologiilor active. Îşi va exprima părerea.

-Am, ca toată lumea, o identitate în pustiu. Mentor stilistic mi-a fost ministrul artei de a trăi.

– Sunt un hedonist larvar, mă conformez şi gata.

– Mi s-a atras atenţia asupra pierderilor suspecte în resurse şi idei. Se poate vorbi de instaurarea sindromului cuprins în paradigma ” dor de ducă”. Este încredinţarea fermă a ministrului circulaţiei virtuale.

– Aşa este.

– Vom recurge la o nouă generaţie de biotipuri guvernatoare. Părintele societăţii civile lucrează la geneză.

-Exact, mai e puţin şi renaştem din cenuşă.

– Ne vom debarasa de cutumele tribale. Ne vom elibera de veacul obsedant. Vom peria limbajul de stereotipia idioată. Vom reforma limbajul ca să ieşim din criza de comunicare. Vom subvenţiona orezării. Vom profesa o guvernare cerebrală. Vom liberaliza inteligenţa.

– Tati, e o delegaţie de hackeri în studio. Cică vor să penetreze până la tine şi să intre în dialog. Nu mă cred că nu ştiu unde eşti. Zi-le tu ceva, dă-le „bună-seara”.

– De unde ai informaţia că e seară? De ce nu-ţi vezi de treaba ta şi-i agasezi pe oameni cu spectrul nopţii? La ora când zici tu ” bună seara”, milioane de oameni veghează şi lucrează pe interfaţa luminoasă a globului. Pe unii îi arde soarele în cap, fac insolaţii, sub dogoarea soarelui torid, diurn. Alternanţa ciclică zi-noapte va fi abrogată printr-un edict de urgenţă.

-Tată, asta mai lipsea, să mă faci pe mine vinovată. Măi, băieţi, lăsaţi-mă în pace. Nu mă loviţi, mă doare. Vă rog, nu mă trageţi de păr. Vă jur că nu ştiu unde este tata. Nu mai daţi în mine, nu mai daţi, sunt doar o piesă componentă a marelui sistem.

Guvernul, cu organigrama remaniată, finalizează Edictul de Urgenţă. Televizorul face purici pe ecran. Manifestanţii s-au oprit din tropăit. Liderii s-au retras pentru negocieri. Oamenii de ordine au luat repaus pentru mic dejun.

Din pământul reavăn adus pentru gazon, răsare o râmă în spirală cognitivă.

Notă: Acest text a fost publicat în anul 2001, în Oglinda Literară. Mi se pare oportun să-l aduc în circulaţie virtuală, nu de alta, dar dacă tot se merge cu colindul, hop şi eu, cu această proză fragedă, după 12 ani de fezandare în arhivă.

.

Confesiunea Clementinei, autor Virginia Paraschiv

Bătrâna doamnă adusă la interogatoriu stătea pe scaun apatică şi somnolentă. Bătrânul poliţist, la rândul său, plicitisit şi mahmur, se uita la femeia din faţa lui, nu ştia cum să înceapă dialogul cu nefericita creatură, udă din cap până în picioare. Cei care încercaseră să o descoasă până atunci dăduseră greş, bătrâna se bâţâia pe scaun şi se cerea acasă.

-Bun, s-o luăm încetişor, zise poliţistul hârşit în istoria locală, se născuse, crescuse , făcuse carieră şi ieşise la pensie în oraş, şi tot în oraşul său natal avea deja pregătit lăcaşul pentru cele veşnice. Era văduv, nu avea copii, era un poliţist bonom şi însingurat, de când ieşise la pensie colabora sporadic la anumite speţe, în calitate de mediator între civili şi stat, atunci când civilii suspecţi erau recalcitranţi şi nu răspundeau cu subiect şi predicat la întrebările incriminante. Domnul Costiniu era vestit pentru tactul manifestat faţă personajele mai dificile la contactul cu organele de ordine statală.

– Eu vă cunosc, doamnă, din copilărie, vă admiram talentul la şotron, odată am desenat chiar eu cu creta o inimă străpunsă într-un pătrat.

– Vă ştiu şi eu prea bine, domnule Costiniu, am memoria integră şi fidelă , ţin minte întâmplarea la care vă referiţi, dar eu nu m-am amestecat niciodată cu băieţii, nu mi-au plăcut niciodată, aleargă fără scop, ţipă şi transpiră dezgustător.

-Doamnă Clementina, întotdeauna v-am admirat fineţea şi bunul gust. Ştiţi de ce vă aflaţi aici?

– Da, mi s-a spus că am fost adusă în biroul statului ca să mă relaxez şi să socializez . Când au venit tinerii în uniformă , m-au luat de braţ şi m-au extras de pe carosabilul periculos, mi-au spus că vor să stea puţin de vorbă cu mine. I-am urmat dar mi-au pus nişte întrebări indecente , cum mă cheamă, cîţi ani am, adresa de reşedinţă, ba chiar mi-au făcut şi o propunere deocheată, m-au pus să mă dezbrac de pelerină.-

-Ştiu, domnă Clementina, ce să facem, tinerii de azi nu ştiu de bune maniere şi respect, acum fiţi liniştită, le-am dat liber, i-am trimis acasă, suntem numai noi doi, oameni de lume, educaţi şi instruiţi. Ştiu că aveţi ceva pe suflet, vă stau la dispoziţie, timp avem destul, aici e cald, nu plouă, uite, aveţi şi termosul cu ceai fierbinte.

– Da nu sunt răcită, nu beau ceai.

-Aţi stat în ploaie , acolo în parc.

– Păi nu am stat, am circulat sub ploaia obsedantă . Îmi întreţin imaginea din presă, ştiţi cum se zice de mine în cronica mondenă: Doamna colonel îşi face apariţia solemnă pe aleea principală a parcului comunitar, cu precizie maniacală, zilnic, la ora 12 fix.

-Sunteţi foarte punctuală, îmi imaginez graţia cu care aţi baletat prin nedemnele băltoace.

– M-au ajutat frumoşii mei şoşoni trandafirii, asezonaţi cu şireturile verzi, i-am procurat pe sub mână, cu relaţiile mele suspuse, de la ajutoarele austriece. Nu s-au fleşcăit prea tare, pentru că volănaşele tivite cu fir metalic auriu de la rochiţă au acoperit şoşonii.

-Aveţi o rochie amplă şi elegantă, o cunosc din fotografiile de la recepţiile domnului colonel.

– Pardon, eu sunt femeie divorţată, sunt apolitică de când mă ştiu, mariajul cu personajul de care aţi pomenit a fost o experienţă de probă existenţială. A fost interesant cum domnii îşi lipeau privirea de decolteul meu generos, iar eu femeie provizoriu măritată, îmi puneam la piept mâna stângă cu verigheta avertisment.

-Vă stă bine decolteul şi fără verighetă, sunteţi şi mai fermecătoare ca femeie liberă, lipsită de obligaţii.

-O da, din păcate sunt nevoită de intemperii să-mi ascund şi umerii şi decolteul.

– Pelerina vă dă o notă de mister şi eleganţă, nu vă faceţi griji.

-Mi-ar fi plăcut să fie verde, dar aşa a fost să fie , galben olive, cromatica Partidului Libertăţii Raţionalizate. O am dintr-o defunctă camapanie electorală, când cu partajul de după divorţ , mi-am făcut lobby cu ajutorul adversarilor indezirabilului meu soţ.

– Mi-aduc aminte cu plăcere de îndârjirea cu care v-aţi obţinut drepturile materiale şi libertatea. A fost un scandal de divorţ exemplar pentru doamnele din oraş şi pentru domnii zurbagii şi încrezuţi. Aţi dobândit o avere frumuşică, eraţi invidiată şi adulată de public. Îndrăznesc a crede că aţi gestionat banii cu înţelepciune şi chibzuinţă.

– Pe dracu, bani, după divorţ şi partaj m-au asediat debitorii şi recuperatorii. Ghiţă a dispărut cu bani cu tot, m-a lăsat falită şi pradă executărilor silite, . Nu vă puteţi imagina prin ce chinuri sufleteşti am trecut . Într-o bună zi m-am trezit la viaţă, m-am rupt de trecutul conjugal păgubos. Am băut cu sete şi cu dor de răzbunare o damigeană de vişinată, apoi am dat cu damigeana de tabloul de la nuntă, i-am spart capul mirelui infam, rochia de mireasă a crăpat cu geam cu tot, şi mi-am schimbat reşedinţa într-o locaţie proletară de cartier. M-am acomodat cutumelor tribale cum am putut şi eu. Mai greu a fost cu autobuzul, că tinerii strigau la mine că mă caută moartea acasă, şi, ceea ce e de-a dreptul copleşitor, mi-au zis „mamaie”.

Empatia omului legii atinse cote înalte când auzi cuvântul „mamaie”, în corelaţie spontană cu „tataie”, apelativul puştilor din faţa blocului reuniţi solidar la fumat şi la scuipat . Domnul Costiniu se simţea tot mai bătrân şi ostenit de când pierduse dreptul de a purta savuroasa uniformă şi devenise ţinta puştilor famelici şi ostili. Dictatura străzii îşi avea legile ei secrete în oraşul fantomatic, bătrânii nevolnici se împăcaseră cu soarta, tinerii nu aveau decât forţa vârstei de partea lor. În rest se plictiseau cu sârg de dimineaţa până seara, noaptea hălăduiau prin boscheţi şi străzile întunecate, prin halele ruinelor industriale. Costiniu ura să fie „tataie” şi tocmai de aceea obida doamnei Clementina îl sensibiliza. Imbecilii, să insulte astfel o doamnă poetă.

– . Am o votcă terapeutică, dacă nu vă supăraţi vă pot oferi expres o duşcă clandestină.

– Şi un pahar cu lapte pentru bichon.

Aici se cade a face o pauză explicativă, pentru poveste în poveste, o poveste leşioasă despre o stâpână cu bucle blonde şi un căţel bichon. Pe vreme rea, Clementina avea ca accesoriu de avarie un manşon de astrahan din care îşi scotea boticul un bichon seducător. Doamna Clementina îşi plimba bichonul de două ori pe zi, odată dimineaţa, la ora 8, pentru sesiunea uzuală de marcare a teritoriului, a doua oară la ora 18 p.m., pentru socializarea de bon ton cu diva de la trei. Lumea rea şi bârfitoare zicea că bichonul avea pe stânga blana năpârlită, i se vedea pielea vineţie, unele zvonuri făceau vorbire despre râie, vecinele de la parter se puseseră de acord că bichonul era belit pentru că îl opărise chiar stăpâna lui. Dar astea u2013s poveşti de cartier, insignifiante, doamna colonel nu se amesteca deloc cu vulgul, îi plăcea să stea singură pe bancă şi să ronţăie seminţe laxative. Bichonul lipăia şi el un biscuite aromat. Doamna scuipa cojile de seminţe într-o batistuţă bej cu monogramă, un vestigiu simbolic din viaţa anterioară când fusese femeie măritată . Acum bichonul zăcea-n manşonul fleşcăit , aşezat prudent sub masă. Clementina legăna subtil bichonul cu şoşonul drept. Poliţistul se făcu că nu aude, e drept că nici Clementina nu a insistat . Era cu ochii pe clondirul cazon din care tocmai trăsese o înghiţitură, pe care Costiniu l-a pus cu grijă înapoi în dulapul cu efecte.

-Povesteaţi aşa frumos, nu vreţi să ne întoarcem pe alee, în parc? încercă poliţistul să aducă dialogul pe făgaşul cercetării oficiale. Clementina, toropită de căldură şi de votcă, începu
să plângă cu lacrimi vopsite de rimel, era un plâns liniştitor, o lăcrimare îngemănată cu un rictus de melancolie.

La ceasul când deapăn povestea pe umila tastatură, mă macină observaţia unui lector sofisticat. Mi-a reproşat ă personajele de care mă ocup sunt uscate, reci, şi că e de datoria mea să le umanizez psihologic. Ce ar mai fi de spus despre Clementina după răsunătorul proces de divorţ? Nimic senzaţional nus-a mai petrecut, Clementina a ieşit din viaţa publică. S-o aducem gradual din timpul evocării în timpul relatării. Femeia, ca atâtea femei lăsate vraişte de bărbat , şi-a luat viaţa de la capăt cu multă străduinţă, primul ei pas către regenerare şi consolare a fost să stea pironită la oglindă. Ore în şir făcea ce ştia ea să facă mai bine, îşi răsucea cârlionţii blonzi într-o textură etajată . Agrafele se împlântau în bucle şi şuviţele zurlii, iar Clementina defila apoi triumfătoare cu bichonul permanent la purtător. Îi plăcea la nebunie să vândă lucrurile din apartamentul proletar unde-şi făcuse noua reşedinţă. Afacerea comercială a mers ca pe roate până în ziua în care s-a luat la ceartă cu domnul de la consignaţie. Ea zicea că vinde o lebădă de porţelan, domnul nici nu voia să audă, hotărâse irevocabil că în faţă i se arată doar o raţă , o raţă rustică şi proastă. Clementina s-a simţit jignită şi a dat cu lebăda de masă, lebădă sau raţă ce-o fi fost, de nervi cucoana Clementina dădea din mâini cu lebăda nedeterminată, domnul a dat-o afară pe clienta impertinentă. Clementina şi-a luat bichonul şi-a pornit hai hui pe străzi, în oraşul în care ploua necontenit. Gluga de la pelerină şiroia de apă, zulufii blonzi modelaţi cu fixativ se pleoşteau pe frunte, rimelul lăsa dâre pe obrajii bucălaţi, bichonul chelăcăia de frig, biata noastră Clementina dârdâia şi ea, în parc se auzea doar ropotul de ploaie. Într-un târziu din capătul aleii cu castani se întrezări o siluetă gârbovită agitând în vârf de băţ o cârpă albă în semn de capitulare. Era Renata, fosta primadonă de la teatrul de revistă. Renata se clătina şi sughiţa. Era tare supărată. Prietenul ei adusese un mort cu dricul personal la cimitir. Profitase de transportul mortuar şi pusese sub sicriu o sacoşă cu prune uscate şi ci cozonaci pentru pomană. Normal era ca Renata să aibă partea ei de pradă , era cea mai bună bocitoare din breasla sopranelor funebre, e adevărat că la ultima ceremonie se petrecuse un incident. Renata băuse ţuică pe nemâncate şi când a dat să plângă, a apucat-o sughiţul etilic din străfunduri de viscere. S-a pus în aplicare planul de rezervă, B, playback-ul mântuitor. Numai că Renata nu se mai putea opri din sughiţ, iar bocetul de jale răsuna cu poticneli, lumea de la mort s-a pus pe râs, popa s-a mâniat pe enoriaşi şi a ciuntit din slujbă cât a vrut. Mortul a rămas în bună pace, mort, moştenitorii însă s-au certat ca chiorii de la bani, chiar pe buza gropii. Şi multe altele s-au petrecut la acea înmormântare de pomină şi toate pentru că Renata sughiţa. Sughiţa ca şi acum când a nimerit în ploaie pe alee. Se gândea la prunele pierdute şi la cozonac, dar mai ales la pierderea locului de muncă, cică dricarul adusese pentru prestări servicii mortuare o bergonelă de pe centură, o sclifosită şi o miorlăită păcătoasă. Renata avea ce pune pe masă de două ori pe zi, avea pensie pe card, avea şi bonuri de masă din care îşi cumpăra ţigări, alune şi palincă. Clementina stătea cu privirea la bichonul rebegit de frig, n-o văzuse pe Renata. Nici Renata n-a zărit-o pe Clementina, făcea slalom prin băltoace şi cum am spus-o în repetate rânduri, sughiţa. Cele două femei se uitau chiorâş una la alta din timpuri imemoriale. Speţa e simplă de tot , simplă şi banală. Renata avea lipici la bărbaţii spectatori, Clementina aflase despre nişte flori şi o consumaţie într-un separeu, oprim episodul aici, nu sufocăm sensibilităţile cu detalii vulgare şi nerelevante. Cert este că Renata avea de gând să poposeacă tot pe banca ocupată de Clementina. Nu se mai putea opri din sughiţat şi nici picioarele nu puteau ţine drumul drept. Simţea nevoia să oprească şi să-şi tragă sufletul nu oriunde, ci acolo pe banca de sub salcâmul jelitor. N-a mai apucat că a făcut un hâc hiperbolizant , s-a împleticit ireversibil, a căzut pe brânci în băltoacă. Acolo a rămas Renata , într-un repaos oarecum forţat. Între timp , de sub gluga de la pelerină, ochii Clementinei au detectat postura rivalei din tinereţe. A privit scârbită şomoiogul urduros şi lipicios cu faţă umană, şi a plecat pâş pâş din zona de alertă. Când să iasă de pe alee , bichonul s-a cerut afară, Clementina l-a lăsat lângă un copac să se uşureze, apoi a luat boţul îmblănit şi l-a pus înapoi în manşon. Ghinion apocaliptic, un şoşon a râmas înţepenit în noroi , nu s-a mai lăsat dat dus , iar Clementina a rămas cu un picior desculţ, într-o ipostază indecentă şi umilă. Ce să facă, ce să facă statuara Clementina? Simplu, s-a dus întors din drum, s-a apropiat de Renata care horcăia a somn, trântită într-o rână pe alee, i-a smuls acesteia galoşul după ce a tras fermoarul, galoş impermeabil, cam neguros, de doliu, dar funcţional pentru plimbat sub tropotitul pluvial. Clementina s-a pornit din nou la drum încălţată cu un galoş şi un şoşon.

Nararea episodului din parc în stilul indirect vine din dorinţa de a merge totuşi mai pe scurtătură. Costiniu a stimulat-o pe Clementina,( vezi ultima replică de dialog mai sus), dar ea a împleticit firul acţiunii, ademenită de clondir. Unde mai pui că nici Costiniu nu era un model de abstinenţă, în fapt cei doi s-au pus cu vrednicie pe băut până au scuturat clondirul de picătura ultimă. Costiniu a rămas vigilent pe tot traseul dialogal:

-Bun, când i-aţi luat galoşul , precizaţi pentru necesitatea de fineţe nuanţată lexical, sforăia sau horcăia?

Clementina nu se mai putea concentra. Obosise de atâta povestit.

-Ziceaţi că a căzut pe brânci, cum se face că avea noroi pe partea dorsală şi pe ceafă?

-I-am dat un şut în fund, am aşteptat o viaţă s-o văd curmată în faţa mea.

-I-aţi pus piciorul cu şoşon pe ceafă?

-Am pus-o cu botul în apă , să se răcorească.

– Păi s-a răcorit, definitiv. A murit uşor, în somn. Nici nu şi-a dat seama că i-aţi luat galoşul. Cum comentaţi decesul Renatei? Aveţi a vă reproşa ceva?

-Da, domnule Costiniu, dacă ziceţi că era moartă de tot, trebuia să iau şi galoşul celălalt. Mi-a dat mie prin cap să iau ambii galoşi, da nemernica mişca.

Ajuns în acest punct al confesiunii Clementinei, domnul Costiniu îşi şterse fruntea transpirată. În ochii lui ceţoşi, mijea un licăr de tristeţe. Şi el dusese Renatei cândva flori şi o invitase în ştiutul separeu. Clementina nu avea să afle asta niciodată. E mai bine pentru ea. A fost chemat un agent care a condus-o în camera de odihnă şi reflecţie pentru infractorii vulnerabili. A fost un singur moment de cumpănă. Bichonul. Clementina nu se dădea dusă şi îngâna duios, hai la mama, hai la mama , uite biscuitul. Costiniu şi agentul erau nedumeriţi. În cele din urmă au înţeles. Manşonul cu căţelul de cârpă de sub masă. I-au dat fetişul cu blândeţe. Bătrâna tuşea periculos.

Oraşul se scufunda în noapte. Costiniu păşea agale sprijinindu-se de stâlpi şi de pereţi.

În oraş domnea ordinea parohială, fără zgomot, fără violenţă.

Azilul avea acum două locuri vacante. Poliţistul avea dosarul pe lista de priorităţi.

.

Doamna de la a IV-a B și literele cu zulufi, autor Virginia Paraschiv

Un cap de bou ursuz se bălăngănea  prin  flamura  înfăşurată pe băţul coborât în bernă. O cutie de conservă ruginită se dădea de-a dura printre buruienile crescute pe fostul peron. Conserva scârţâia, se legăna în vânt , cu miasma de tocană, emanată din pământ. Revenind la susnumitul cap de bou feroviar, se ştie că încă din vechime au existat pasionale controverse asupra simbolului totemic. De exemplu, în luptele de apărare a pământului natal, era de mare folos lupul cu membrană, lupul urlător înfipt în vârf de suliţă. Istoria alternativă a înnobilat reprezentantul cirezilor sustrase din vecini şi l-a căţărat pe steag , în amintirea luptelor de cucerire şi civilizatoare a satului natal. Carul mitologic tras la jug de boi  a devenit emblema întoarcerii în timp la valorile autohtone. Gara ca gară fusese golită de conţinut feroviar. Trenurile ruşinii tehnocratice ieşiseră de mult din uz, ultima garnitură atestată de impiegatul de la mişcare fusese un mărfar îndurerat şi gol, vagonul terminal târa într-o direcţie necunoscută nişte nutreţ ce deborda prin găurile executate de nişte profesionişti. Era un tren de criză, a mers ce-a mers, s-a terminat şi combustibilul, şi  s-a oprit în câmp. Mecanicul a luat-o pe mirişte, prin buruieni şi mărăcini, şi a îmbătrânit pe cale naturală, la adăpost de stresul tehnologic, într-o reşedinţă tocmită din chirpici. Poate o fi şi murit, dar acest episod funebru întunecă nemotivat trama narativă, morţii cu morţii, viii cu viii, atâţi câţi vor fi rămas după marea emigrare a forţei de muncă prin mări şi ţări. Prin pasajul subteran din gara ieşită din uz, sălăşuiau pe timp de ploaie nişte  tineri reuniţi   pentru socializarea minimală. Singura persoană care nu se amesteca deloc cu mâncătorii de seminţe era Doamna. Era doamna învăţătoare, ce-şi făcea veacul prin gară cu un pix, un caiet dictando şi un catalog pe care scria Clasa a IV-a B. Când luase şcoala foc, Doamna  a scos copiii din clasă pe fereastră, clasa a IV-a B era la parter, şi apoi a ieşit şi ea , tot prin geam, cu catalog cu tot. De-a lungul biografiei profesionale şi sociale, doamna pierduse felurite obiecte, şanse, relaţii, obiceiuri, cum e datina recesiunii. Triada din dotare pentru viaţa pe pământ,foc, apă, aer, fusese deturnată de la vocaţia originară. După incendiul devastator, şcoala mistuită nu s-a mai făcut la loc niciodată, misionarii şcolii au rămas şomeri pe viaţă, iar migraţia extracomunitară a stopat şi sporul demografic. Unde nu-s copii, la ce bun să refaci o şcoală? Pentru gestul său eroic salvator de vieţi, Doamna a primit felicitări , o diplomă de onoare de la primar şi un card pentru eliberarea unor bonuri de masă, pentru şase luni.  S-a luat curentul în oraş, pentru facturi isterice neachitate de locatari şi de municipalitate, aşa că bancomatul  nu a mai funcţionat. Două ciori înlănţuite în lirismul amorului liber, s-au aciuiat în bancomat, de unde croncăneau a jale şi pustiu. Inevitabil,  Doamna a rămas şi fără locuinţă, cămăruţa ei de bloc a trecut în patrimoniul  unor recuperatori de datorii private. Bătrânii din oraş, rămaşi fără copii şi fără nepoţi, au luat şi ei calea băjeniei pe colina care duce către cer. La început a fost oarece buluceală pentru locurile din faţă, s-a lăsat cu pumni şi ghionţi în burtă, cu icnete şi înjurături, în cele din urmă spiritele încinse s-au potolit. A venit un popă de la cimitirul dezafectat şi a făcut ordine şi linişte mormântală printre autoexilaţii patetici. Păşeau în drumul către viaţa alternativă în şir indian, iar recitalul de blesteme, de ocări şi rugăciuni, era rostite în şoaptă şi transgresa apoi în monolog interior. O anumită stare de anxietate se vedea pe chipul lor când  atingeau pe furiş, cu mâna, exteriorul gardului de la cimitir. De dincolo de împrejmuire se auzeau , strigăte păgâne şi chiuituri.  Casele de marmură şi de beton adjudecate prin luptă corp la corp, emanau miros de ceară şi de găinaţ. Porumbeii ciuguleau din boabele de la coliva virtuală afişată pe ecran în faţa uşilor solemne ale bisericii din cimitir. Puradeii trăgeau la ţintă în ecran cu biluţele de gumă sfeterisită din nonstopurile părăsite. Doamna învăţătoare încercase zadarnic să cadă la înţelegere pe cale amiabilă cu căpeteniile comunităţii din cimitir şi să i se accepte programul de alfabetizare pentru puradei, în contul unui adăpost vremelnic într-un mormânt capitonat . O dureau încheieturile şi adăpostul din pasajul subteran era cu multă umezeală şi curent. Şi tinerii făceau vacarm nocturn, nu era chip să pună geană peste geană. Geamurile de la sala de aşteptare erau sparte, băncile fuseseră  rechiziţionate ca lemne de foc pentru peregrinii urbani. Unde să se adăpostească o doamnă, o doamnă bătrână şi gânditoare? Doamna avea un gând de care nu putea să scape, gândul la inscripţia cu litere buclate . O inscripţie amprentată cu ruj de cea mai bună calitate, un ruj de firmă cu miros străbătător prin duhoarea de urină şi de chiştoace de ţigări: „ Mă duc la mama”. Nu putea fi nicio îndoială.  Scrierea cu câlionţi în litere aparţinea elevei sale, fiica domnului primar municipal, în vremurile când oraşul mustea de viaţă şi de prosperitate. Domnul primar insista ca fiica sa să cânte la pian şi să ia lecţii de dans popular. Împăca snobismul cu opţiunea vulgata, din raţiuni electorale. Mama fetiţei, soţia lui ornamentală, o tânără plebee, de cartier, plecase după un coup de foudre pentru un rapsod stradal, într-un periplu european . Şi nu s-a mai întors în căminul conjugal, a lăsat fetiţa în grija tatălui oficial. Primarul a dat un scurt comunicat de presă   că tânăra şi graţioasa lui soţie se află la un tratament după un groaznic accident domestic, zicea comunicatul cum că femeia căzuse de-a rostogolul pe scări de la etaj până la parter , cu tava de cafele pentru musafiri. Gura lumii avea o altă versiune , femeia fusese bătută din dragoste, de soţul ei gelos şi beat. Adevărul nu se mai poate defrişa, şi nici nu mai are importanţă, tot ce aflase Doamna de la fetiţă, eleva ei, era că mama nu mai stă acasă şi că nu mai are cine să-i aşeze cârlionţii. Din motive strategice de igienă şi austeritate, tatăl pusese să fie tunsă scurt, iar fetiţa îşi transferase visul de prinţesă în literele buclate. Avea un scris inimitabil, vocale şi consoane înotau printre zulufii grafici. Primarul îşi etala copilul pe la petreceri, fetiţa făcea frumoase reverenţe şi executa un microrecital la pian, spre deliciul oamenilor politici locali. Primarul avea un copil model, de o cuminţenie şi o docilitate uimitoare. Într-o bună zi primarul a realizat că are în gestiunea sa paternă o domnişoară, numai bună de măritat. Scaunul municipal se clătina ameninţător, în oraş se se construise conspirativ  germenele incomod al opoziţiei. Oamenii sătui de bine voiau schimbare şi balanţa înclina către un tinerel obraznic , un urmaş al neamului nomad, cu studii europene, mlădiu, focos dănţuitor şi mustăcios. Primarul, după o analiză de ofertă matrimonială, gândi că tânărul i-ar prinde bine ca ginere. Şi a pus la cale o nuntă folcorică de vis. Mireasa a fost pusă într-un atelaj ecologic cu coviltir pentru înfăţişarea prenupţială de la Altar.  Un cal mergea la trap în ritm fără cusur pe itinerariul prestabilit prin simţitorul oraş. Al doilea cal, cu pedigriul cam alterat ( el se trăgea din princiara  Izabella a lui nea Fane, dar o princiară  cu prestigiul  şubrezit după aventurile de noapte prin păşunile vecinilor), s-a oprit brusc în faţa gării şi nu s-a mai dat dus. Vizitul i-a dat bice după bice, calul fornăia de nervi, spectatorii hohoteau, iar gingaşa mireasă a evadat cu văl cu tot din mariajul programat de tatăl său pragmatic. Unde s-a dus, nimeni nu a băgat de seamă, în urma fetei nenuntite a rămas un toc alb de la un pantof.  Fata primarului a dispărut şi gata. La biserică nu a mai ajuns. Nunta s-a spart. Mirele trădat s-a îmbătat de supărare. Primăria a dat faliment, oricum era pe ducă. Oraşul a intrat în adormire. Numai cimitirul înflorea de viaţă. Joc, cântec şi voie bună între pruni şi corcoduşi. În cele din urmă şi doamna  şi-a împlinit destinul. S-a pe caldarâm, în faţa gării şi a murit. Ţinea în mână   făcută ghemotoc, o zdreanţă dintr-un văl, un văl de mireasă.  Restul de material fusese întrebuinţat de copiii care se jucaseră de-a capitularea în război, cel puţin aşa se zice din om în om, luăm cu beneficiu de inventar orice se transmite anonim, pe cale orală.

.

Cade, nu cade, autor Virginia Paraschiv

Oraşul mustea de viaţă vegetală. Ici colo răsărea câte o mogâldeaţă omenească, înfăşurată în vinilin. O ploaie tâmpă şi inerţială lingea copacii ramoliţi. Premierul recuzat, ud fleaşcă, zgribulit şi derutat, tatona timid, cu pantofii chiftind de apă şi noroi vâscos, băltoacele tentaculare. Cravata se făcuse şomoiog. Era inadecvată pentru a pentru a tenta cu ea vocaţia înălţării transcendente. O dată se rupsese creanga, a doua oară nu făcuse bine nodul şi-şi sucise glezna în cădere, a treia oară nu încăpuse capul pentru că laţul era prea strâmt. Patru nu e număr fatidic. Cravata se jigărise şi ieşise din uzul suicidar. Şi pe deasupra, fostul demnitar era prea istovit şi rebegit. Bâigui cu înţelepciune:

– Mai bine aştept să treacă ploaia asta ticăloasă şi voi scenariza un gol istoric, în câmp de mohor, purificat de conjunctura slinoasă şi urduroasă a arealului politic temporal. Rapsozii criminalişti vor provoca hermeneuţii să mă decripteze ca protagonist alternativ în mitul pastoral. Când o să mor, o să duc în groapă şi secretul contului bancar.

Bodogănind ciudos, martirul mazilit ţopăia din piatră în piatră, după ce-şi suflecase cracii de la pantaloni. O broască în mărime naturală i se proţăpi  în cale şi se holba placid la oratorul ambulant. Omul smulse celularul din buzunarul de la piept şi-l proiectă energic înspre batracianul insolent. Celularul făcu plici:

    -Măi animalulule, nu dau interviuri, clamă patetic teleleul. Broasca sări cu agilitate printre picioarele agresorului, telemobilul se activă ca prin minune. Din mocirlă se auzeau mesaje disperate: Domnule premier,am rămas blocaţi în bunker. Suntem închişi pe dinafară. Daţi-ne o şansă să ne reabilităm. Ni se termină proviziile de apă minerală.

Omul păşi decis şi strivi sub călcătură aparatul. Dă-l dracului de fetiş. Decât să le aud horcăitul când li se termină rezerva de oxigen, mai bine ascult muzica sferelor. Numai de-ar înceta dezmăţul hidrologic al norilor obtuzi.

La câţiva paşi se întrevedea silueta metalică a unui semafor. Trecătorul îşi drese cât putu, ţinuta, pentru traversarea pe trecerea de pietoni, conform tabieturilor citadine. De bucurie că scapă de proximitatea copacilor vâscoşi şi a broaştelor de cartier, pietonul se precipită cam imprudent. Se împletici la mers şi se propti în semafor. Beat de fericire, se dădea cu capul de fierul civilizator, îmbrăţişându-se cu stâlpul, îmbrăţişarea pătimaşă fiind de bun augur. În zona unde fusese reprezentarea pictural vărgată a traversărilor pedestre, se lăfăia obscen un crater uriaş. Zăceau de-a valma cabluri încâlcite, un trailer frânt. Din mormanul de fiare contursionate, strălucea insinuant moţul unui girofar. Domnul priponit în stâlp, privea stupefiat sincopa rutieră.

Ploaia plesăia cu nesimţire.

…Tribalismul tehnologic se sublimase în hău metalizat.

Marea Trecere-i făcea cu ochiul, omuleţului murat până la piele, şi-l făcea să uite vremelnic de gâtul înţepenit, de nevralgie, frison şi junghi intercostal. Mâinile alunecau insinuant pe stâlpul rece şi rigid.

– Cade, nu cade, se auzi un murmur din boschet. Dintr-o colibă vegetală, drapată cu luminătoare de polietilenă, trei capete ciufulite ieşiseră afară.

-Oameni buni, salvaţi-mă, trăgeţi-mă de aici! Alunec, sunt gata să mă prăbuşesc.

– Lasă-te bre, în jos, vino spre noi de-a buşilea, ca racul, îl îndemnă un ciufulit.

-Mi-e frică.

– Păi uită-te în sus, nu te holba cu ochii în groapă.

Zis şi făcut. Cu o sforţare providenţială de voinţă, trecătorul poticnit pe buza gropii, reuşi să se echilibreze şi să revină pe caldarâm, urmând fără crâcnire sfaturile severe şi eficiente. Ciufuliţii se retraseră strategic în colibă. Domnul se îndreptă spre ei, cu intenţia expresă de a le mulţumi.

– Moşulică, stai acolo unde eşti, ca să te spele ploaia.

– Domnilor, aş vrea să vă mulţumesc, nu vreau să deranjez. Mi-aţi salvat viaţa, vă sunt profund recunoscător.

– Lasă gargara, tataie, dă-ne talonul de pensie, tichetele  de masă, pantofii, cravata şi sacoul. Pe aici nici morţii nu trec nevămuiţi, se răsti un ciufulit cu păr roşcat, sârmos.

Demnitarul solitar nici nu crâcni, execută orbeşte instructajul.

– Să zici mersi că nu ţi-am luat şi pantalonii. Dă-ne şi cureaua. Na-ţi o sfoară şi o treanţă uscată. Puneţi-o pe cap, interveni al doilea păros, cu plete negre şi lucioase. Ciufulitul cu claia aurie nu zicea nimic, căsca a somn şi a plictiseală.

Domnul în şosete era neliniştit. Nu avea tichete şi nici talon de pensie. Nu ştia cum să le spună binefăcătorilor săi tristul adevăr. Din fericire, roşcatul se mulţumi cu harnaşamentul aşa cum era, fără să facă inventar. Luă lucrurile, le băgă de-a valma într-un sac, şi se refugie în adăpost.

Ploaia deşănţată îşi făcea de cap, isteric. Domnul dârdâia şi privea cu jind către tufişul ocrotitor.

-Mână, bre, la drum, nu te mai holba la noi. Ne deochi ecosistemul.

Întristat de noncomunicare, demnitarul simplificat la rang de cetăţean al străzii, se urni din loc, lăsându-i în plata lor pe boschetarii mizantropi. O luă pe o cărare ce se ghicea prin parc. Merse drum lung, sau, poate, oboseala mărea excesiv durata. Simţea că, dacă se va opri, se va prăbuşi în neştire.

Ploaia gâlgâia indiferentă. Fobia de brotaci îl împingea din spate, să iasă, să iasă din natura cea cleioasă. Melcii umflaţi lăsau dâre translucide prin lăstăriş. Râmele se lăbărţau insidios pe drum. În cele din urmă poteca ieşi din parc şi continuă spre şosea. În pribegia sa, exclusul zilei ajunse la margine de oraş. Ploaia plescăia pe carosabil. Şosetele îl gâdilau la tălpi, când picioarele întâlniră pietrişul şi petice bombate de asfalt. Crengile ude şi noduroase se întindeau spre el, cu duioşie sclerozată. Degeaba. Omul nu avea apetit pentru natura vegetală. Prefera să stea cu zarea gândului la câmp deschis, cu pieptul costeliv ciocănit de darabana ploii. Se opri pe un dâmb de piatră mai stabil, inspirat de o zicere de mânie acră la adresa mamei sale spirituale, patria energofagă:

– O patrie, tu maşteră cu fiul tău, ales al naţiunii! Cu ce-am greşit de-mi generezi electorat primitiv şi visceral? Cu ce-am păcătuit, de m-ai împresurat cu o bandă de tâmpiţi şi trădători? Cum să te guvernez, când mârlănimea mă invidiază şi mă priveşte chiorâş în direct şi la televizor? Ai tu idee cum plebeii m-au făcut să sufăr, cum mi-au lezat mândria, cum mi-au maculat imaginea, cum m-au împroşcat cu invective? Ştii tu oare ce se scrie despre mine pe garduri şi pereţi? Le-ai studiat subconştientul subversiv? Ştii tu, augusto şi frigido, cu câte babe m-am pupat, câţi ţânci au făcut pe mine, când m-am pozat cu ei în braţe, cât mălai de dat la vrăbii îmi atârna prin buzunar? Le-am dăruit cândva, baloane, tricouri, pungi de plastic, calendare, brelocuri şi găleţi. Câtă sponsorizare am băgat pentru portofoliul guvernamental! Unde e recunoştinţa individului massificat? Am rămas singur în ploaie, ud din cap până în picioare, mi-au spart sticla cu tărie, mi-au luat cravata de la gât, sacoul şi cureaua de la pantaloni, m-au descălţat de pantofii mei de protocol. Pe mine m-apucă bâlbâiala de foame şi de frig, iar vulgul din oculta din boscheţi se-nfruptă cu hartane din vaca sacrificată. Ce timpuri! Ce moravuri! Ce muget polifonic social mi-a rănit auzul! Mama ei de viaţă în patria vulgata! Mă duc unde-oi vedea cu ochii, în exil!

Şi se porni la drum ministrul exilat. Merse el ce merse, cu demnitatea refăcută de discursul de clarificare sufletească, şi văzu o flacără ce pâlpâia la sol. La început crezu că-i bântuit, că are halucinaţii. Lumina învăpăiată rămânea pe loc, în timp ce el se apropia. Mergea pâş pâş, atent să nu-şi zdrelească unghiile de vreun pietroi mai ascuţit. Cămaşa-i ieşise demult din pantaloni şi atârna îngreunată de apa ce şiroia de pe umeri până la poale. Era un om liber, în confruntarea cu stihiile naturii, nu-i mai păsa de aparenţe. Realitatea brută avea ceva provocator în ea. Focul perceput din depărtări era aievea. În jurul lui stăteau trei doamne cu fuste colorate, lungi cu trenă. Focul pâlpâia portocaliu în noaptea ce îmbrăţişa cu nori de câlţi câmpia.

– Sărut mâna, bună seara, doamnelor, grăi solemn  ex demnitarul itinerant. Aş vrea să mă primiţi, dacă se poate, pentru o noapte, la focul dumneavoastră. M-am luat cu jogging-ul şi m-am cam rătăcit.

-Bonsoir, domnule dragă, aşează-te pe o buturugă. Scoate-ţi oroarea aceea de ţol de pe cap. Vă umpleţi de insecte dăunătoare şi nu cadrează cu night clubul unde adăstaţi acum.

– Vă mulţumesc, zise drumeţul, şi se conformă spuselor doamnei cu zulufi zglobii, de lângă buturuga sa. Îşi scoase ţolul de pe cap, îl puse în faţa buturugii, se şterse bine de noroiul de pe tălpi, apoi se cuibări tacticos cu faţa către foc. Se pripăşise convenabil şi încerca din răsputeri să facă o bună impresie.

– Aşadar, cu cine am onoarea? întrebă politicos bărbatul.

– Poţi să ne spui pe numele de scenă. Eu sunt Lisa ciufulita( când auzi cognomenul, oaspetele tresări cu spaimă, faptul trecu neobservat în bezna nopţii), ea e Taisa scofâlcita, şi cea care adună vreascuri, este Vanesa troglodita. Suntem surori după mamă, taţii sunt cam dispersaţi. Băgaţi tărtăcuţa sub umila noastră copertină, trageţi buturuga mai spre foc, să nu vă gâlgâie ploaia pe după gât.

-Cum aţi călătorit până la noi? Se băgă în conversaţie Taisa, ciugulind din poală nişte seminţe de bostan.

– Cum să vă spun, aş zice că am avut noroc, devreme ce am ajuns până aici.  Ştiţi, s-ar putea să mă cunoaşteţi, am condus ca prim ministru cabinetul de vizionari. Complotiştii m-au gonit, iar gărzile de corp m-au lăsat din strânsura lor vigilentă. Am plecat pe străzi, era să cad într-o groapă…

Vanesa veni cu un mănunchi de vreascuri şi începu să înteţească focul. Cioatele de lemn erau ude şi fumegau, în loc să dea lumină şi căldură. Vanesa se îmbufnă şi scormoni jarul cu un băţ. O pală de fum îi dădu în ochi. Vanesa cea înlăcrimată drăcui.

-Fă nebuno, o interpelă Taisa, ţine-ţi clanţa, că spargi nucleul narativ.

Drumeţul se uită neliniştit la cele trei vedete rutiere.Asta-i bună, te pomeneşti că se iau la păruit în gineceu!

Lisa, care până atunci picotise sub dogoarea focului, se învioră brusc şi o fulgeră cu privirea pe Vanesa.

  –Vezi ,vezi, să nu te frig la gioale cu un retevei. Ieri, când te-am trimis după ghebe, ai venit cu mâna goală.

-Lisa, ţi-am spus că misionarii vegetarieni cheliseră pădurea de ciuperci.

– Lisa, Vanesa, nu vă mai fandosiţi, lăsaţi omul să cuvânte. Iar tu nu mai martiriza lacrimogen, freacă-te la ochi şi-ţi trece.

Vanesa bodogăni ceva în legea ei şi se calmă. Lisa privea meditativ, sprijinită cu bărbia într-un făcăleţ. Din focul pâlpâind se deşirau iluzii nutritive.

-Şi dumneata, străine, ce-ai amuţit? Revino în spaţiul colocvial, te-ai oprit la episodul cu gărzile de corp din guvernul perimat. Ziceai că rătăceai pe nişte străzi cu dâmburi şi hârtoape, sau aşa arată, cel puţin în mentalul tău de marginalizat, infrastructura barocă tradiţională.

– Domnule, sări din culinara ei visare, Lisa, sora mea, Taisa, posedă un registru lexical izbit de o dambla divină, nu sunteţi de acord?

– Ştiu şi eu, domnişoară, cum să mă pronunţ şi să nu vexez pe cineva dintre dumneavoastră….

– Domnule, se vede treaba că nu  te-ai degresat politic, ai încă apucături de om la vârf, te scalzi în compromisuri artizanale, vai de capul tău, ai luat un şut de la electoratul anarhist.

-Lisa, se băgă în vorbă Taisa, lasă-l să vorbească, bietul om nu are nici  măcar o folie antipluvială. Dacă-l cauţi en detail, e ud leoarcă , sub cămaşă şi sub cracii de la pantaloni.

-Taisa, eu nu pun mâinile mele fin părpălite pe amărâtul ăsta ud şi desuet. Vanesa, poate tu eşti curioasă.

-Doamnelor, nu vă osteniţi. Nu am nici bani, nici tichete pentru zahăr şi untdelemn, nici cupon de pensie, nu am nimic să vă ofer pentru ospitalitate. Am fost gentil cu boschetarii care m-au salvat de la căderea în abis.

-Cică să te iei după aparenţe, mormăi Vanesa. Îţi faci milă de el, că-i bătrân şi decăzut din funcţii, iar el cochetează prin boscheţi.

– Fantezii electorale, surioară. Nu-l băga în seamă. Oricum ghiujul ăsta e mai pudic decât secretarul tău de stat.

-Taisa, tu m-ai trimis acolo. Mi-ai spus că am talent şi că voi zdrobi inima puterii. L-am flagelat pe internet până i-am tăbăcit toate fişierele. Şi baza de date a PIB-ului e plină de echimoze.

– Vanesa, nu fi regresivă, scormoneşte jarul, s-or fi copt cartofii. Hai că mi-e foame şi pic de somn.

Vanesa luă trei andrele şi le înfipse cu precizie . Cu abilitate le trase iute, să nu se încingă de dogoare. În vârful ţepelor improvizate sfârâiau cartofii. Vanesa înfipse andrelele în pământul umed. Fiecare fată se pregătea de ritualul cinei sub cerul liber. Bătrânelul se uita cu jind, dar nu ar fi îndrâznit să ceară. Era mulţumit că nu-l goniseră de lângă foc. Se chirci pe buturugă, moţăind cu capul în piept. Nici că-i mai păsa de ploaie, de bigrafia sa secretă, de borna kilometrică fosforescentă de peste drum. Îmbătrânise într-o zi cât alţi muritori în zece. Îmbătrânea şi dormita. Fetele mâncau şi şuşoteau.

– Mai este un cartof în plus, nu-i dai şi lui?

-Pssst.Tu taci şi înteţeşte focul, că mă ia cu frig, grăi Taisa. Lisa, ce zici, îi dăm şi lui?

– Pune-i-l acolo, sub preşul de la picioare. E totuşi om şi el, chiar dacă a minţit poporul cu televizorul.

.

Vis Pontifical, autor Virginia Paraschiv

Ţânţarii îmi stârnesc o pornire asasină. Oare călugării medievali îndurau tortura gângăniilor rotitoare, când caligrafiau cu pana, la pâlpâirea intimă a lumânării, slovele de foc ale ascezei? Nu ştiu să se fi vorbit în vreun manuscris de vreo sminteală a omului, cu etiologie ţânţărească. Cu misionarii europeni, în teritoriile păgâne, cu risc de paludism, e întru totul altceva. Revenind la mănăstirile europene, iau act din sursele colaterale despre perturbaţiile perceptive şi cerebrale datorită ploşniţelor, numai că acestea defilau în hoarde vizibile pe pereţii chiliilor, era comod să le striveşti, cu vinovată voluptate,  avea ce face toată noaptea creştinul insomniac. Apoi mai erau şi puricii dansanţi pe epidermele asprite de eforturile fizice diurne, precum şi nişte insecte foşgăitoare prin pletele şi bărbile lucioase, al căror nume ţine de secretul confesional.

Mă flagelez isteric în fel şi chp, îmi dau palme peste palme, peste ochi, peste obraz, fără milă. În vremurile de fadă normalitate, nu mă pedepseam cu atâta vrăjmăşie de sine, aveam o paletă cu care îi vânam, sau îi absorbeam cu furtunul de la aspirator. Într-o noapte am tras o spaimă soră cu moartea. Îi potolisem pe cei mici din hârjoneală, am crezut că i-am lăsat dormind, după ce i-am învelit şi am stins veioza. Stăteam în camera de alături, de veghe cu ţânţarii, frunzărind anemic un volum de logică patriarhală, când, deodată am auzit urletul fetiţei. Ţipa copilul îngrozit:

– Şarpele, mamă, şarpele în pat. Mamă, şarpele.

Nu ştiu cum am ţâşnit şi cum am ajuns în camera copiilor, cu mâna pe întrerupător.

– E mama aici, nu e niciun şarpe, ai visat urât.

-Şarpele, uite şarpele , ia-l , mamă , de pe mine.

Am smuls cearceaful. Fetiţa ţipa cât o ţinea guriţa, dar nu mişca, ţinea mânuţele pe piept, cu ochii îndreptaţi cu fixitate spre tavan. Acolo nu era nimic, decât poate nălucirea ei, avea coşmar copilul, am dat s-o iau din pat. Băiatul părea că doarme profund, nu mişca şi nu scotea niciun sunet. M-am aplecat cu grijă să iau în braţe fata, s-o liniştesc, şi, mai degrabă din instinct, l-am dezvelit şi pe băiat. Am înţepenit. Băiatul părea că doarme dus, cu masca de gaze pe figură. Se vede treaba că furtunul de la mască o îngrozise pe fetiţă. L-am scuturat de umăr pe băiat.

– Scoate-ţi porcăria asta de pe tine, uite cum ai speriat-o pe surioară.

El, nimic.

-Tu nu auzi ce-ţi spun? Te ţii de glume proaste? Scoate-ţi singur masca, te-ai jucat destul.

Băiatul tăcea mâlc.

Îmi venea să-i trag vreo două, dar fata sughiţa de plâns, aşa că mi-am abţinut pornirea de mânie. Şi apoi, orice poznă ar fi făcut, băiatul avea replică la toate, în cine şi de ce să dai, că nu apucam să fac pe supărata, histrionul meu, în baza dretului cutumiar de cel dintâi născut, juca scena candorii neprihănite, cu o prezenţă de spirit şi cu umor de căpiere, de începeam instantaneu să râd. Chiar şi acum, cum stătea cu masca de cauciuc peste mutriţă, arăta comatic. Până şi fetiţa se mai potoli, se uita cu interes la fratele mai mare, nu părea deloc străină de jocul de-a masca.

-Daniel, nu te face că nu auzi, ia-o pe Cristina lângă tine, şi scoate de pe faţă prostia de cauciuc, nu-mi pune răbdarea la încercare, ridicai strategic tonul, apucându-l uşurel de mână…Era inertă…Am tras de mască, tremuram ca varga, băiatul nu avea aer, se asfixia.

-Adu foarfeca la mama, Cristina, du-te fuguţa acolo, ştii tu unde e, vino repede cu ea, vezi să nu te împiedici, spiriduş.

L-am întors pe Daniel într-o parte, fata mi-a adus foarfeca, încercam să tai, dar cauciucul opunea rezistenţă, ână la urmă m-am trezit cu masca în mână, am aruncat-o speriată, băiatul era vineţiu la faţă, a început să tremure cu spasme.

-Respiră, Daniel, respiră.

Din vânăt s-a făcut galben ca turta de ceară, şi a început să verse. Toată noaptea i-am ţinut ligheanul şi i-am pus prosopul ud pe frunte. Nici a doua zi nu putea ţine capul sus pe pernă, şi-a revenit încet din greaţă şi torpoare. Cristina nu s-a dezlipit de lângă el, se ţinea de fratele mai mare ca o umbră şoptitoare:

– Daniel, mai e şarpele în burtică?

După ani şi ani, cu o noapte înainte ca Daniel să dispară de acasă, a venit în toiul nopţii la mine şi m-a întrebat din uşă:

-Mamă, dacă murea Cristina încă de atunci, în noaptea jocului cu masca, mai eram copilul tău?

M-am uitat la el nedumerită.

– Lasă, nu e greu să intuieşti că pe Cristina o ciupeau ţânţarii şi eu o apăram cu masca până adormea, numai că atunci, bestia de mască s-a înţepenit pe faţa mea. Norocul nostru, pentru că în nicio noapte Cristina nu a murit cu masca pe figură.

-Închide uşa, Daniel, miroşi dezgustător a băutură.

Şi Daniel a ieşit spăsit, a închis cu grijă uşa…

…Oare să fie adevărat că spiritele celor morţi şi dispăruţi suflă în lumânare? Iar reverenţa delicată a zveltei lumânări , cu licărirea-i scurtă, prevestitoare de întuneric, să fie semnalul avertizor că am luat-o razna, ciupită de ţânţari, prin habitatul senzorial? De unde şi până unde mi-a venit ideea să confer corporalitate şi consistenţă narativă unor biete umbre pâlpâind înfricoşate pe pereţi? De nu o fi să fie înfiripare narativă, asta e, mă duc mâine seară cu o pagină cerată şi le zic colegilor de cenaclu că revelaţia figurativă este obturată pe pereţi. Le dau foaia la control şi-i las pe ei să se descurce cu runele de ceară pe care le întipăresc cu vârful ascuţit al pixului.

Aşa să fie, dar mai întâi să bâjbâi după brichetă, fac lumină ca să presar pe albul paginii, picăturile firbinţi ale lacrimilor de ceară. Nu-i a bună, mi se năzăreşte o femeie verde şi strălucitoare, miniaturală, pe podea. E o femeie goală goluţă, un nud armonios, o siluetă decupată dintr-un vis, un vis diafan, în acelaşi timp angelic şi obscen, un vis pontifical. E frumoasă când stă cu mâinile lipite pe lângă corp, apoi, acelaşi corp miniatural perfect,se lăbărţează sau se chirceşte în fel şi chip, lasciv, provocator. Întind mâna mea strâmbată de reumatism  spre  ea, dar creatura nu se sinchiseşte, îşi face numărul, imperturbabil. Nu sunt pudibondă, nu am prejudecăţi, dar nici să stau bot în bot cu o stripteuză de bordel, fie ea şi miniaturală, parcă nu am nici răbdare şi nici chef. O preoteasă a amorului perversă, numai asta îmi lipsea, parcă-mi face cu ochiul şmechereşte, ca să-i aştern melodramatica poveste pe hârtie. Poţi să dai din fund şi din buric, cucoană, du-te la autoare feministe, piei din ochii mei, cocotină fosforescentă! Ia te uite nesimţita, cum se răsuceşte şi se rostogoleşte, se crede eroină de scandal în „Strania Poveste a Nimfomanei în Delir”.

Şi totuşi e reală, nu e nălucire, e bricheta pe care mi-a dat-o Kuki lunea trecută. Chiar nu e decât bricheta, o aprind la lumină, nu se vede nimic, o sting, nu se vede nimic, dacă o ţin pe verticală, dacă stă culcată pe suprafaţă plană, începe să dea din mâini şi din picioare fata, de era să cred că a dat nebumia imaginativă peste mine. Bravo, Kuki! Te duceai afară la fumat nu din sfială faţă de noi, adulţii, şi nici spre a reflecta asupra erorilor gramaticale monitorizate de Carlos, pur şi simplu te duceai să-ţi priveşti dama dezbrăcată.

Beleaua de brichetă a creat o breşă prin fumul de ţigară şi de lumânare.

Şi dacă-mi râde în nas un poeţel empiric, laolaltă cu gaşca lui de liceeni, nu face nimic, râsul e semn de sănătate. Poate ar fi fost mai înţelept din partea mea să nu-l opresc din râs pe Daniel, când fabula tot felul de drăcării, într-o poveste cu un moş şi o gară în care bâzâiau greieraşii electronici, toată stratagema lui avea în vedere să fenteze răspunsul la întrebarea despre note şi despre teme. Tot aşa şi puştimea de la cenaclu e pusă pe succes instant şi pe destructurare normativă. Scrâşniţi sau fulguranţi, adolescenţii îşi profesează plictisul ca artă de a fi. Nu degeaba Carlos îi sancţionează drastic pentru impostură şi tupeu:

-Na-vă genericul de rumegat, „ Vaca şi salcâmul”. Faceţi să trepideze burta vacii umflată de floare de salcâm! Voi, gaşcă liceală, scutiţi-ne de teoria „meta” şi de serialul cuvintelor compuse: metabolism, metaforă, metamorfoză, metadonă, metalurgie, mă mir că aţi sărit peste metastază.

-Exact, metastazele Cristinei, mă trezii şi eu glăsuind mecanic.

– Pauză pentru fumat, decretă Carlos placid.

Asta a fost lunea trecută. Diseară o să invoc o scuză infantilă că nu am găsit acoperirea în cuvinte pentru ideea visului pontifical…

Virginia Paraschiv

Notă: Această povestire a fost publicată în 2009, în Oglinda Literară.

Daniel, pripăşit prin Occident, nu s-a mai întors în ţară, niciodată, nici viu nici mort. A dispărut din lista nouă de recensământ.

.

Eșarfa purpurie, autor Virginia Paraschiv

Părintele comunitar inamovibil stătea sub copertina de stuf decorativ, la adăpost de ţepii radiali ai soarelui impertinent. Sub ochii lui abstract sclerotici, se unduia textura de mătase purpurie a defilării oamenilor muncii. Clasa muncitoare valsa încolonată solidar, ademenită de fanfara cu chipiu şi epoleţi. În superbia ei astrală, soarele sfida mitologia regională care-l împerechea cu luna, pentru năşirea nunţii alegorice. Tradiţia spunea că la o defilare, bărbaţii trebuiau să poarte soarele pe piept, iar femeile să vină cu luna pe corset. Graţie proiectului de urbanizare şi uniformizare a civilizaţiei tehnocrate, cohortele de proletari fuseseră extrase de sub inciden-a ficţiunilor rurale, şi costumaţia fusese standardizată; toată lumea era înfăşurată în mantii roşii de mătase. Era muşuroiului istoric fusese zgâlţâită de progres.

Tatăl naţiunii emancipate era satisfăcut. Spiritul de gloată fusese estompat. Vărguţa disciplinei reglase bioritmul corpului obştesc. Celebrarea muncii strict divizate pe competenţe şi abilităţi, se derula cu eleganţă şi rafinament. Grohăiturile arhaice, isteria masselor încinse de bere şi mititei, tropăiala cetelor agresate, lozincile icnite din rărunchi, erau deja de domeniul trecutului defunct.  Zbenguiala bahică, de sorginte hedonistă, prin sacru şi profan, se calmase. Liderii instigatori, poeţii şi trubadurii străzii, fuseseră trimişi în activitatea productivă.

Cu faţa posmogită de cutele gândirii reflexive, terapeutul şef al mulţimilor instinctuale, tuşi discret şi-şi drese vocea sa dogită de scamele inhalate prin depozitele en gros:

– Zâmbeşte, draga mea, şopti el bacantei conjugale aşezate lângă el.

Multe eforturi de acomodare făcuse tânăra femeie de dragul charismaticului ei soţ, se lăsase chiar şi de fumat, de dragul propăşirii naţionale, pe drumul mătăsii de rubin, dar exerciţiul static de respectabilitate o sâcâia peste măsură.

– Scurtează ceremonia, că-mi pierd răbdarea şi îmi dau în petec, replică femeia de după evantaiul izolant.

-Dar cum aşa, e o ceremonie sedativă de toată frumuseţea, cum s-o irosesc din cauza unui capriciu feminin? Mă uit şi mă tot minunez de această organigramă ondulată a perfecţiunii, de spectacolul lumii ordonate liric, prin muzică şi dans.

Femeia suspină şi reveni la poza statuară de serviciu. Yâmbea cu un rictus tâmp, dând curs recomandării oficiale. Ea era, în fapt, ultima prostituată atestată cronologic, pe care soţul ei o promovase pe scara socială şi o întorsese din relele purtări. Fostele colege se lăsaseră demult de vechea meserie şi profesau cu vrednicie croitoria şi broderia artizanală . În atelierul de reconversie profesională a curtezanelor, rămăsese un singur post vacant, cel de cârpit steagurile găurite. Or, ea era antitalent la lucrul manual, lucru învederat încă de pe băncile şcolii. Deât să fie condamnată la ac şi aţă, mai bine să dea curs destinului de primă doamnă, măcar că te treceau toţi dracii de plictiseală. Siderius o mângâie pe furiş pe Vanda, plimbându-şi mâna stângă pe încheietura mâinii drepte a cooperantei sale soţii. Defilarea glisa uşor la vale, pe planul străzii axiale. Trenele cu falduri de mătase măturau asfaltul, aspirând subtil particule de praf dansante. Inamovibilul terapeut contempla extatic defilarea roşie de mai. Cu degetele sale chircite pulsatil pe frageda încheietură a curtezenei domesticite, Siderius reflecta la facerea dintru început a carierei sale de misionar.

Pe vremea dihotomiri militante, şi conservase, prin puternic autocontrol, simţul estetic. Din prispa casei sale părinteşti, privea cu întristare şi dezgust, spectacolul agitatorilor cu steaguri la căruţe, nişte fetişuri jalnice de cârpă roşie, asezonate grosolan cu nişte simboluri ale unor unelte primitive, o sceră intersectată cu un ciocan. Aflat în rezistenţă estetică pasivă, şi-a croit, încet şi sigur, o reputaţie de designer pentru cravate roşii, de lux. Intrat în lumea modellingului pentru uniforme, şi-a câştigat şi faimă şi relaţii, şi, desigur, bani.După declicul restituirii integrale cu opinteli legislative, şi-a pus la bătaie rezerva sa secretă de baloturi de mătase, dosită de tatăl său, un vestit angrosist. Baloturile cu pricina fuseseră stivuite într-o grotă moştenită de la bunicul său miner, situată pe un deal transmisibil din moşi strămoşi, oieri, cimpoieri şi căte ocupaţii vor mai fi fiind în nomenclatorul arborelui ancestral. În paralel încercase şi comerţul cu damigene irizante, ţurţuri de cristal, corpuri de iluminat cu vaci fosforescente. Afacerea se dovedise un fiasco: florile de mină erau clocite şi degajau un damf decriptă vegetală. Cu stocul de mătase dăduse lovitura. Vălătuci de ţesătură purpurie se deşirau din deal până la poale, se mulau irezistibil pe formele de relief, pe ape curgătoare, pe ziduri, pe acoperişuri şi pe corpuri omeneşti. Siderius deţinea monopol pe sortiment. Mătasea roşie era la modă,într-un prezent continuu al forţei de sugestie şi de reprezentare. Domnul negustor se căţăra politic, văzând cu ochii. Iniţial se lansase ca membru fondator al Ligii Pentru Prostituţia Canonică. Îşi construise un puternic grup de sprijin în ghiujii autoritari şi astmatici, care aveau şi timp şi bani şi logistică modernă pentru acţiune. Seniorii reuşiseră în timp record să detecteze damele stradale fumătoare. Acestora li se făcea de zor publicitate negativă.Într-un clip devenit deja celebru, cocota fumătoare era arătată cu degetul acuzator de către un client dezamăgit, care scanda un text educativ: „ această femeie îşi neglijează şi-i stresează pe clienţi, cu gândul lor fugar după ţigară. Programul promoţional de castitate provocată făcea furori în publicul gerontofil. Siderius gestiona cu brio afacerea mătăsii roşii, în paralel cu campania de salubritate pietonală.

Prin transfer spontan de zvonuri, se acredita speranţa unor înfocate voturi pentru virtuosul negustor. În înălţarea sa către locul unu din din vârful piramidei etatiste, neguţătorul avea o singură oprelişte. În drumul pe culmile drepţilor iluminaţi, Siderius se poticnea din cauza unei cocotine de duzină. Vanda vagaboanda, care hălăduia independent pe străzi, viciată, rea de gură, fără asistenţă socială, flămândă, beată, cu brichetă şi ţigări în geantă, slabă de duh şi fără căpătâi, în fine, un vot de blam sintetic pe programul lui politic. Cavalerul Căii de Mătase se angajă în faţa personajului colectiv electoral s-o aducă pe rebela Vanda pe altarul de purificare sacrificială a oiţei rătăcite. Când ajunse în punctul de repaos al amintiri, Siderius zâmbi duios matroanei cizelate şi-şi încleştă cu fierbinţeală afectivă pasageră, dgetele sale noduroase de nervoasa ei încheietură.Vanda oftă cu resemnare şi zâmbi anemic. Siderius s-ar fi cerut la toaletă, dar nu era momentul, era obligat de datoria publică să se abţină, întrucât un prost exemplu al incontinenţei i-ar fi contaminat pe unduioşii lui manifestanţi. Se salvă de la ruşine, înnodându-şi firul readucerii aminte.

Aşadar neguţătorul o reperase după îndelungi filaje ale serviciilor secrete opţionale, într-o parcare. Era şi nu era femeia din portretul robot. El remarcase înfiorat de o presimţire pozitivă, silueta ei fragilă, bătută de ploaie şi de vânt, sub cerul liber, cu cârlionţii arămii pleoştiţi de vrerea pluvială. Minuscula făptură era muncită de întrebări retorice simpliste: „ Oare nu se îndură niciun trecător de mă remarce şi să-mi dea măcar o ceaşcă de cafea?”

Taman când ea se chinuia dubitativ, un domn cu pălărie şi umbrelă coborî dintr-o lumină palidă şi rece, pe caladrâmul alunecos şi pătrăţos. Siderius văzu sirena de sidef dârdâind de frig pe trotuarul plat. Eruditul septuagenar adulmecă intuitiv tehnica şi discursul de abordare:

– Stimată duduie, permiteţi-mi să raportez eşecul artelor stătute. Maeştrii au pietrificat în siluete ţepene şi reci, divinităţi antropormorfe şi  muieri fictive mirosind a mucegai. Noi, bărbaţii idioţi şi culţi, îmbrbodiţi de ideal, venerăm pietre glaciale şi tăcute. Ignorăm minunea vieţii curgătoare. Căci iată-vă, cum sub lumina chioară a unui reflector răzbătător dintr-un tufiş, îmi sugeraţi plânsul cald şi tainic al miresei agresate de prejudecăţi şi de grămezi de gură cască neiniţiaţi.

– Lasă,domnule, vrăjeala, zi ce vrei şi cine eşti, că nu mă bag în vorbă cu necunoscuţi.

– Domnişoară, sunt un biet celibatar itinerant, o abordă prudent bătrânul pe regina nopţii de pripas. Mi-e dat să fac o haltă nocturnă sub acest şopron de sticlă şi beton armat, monologă străinul, arătând cu vârful ascuţit al umbrelei protectoare, către hotel. Acordaţi-mi compania dumneavoastră. Ne vom plictisi tihnit în doi, ne vom târşâi papucii, de comun acord, vom viziona, episod după episod, serialul cu gândaci dresaţi, pe sticlă.

– Domnule…

– Siderius, aşa mă cheamă, de când măicuţa anonimă m-a născut şi tatăl meu oficial m-a declarat la primărie.

– Domnule Siderius, sunteţi, mă scuzaţi, predicatorul maniac la televizor, care le-a băgat pe Miţa, Siţa şi Miliţa, prietenele mele, la servici, cu stat de plată şi cu concediu de austeritate?

– Desigur, domnişoară…

– Vanda mi se zice, bănuiesc că ştiţi cu ce ne ocupăm.

– Cum vă spuneam, duduie Vanda, filiaţia mea…

– Apetitul dumneavoastră epic este ceva de speriat, îl întrerupse Vanda. Ca damă de consum ce sunt, m-am deprins să fiu operativă şi practică. Ziceaţi de o odaie, dacă v-am înţeles eu bine, haideţi că mă plouă, mi-ar prinde bine un aperitiv prenupţial, la căldurică, pe cheltuiala domniei tale.

Moşul se îndreptă de şale, cu porii dilataţi de mulţumire.

– Aveţi dreptate, domnişoară, nici eu nu aş opera tranzacţii cu nesimţiri frigide. Urmaţi-mă, vă sunt client cu trup şi suflet, cu banii mei din portofel, în cel mai mercantil nivel semantic al termenului. Cu banii nu se pune problema, nu voi putea să-i cheltuiesc în brevitatea  probabilă a unicei mele vieţi. Totuşi nu strică să-mi comunicaţi chiar dumneavoastră  tariful uzual.

– Păi cât să fie? Pentru fandoseala lexicală, trei cenţi pe cuvânt, cu spor de stress pentru gemete şi gâfâieli,în alternanţă sacadată cu şoaptele intimizante.

– Zis şi făcut. Domnul Siderius se îngropă într-o tăcere aprobatoare. Femeia nu era o primitivă neaoşă, ci o profesionistă riguroasă şi o stilistă cu care se putea păşi decent în feeria cognitivă.  Se silea să-şi ţină trupul dreptşi demn, ignorând avertismentul dureros al spondilozei torţionare.

Cuplul improvizat intră în ambianţa specific hotelieră: marele hol cu pluşul disponibil pentru călcatul în picioare, cu ghete, cizme, şlapi lipăitori şi lăbărţaţi, sau cu pantofii proţăpiţi cu toc, candelabrul ultracentral, cu camere ascunse în ugere de sticlă, sub formă de bobiţe rubinii. Până la lift, femeia se poză din faţă, din profil.

– Pe aici, domniţă, zise craiul triumfal. O să facem numaidecât duşul fumigen preliminar.

Femeia se conformă şi apăsă butonul filtrului de sterilizare. Se simţi pierdută în ceaţă, printre vaporii dezinfectanţi. Puţeau ca deobicei a apă de colonie autohtonă, simţea pe limbă un gust înţepător, dulce acrişor. Domnul se ţinea cu mâinile de nas şi gură, să nu tuşească în faţa unei doamne.Odată libaţiunea încheiată, intrară în camera de locuit. Jetul fumigen se imprimase în memoria corpului.

– Mata aşează-te pe taburet şi bea-ţi cana de lapte, eu trebuie să-mi spun rugăciunea de seară.

Omul era creştin fervent din noul val, secta misticii private. Îşi puse cu pedanterie laptopul peste genunchi, îl deschise şi se conectă la marea lui familie spirituală. După predica de seară, tastată de un contabil afroasiatic, urmă binecuvântarea cifrelor de afaceri, a lichidităţilor de prin saltele, a cotei de audienţă a spoturilor publicitare pentru vigoarea comerţului politic, apoi bătrânul participă smerit la o chetă virtuală, în beneficiul negustorilor politici falimentari, târnosiţi de presă şi de datorii pe mapamond. Prozeliţii misticii private pupară sincronizat monitorul relelor vestiri şi închiseră fişierul sacru.

Purificat de ispitele balastiere, omul religios o măsură din cap până în picioare pe Vanda. Aceasta era descumpănită. Nimerise cât se poate de prost. Ceva auzise ea de pe la surate, dar în plan real nu pusese niciodată piciorul în acest hotel, o rezervaţie pentru amorezii lacto-vegetarieni. I se făcuse rău privind cana cu lapte, dar nu avea încotro, sub ochii vigilenţi ai clientului, dăduse latele pe gât, zicând în gând ceva de dulce fermelor de vaci. Multe văzuse şi pătimise la viaţa ei, mai avusese de-a face cu puritani perverşi, dar ca deshidratatul ăsta chelios, nu o mai tratase nimeni în halul  ăsta de ascetic.

– Şi acum, femeie, că m-ai văzut, m-ai ascultat şi m-ai urmat, îţi vei face datoria civică până la capăt. Mă vei percepe aşa cum sunt, fără „ vreau la mama”, sau „du-mă la restaurant”. În seara asta îmi vei citi cărticica de statistică până voi adormi. Mâine te iau oficial de nevastă. Te salt din condiţia de concubină prezidenţială. Vei merge la reşedinţa mea, sub pază militarizată, şi vei rămâne în custodia mea. În rest, om trăi şi om vedea, rosti Siderius în timp ce se băga sub plapumă, într-o ţinută relativ lejeră, maiou, iţari cu breteluţe, şi şosete de mătase vişinie. Vandei îi aruncă peste pat,ca să se îmbrace de noapte, halatul şi boneta roşie de infirmieră.

Aşa se face că strada a fost epurată de ultima tentaţie a eternului anarhic feminin.

Corpul electoral fusese stabilizat şi echilibrat. Siderius guverna în linişte şi pace. Prezenţa afrodisiacă a vandei îl inspira politic.Cât despre viaţa lui erotică, este adevărat că până la convieţuirea cu prima şi ultima lui femeie, Vanda, aceasta se petrecuse într-o lungă acoladă digresivă. Acum recupera intesiv capitolul erotic restant. Uneori, între două teleconferinţe, dădea fuga fuguţa în dormitorul conjugal şi se implica activ în jocul lui erotic preferat. Îi plăcea la nebunie ipostaza de amant terifiant. Dădea buzna peste Vanda, agitând o eşarfă purpurie, rugând-o să urle şi să plângă de groaza strangulatorului potenţial. Odată Vanda îl lăsase chiar să-i înfăşoare gâtul cu eşarfa şi să strângă puţintel de ea. Pentru comprehensiunea ei subtilă, Siderius era profund recunoscător.  Avea să-i facă şi o surpriză, s-o lase să cuvânteze în spaţiul public. Nici că se putea prilej mai nimerit decât împurpurata defilare.

Siderius fremăta uşor neliniştit. I se curmase amintirea şi-l săgeta vezica urinară de durere. Idila cu massele unduitoare începea să nu mai aibă haz. O strânse din răsputeri pe Vanda de încheietura mâinii, dar femeia nu reacţiona, parcă amorţise senzorul durerii. „Ia te uită, iar are căutătura aceea curioasă, i-o fi amorţit simţul datoriei conjugale. Şi te pomeneşti că mi-a pus pamperşi subţiri”, gândi în sinea lui Siderius, simţind că parcă îl trece umezeala prin pantaloni. Se pipăi cu mâna dreaptă în buzunar. Adulmecă răcoarea binefăcătoare a eşarfei şi începu să tragă cu delicateţe de mătasea fină şi uşoară. Era momentul culminant al grandioasei manifestări dansante. Siderius scoase încet eşarfa pe care avea s-o fluture în semn de rămas bun, maiului muncitoresc aniversar. Vanda se cripă şi deveni lividă, simţind boarea eşarfei peste faţă şi peste gât. Îşi ascunse cu dexteritate chipul şi suspină înfricoşată. Lacrimi mari i se prelingeau peste obraji. Femeia murmură încet, ca pentru ea, cu vocea înecată de plâns:

– Siderius, ajunge,

Eşarfa rău mă strânge,

Trupul mi se frânge,

Viaţa mi se stinge…

.

Lentila de contact și damigeana, autor Virginia Paraschiv

Viforniţa nocturnă din Piaţa Centrală îşi epuizase energia militantă şi obturase coerenţa statului ordonator.

Cei dintâi au dat semne de plictis oamenii în uniformă şi fără chip. Primiseră gamelele de ceai, pâine şi câte o conservă pecare o desfăcuseră meticulos. Urma mâncatul propriu zis. În dreptul gurii îşi croiseră cu briceagul o deschizătură pentru dumicaţii regulamentari. Dar când muşca omul din pâine, îl gâdilau fărâmiturile sub barbă, pe după urechi, pe după gât. Altul îşi gresa mustaţa cu pasta de carne, în loc s-o ducă la gură. Pâinea udă, pasta unsuroasă, ceaiul opărit, o dură contradicţie între a vrea şi a putea să sorbi, să mesteci şi să înghiţi.

– Oare mai ţinem mult cârpa sub obrazul nostru identitar? Se semeţi retoric către comandant o namilă care muşcase năpraznic din gamelă, crezând că e tartina.

– Fiule, am ostenit cu toţii în exerciţiul funcţiunii. Dezinhibaţi-vă, flăcăi. Ridicaţi cagulele şi rulaţi-le sub formă de fes. Săltaţi în sus şi ochelarii.

– Aşa mai merge, domn’ commandant, arătăm a oameni de treabă, grăi un oacheş mustăcios. Oare dumneavoastră cum vă stă cu fes?

– Iertaţi-l de întrebare, atâta îl duce mintea de brută iniţiată. Ascultă, măi intrusule cu caş la gură, tu nu ştii că domnu comandant care ne este ca un tată, lucrează tot timpul sub acoperire, şi are nu numai cagulă, ci şi lentile de contact? interveni un veteran cu tactul necesar şi oportun al subalternului vocaţional.

– Soldat, de unde ai informaţia cu lentile de contact?

Veteranul înlemni. „ M-am dat de gol ca prostu.” Numai eu am fost tâpitul care era să fie prins în dormitorul şefului, când mă hârjoneam cu nevastă-sa. Am stat, ca în comediile ieftine, sub pat, o noapte întreagă, silindu-mă să nu strănut, de câte ori sub arcuri, cădea câte un smoc de câlţi îmbibaţi cu praf. Mi-a zis nebuna de muiere să ne jucăm de-a cucu bau prin casă. Băieţii m-au avertizat că nebuna are fantezie frenetică, dar ce mi-aiu văzut ochii şi ce mi-au auzit urechile în noaptea aceea m-au copleşit. Când aintrat omul în casă, femeia nu avea pe ea decât scufiţa albă şi un şoţuleţ decorativ de dantelă. Aşa cum era, a ţâşnit în faţa bărbatului, a făcut o reverenţă, a pus mânuţele la ochi şi a început să debiteze:

-Mi-a fost dor de tine, nestemata mea cazonă,m-am jucat de-a gospodina, friptura miroase a fum, am dat-o la sărmani, ştii, am avut o viziune…

L-a luat de mână, tipul o urma, moale şi ascultător, a intrat în jocul de-a cucu bau cu ea s-a lăsat mânat în dormitor. Nebuna se simţea bine cu el în pat şi cu mine dedesubt. Când dădea omu să închidă ochii, ea, „cucu”. Amorţit de somn, bărbatul răspundea la parolă, apoi, la porunca ei, cobora din pat, cotrobăia după şoşonii ei de pluş. Nemeritul bâjbâia cu mâinile sub pat, tipa se tăvălea de râs, îşi arunca din nou şoşonii, şi tot aşa. Într-un târziu au adormit. Peste noapte se făcuse frig. Dârdâiam de încordare, ochii îmi lăcrimau. Când am simţit că şeful doarme adânc, am vrut să mă subtilizez. Şugubeaţa m-a simţit şi mi-a dat un avertisment sever, aplecându-se spre mine şi pocnindu-mă în creştet cu şoşonii. M-am retras strategic, m-am îndârjit şi eu, am tras de pled, ea ţinea de învelitoare cât putea. În cele din urmă, s-a ănfăşurat ea singură cu tot pledul, noi doi, eu şi el, am cedat cavalereşte, numai să ne lase în pace maniaca. M-am simţit solidar cu şeful meu, ca de la bărbat la bărbat. Ba mai mult chiar, când omul se echipa, dimineaţa, şi a scăpat o lentilă de contact, începând să orbecăiască după ea, eu i-am înmânat-o personal. L-am scutit de efortul de a scotoci prin covorul prăfuit. Recunăscător şi tandru, mi-a sărutat mâna, mi-a mulţumit şi mi-a urat somn uşor, să fiu frumoasă şi cumninte.Cum stăteam cu pielicica goală, singur singurel, chior de somn, neajutorat, m-a cuprins un dor arhaic de tiparul matricial:

– Mamă Venus, tu cea cu întreite atribuţii, mamă, senzor erotic şi stăpână a lumii din cer, din străfund de ape şi de pe pământ! Sunt trist şi cu popoul gol în infinitul cosmogonic. Acoperă-mi goliciunea, tu, maică ocrotitoare, măcar cu o cămaşă şi un pantalon! Trăzneşte-l cu puterea ta divină pe soţul încornorat, dă-i un condur zeiesc în pat, scapă-mă de curtea marţială. Zeiţa a avut milă de mine, muierea adormită a chicotit în somn un „cucu bau”. Bietul om, aşa cum sta de-a buşilea, în contemplare şi extaz, a tresărit înspăimântat şi s-a lovit cu fruntea de muchea patului. La slujbă i se vedea cucuiul de sub năframa protectoare. Eu am reuşit să scap de beleaua de femeie pentru că ludica dormea neîntoarsă. Am ieşit din casă deghizat în coana lăptăreasă. Ştiam secretul: ochii şefului erau căprui, lentilele albastre.

-Soldat, nu mi-ai răspuns la întrebare.

– Domnule comandant, cu tot respectul, vă informez că de câte ori am dat cu gaze lacrimogene în manifestanţi, ochii dumneavoastră au rămas uscaţi şi reci. Am intuit că, din motive de maximă securitate, ochii dumneavoastră sunt blindaţi.

– Acum, că tot plecaţi la vatră, vă pot spune aşa, ca de la om la om, că puterea este încopciată între secret şi paradox. De pildă, fiecare dintre voi s-a legănat, pe rând, cu iluzia că nevastă-mea îmi pune coarne. Mai întâi că nu am avut nicio nevastă. Muieruşca pe care aţi abordat-o era o simplă practicantă de la departamentul de sexologie fricţionară. Era musai să vă testăm comportamentul în situaţie de criză. În mare parte, v-aţi descurcat foarte bine.Aţi trecut cu brio testul de fideliatte.Toţi aţi făcut stagiu de o noapte, goi, goluţi, pe după draperie sau sub pat. Ştiu că nu v-a fost comod. Puteaţi să mă asasinaţi, să-mi daţi foc la casă, să-mi haliţi antricoatele din frigider. Niciunuia nici nu i-a dat prin gând măcar umbra vreunei fate inafmante. Poate m-aţi invidiat, poate m-aţi urât, poate v-ar fi plăcut să vă bateţi joc de mine,sau să-mi umblaţi prin fişier şi să.mi extrageţi documente. Am privit cu multă atenţie înregistrările video. Nu vă uitaţi aşa la mine.Eu, comandantul vostru, mi-am regalat puterea în maieu şi pijama. Asta în vreme ce rezerviştii de la guvernare, se dau de ceasul morţii să ţină situaţia sub minimul de control, cu diagnoze, prognoze şi cu secretare sexy. Cabinetul mesianic se pregăteşte să plece în exil. Cine ştie dacă vor reveni? Din păcate vor lua cu ei şi solda voastră.Bieţii de voi sunteţi un pachet de nervi şi muşchi. Aş pune de o dictatură militară, dar sunteţi în criză de idei şi de timp. Prin mijloacele mele specifice de informare, am aflat că dinspre depoul de tramvaie vine o procesiune de obsedaţi în căuturea adevărului absolut şi istoric. Nu e tactic să le stăm în cale. Abandonaţi efectele,inclusiv tăbliţele de înmatriculare şi bocancii. Păstraţi-vă fesul, pentru că în trenuri şi camioane este curent. Dispersaţi-vă silenţios printre manifestanţi. Am încredere în steaua norocoasă a iminentei corporaţii de dezertori. Sunteţi liberi să fugiţi. Privatizaţi-vă rapacitatea.

Băieţii stăteau înmărmuriţi, niciodată şeful nu le ţinuse un discurs. Se vede treaba că se întâmplase o mare nenorocire.Comandantul se întoarse cu spatele la ei, se îndepărtă agale şi gârbovit, silueta lui fu înghiţită de ceaţă, bocancii erau încărcaţi într-o furgonetă de nişte indivizi în halate albe, armele rugineau văzând cu ochii, sediul fostului guvern era împresurat de bălării, un stol de ciori tăcute îşi căutau un punct de sprijin, o damigeană goală împrăştia un damf de cloroform.O ţinea în braţe un tânăr ce dormea în iarbă, descălţat, cu fesul tras pe ochi.

„ Cine a tras în noi”, se tânguia o frunză din plopul scerat în unduirea ei nătângă, acolo, în oraşul cu memoria castrată.

Notă: Acest text a apărut în Oglinda Literară, anul I, nr.1, ianuarie 2002

După zece ani: „Băgaţi site-ul cultural în dubă” zise omul fără chip. E valabil şi viceversa.

.

Secretul lunii, autor Virginia Paraschiv

Ne întâlnim diseară, la eşafod. Ia-ţi umbrela cu tine, s-ar putea să plouă.  Hai, că trebuie să închid. Cred că plânge Pussy la uşă.

Domnişoara închise telefonul. Făcu o piruetă, se-mpiedică de căruciorul cu rotile, drăcui criza de spaţiu locativ, şi deschise uşa, să intre pisica. Privi cu insistenţă preşul de la intrare. Era pisica doamnei de la patru, nu venise Pussy. Mica haimana felină îşi făcea veacul prin oraş şi ajungea acasă când şi cum.

Odată, Pussy venise după miezul nopţii, puţea a pardoseală de spital. Făcuse o expediţie pe strada Ciumei Timpurii, mânată de lătratul unei potăi. Nimerise sub carul mortuar, peste care cioclii argintii aruncau găleţi de var stins în apă fiartă şi dezinfectată cu cloramină. Biata Pussy, udă ciuciulete, alerga printre cadavrele strivite pe trotuar, zburlindu-şi coada şi strănutând. Cadavrele de unică folosinţă, buşite şi tăvălite fără milă, plezniseră din cusături, lăsând în urma lor dâre de rumeguş şi ghemotoace de talaş. Fuseseră executate în pripă şi improvizat, de muncitorii de la fabrica de mobilă, aflată în fierbinţeală sindicală, sub clasica deviză „ vrem să muncim, nu să cerşim”. După aventura funebră, Pussy ajunsese acasă ologită, cu fundiţa de la gât pleoştită, aidoma şi volănaşele de la vestuţă. Pussy miorlăia patetic. Când i se deschise uşa, făcu un salt precis şi decis în căruciorul pentru handicap, din hol.

Căruciorul era un model din vechea generaţie, masiv, greoi, rigid, cu nişte roţi impunătoare, sofisticat spiţate ( odată se făcuse praf perdeaua, încâlcită între spiţe). Domnişoara câştigase obiectul la tombolă, la balul închinat de municipalitate, vârstei a treia. Mediile viu interesate o invidiau. În epoca demult apusă, a umanismului spontan, domnişoara făcuse o afacere rentabilă, închiriind cu ora şi cu ziua căruciorul, pentru pacienţii cu piciorul în ghips, scrântit sau fracturat. Iernile cu gheaţă şi polei, verile cojilor de pepeni glisante, asigurau profitul. Se-nroşise firul telefonic de solicitări: băbuţe şi moşulici fără astâmpăr, cădeau pe capete, pleznindu-şi oasele fragile. Dar vremea convalescenţei patriarhale trecuse de demult. Libera iniţiativă a domnişoarei, fusese sugrumată de un odios proces de calomnie. Rudele unui venerabil pacient ţintuit în faimosul cărucior, o dăduseră în judecată, pentru rele tratamente aplicate unui om în suferinţă. De fapt, bătrânul traumatizat de accident şi de subita abstinenţă, se văieta că i-au intrat gândacii de bucătărie pe sub ghips şi se credea şi om păianjen. Încerca să se caţere pe pereţi. Utilajul folosit de domnişoară nu avea centură de siguranţă. Bătrânul, plonjând în cărucior, în visul său de a escalada  pereţii,s-a ales cu capul spart. Domnişoara, chemată în instanţă, a plătit pentru daune morale şi materiale. Afacerea s-a dus de râpă, domnişoara a rămas compromisă, şi a rămas fără venit suplimentar impozabil. A simţit cum a ajuns până la ea recesiunea.

Oraşul somnola.  Agenţii economici moţăiau. Primarul asista neputincios la picoteala enoriaşilor electorali.De când cu debranşarea şi raţionalizarea utlităţilor orăşeneşti, secase până şi apa de la subsol. Criza avea şi ea partea ei bună; amorţiseră ţânţarii. Oamenii dormeau neîntorşi şi nu mai săreau din somn isterici, înjurând guvernul, reforma şi instalatorul. Alesul prim nu mai răcnea prin interfon. Se relaxase şi prinsese drag de politica uşilor deschise.

Domnişoara a fost şi ea primită în audienţă, împinsă de râvna dialogului constructiv. Aflase de proiectul de reabilitare. S-a ales cu misiunea de a îngriji pe Pussy, pisica magică din anturajul intrigant al Cleopatrei. Vecina de la demisol, primise în gestiune vipera vivantă, la borcan. N-avea nicio grijă, aştepta placid deznodământul idilei răsuflate.

Pussy, alergică la pasiuni carnale, îi zgâria pe peţitorii Cleopatrei, insuflându-le teroare şi decenţă, în abordarea vedetei deificate. A dracului pisică vagaboandă, lăsase urme adânci pe coapse şi pe muşchii pectorali. Când curtea Cleopatrei s-a golit de prima serie de peţitori, pisica s-a dus la cortul unde urma să aibă loc episodul răpirii din serai.Ea a sărit la vena jugulară a unui eunuc. Acesta se iţea nevinovat la pâlcul de fecioare ce ţopăiau pe salteaua pneumatică, ascunsă ochilor profani de brâul de apă din acvariul circular. Eunucul privea bălăceala simulată şi aştepta intrarea triumfală a hoţilor de fete. Atunci era momentul să invoce energic, numele vizirului Ibrahim. Ibrahim trebuia să vină în fuga mare, cu şalvarii fluturând, zbierând dezonorat, dar fără  oamenii de ordine şi iatagan. Eunucul avea să se dea de şapte ori cu fruntea de o pătrăţică din şahul pardoselei. Ibrahim frustratul, era planificat să-i crape ţeasta cu un sfeşnic contondent. Pe urmă acţiunea se bifurca, Ibrahim îşi refăcea seraiul, prin jaf şi prădăciune, precum predecesorii, iar fecioarele răpite trebuiau târâte de cămile, despletite, pentru că-l jeleau pe fostul lor stăpân, frumosul Ibrahim, şi se strâmbau a crampe, la dansul din buric, în faţa onoratei asistenţe. Numai o fecioară scăpa cu viaţă, pentru că avea perucă şi era mandatată să transfere posterităţii, prin cântări, tragica poveste.

Eunucul n-a mai apucat să intre în pielea slugii omorâte, din cauza pisicii egiptene. Metempsihotica a sărit la gâtul bietului flăcău. Acesta a dat u răcnet de spaimă şi durere, strict autentic. Desincronizarea grosolană de planul calculat al acţiunii, l-a trimis instantaneu în şomaj fără plată şi preaviz. I s-a desfăcut contractul , pentru neglijenţă şi indisciplină la locul de muncă. Un tânăr frezor aşchietor la combinat, aflat pe lista de aşteptare a reconversiei profesionale silite, a ocupat urgent postul vacant , de eunuc.

Rănitul, sfâşiat la gât, a fost livrat,înfăşurat pe o targă cu zurgălăi, bolniţei pentru leproşi. Pussy a zbughit-o din cort, nu se ştie unde. O caută nişte copii cărora domnişoara le-a promis rasplată.

Cum se zvonise că se bagă peşte în meniul sclavagist, copiii incercară să ia urma pisicii rătăcitoare, la arena de gladiatori. Leii mugeau în groapă a lehamite şi a pustiu. Gladiatorii nu-i mai întărâtau, părăsiseră arena şi se regrupaseră sub copertina birtului persan. Nici vorbă de festin cu peşte, gladiatorii se ocupau cu semnarea unei note violente de protest.O ştire de ultima ora confirmă o presimţire colectivă sumbră, şi anume ca atestatul de sclav profesionist va fi conferit în exclusivitate culturiştilor de la trupele speciale care aveau nevoie de finanţare extrabugetară. Protestatarii erau ferm hotărâţi sa nu cedeze presiunilor şi ameninţau ca, în caz de nesoluţionare a revendicărilor lor, vor tine piept agresiunii, cu preţul vieţii, cu suliţele şi săgeţile din dotare.

Copiii au şters-o englezeşte din zona de conflict. Se plictisiseră de responsabilitate şi s-au dus să caşte gura la scenele fierbinţi ale păcatului originar.

Cuplul primordial venea agale de la piaţă, de unde procurase un coş de mere agăţătoare. Perechea se târguise mult cu neguţătorul din Carpaţi.  Merele fosforescente erau casabile, aşa că tinerii însurăţei păşeau cu grijă. Ii păştea  în ziua aceea ghinionul, pentru că tocmai atunci când se apropiau de capătul aleei paradisiace, le-a tăiat calea o pisică neagră. Era chiar Pussy, tăvălită prin substanţă fumigenă, cu blăniţa năpârlită şi cu ochii injectaţi. Cei doi s-au luat la ceartă, din senin, erau geloşi unul pe altul. El şi-a adus aminte că ea, atunci când cânta aria seducţiei funeste, se uita la dublură. La rândul ei îl îl suspecta că se căsătorise din interese meschine şi că amâna consumarea actului nupţial, din lipsă de afecţiune şi pentru că era pervers. Stripperul  adamic nu mai suportă  insinuările, se înfurie, trânti coşul, cu mere cu tot, şi ieşi pe trei cărări din perimetrul genezei fructifere.  Femeia se duse sub copac şi se puse pe bocit. Se ştergea la ochi cu frunzele de viţă din stoc, înduioşând mulţimea privitoare. Dintr-odată se auzi un zgomot asurzitor. De sus, Icar făcea lumii semne vesele cu mâna.Nu venise clipa prăbuşirii, de abia se făcea plinul piscinei. Femeia ţipa isteric după ajutor. Şarpele gonflabil din copac explodase împroşcând-o pe mireasa amărâtă, cu un şuvoi de gel. Pussy fu proiectată spre Icarcare, vigilent, luă repede înălţime. Pisica plonjă drept în faţa copiilor, care o înhăţară cu agilitate. Copiii cu pisica în braţe porniră în alai, veseli de captură. Se furişară pe lângă ghilotină, atenţi să nu-i vadă profesorii. Nu aveau chef de părinţii lor spirituali. De altfel cadrele didactice erau prea preocupate cu exersarea descăpăţânării, ca să le mai ardă de şcolari. Făcuseră un scut uman impresionant; niciun impostor nu era admis la ritualul ghilotinării. Pentru aşa ceva trebuia să ai stil, altminteri tragica grandoare aluneca în ridicol şi banalitate. Numai dascălii puteau avea o gestualitate studiată şi o fizionomie adecvată. Mulţimea de intelectuali dogmatici avea a consimţi subtil, prin mimică şi replici justiţiare oportune, la tăierea capului. Condamnaţii la moarte, aşişderea, nu trebuiau să facă fiţe exhibiţioniste, erau obligaţi la supunere şi la maximă sobrietate. Când ghilotina vâjâia, asistenţa îşi pleca fruntea, în semn de reculegere sfioasă în fa-a despărţirii subite a capului de trup.  Procedura se desfăşura repede şi bine; mai urmau la rând doar câţiva vinovaţi pasibili de pedeapsa capitală, doi marchizi, un prinţ paricid, un tâlhar de drumul mare şi un şarlatan de duzină.

Puştii scăpară neobservaţi o tuliră pe după fântâna stelei căzătoare. Fântâna era dezactivată. Copiii ştiau că, în afara oglinzii încastrate în fundul fântânii, acolo nu mai era nimic deosebit. Se săturaseră demult de strâmbături şi de schimonoseli în oglinda zgâriată şi plină de spărturi.  Se simţeau mai în largul lor în câmpul din afară de oraş, un maidan pur sânge, bun de joacă şi de ştrengării. Între timp se înserase binişor. Se făcea apelul la eşafod. Recruţii stăteau smirnă, în poziţie de drepţi. Făcuseră o treeabă bună, platoul strălucea de curăţenie. Civilii, răsfiraţi în grupuri mici, eterogene, îşi făceau promenada preliminară. O bătrânică ţinea căuşul palmelor peste lumânările pe care tocmai le aprinsese, una pentru vii, alta  pentru morţi. După ce-şi făcu o cruce, băbuţa urcă pe treptele eşafodului şi se aşeză cuviincios pe podium, într-o parte. Oftă şi se uită la lume. Ar fi sporovăit şi ea cu oamenii, acolo, pe platou, dar nu o mai ţineau picioarele să umble. Nu avea stare nici să rămână la ea acasă, cu gândurile ei de om bătrân şi bolnav. Îi plăcea să zăbovească în tihnă şi să-şi tragă sufletul la eşafod. Când vedea că vine convoiul de dezertori tunşi chilug, ştia că mai durează mult programul. Îi plăcea să privească şi mai ales să audă cum zdrăngăneau lanţurile ferecate, la picioare, cum ţipau de milă femeile tinere, şi cum îi spovedea preotul pe condamnaţi, cu multă bunătate şi răbdare.

Domnişoara casieră nu-i cerea băbuţei să cumpere bilet. O lăsa în plata ei pe biata bunicuţă, şi cu ea, şi fără ea, tot nu putea distribui prea multe bilete. Era plin platoul de blatişti şi de invitaţi de onoare, de gazetari acreditaţi şi neacreditaţi. Şi apoi, nici domnişoara nu voia să se ia în serios. Era în sinea ei foarte înciudată că nu o acceptaseră şi pe ea la probe, deşi mulţi celibatari fusese exceptaţi de la regulament. Şi pe deasupra nu ştia nimic de Pussy. Mai avea o zi şi trebuia s-o predea pe Pussy, Cleopatrei. Primarul îi spusese că vedeta era generoasă cu cei care-i îngrijeau pisica, de acum celebră pe micile ecrane. Numai domnişoara ştia cum o scosese la capăt cu despăgubirea, după proces. Şi acum, altă belea. Dacă ar fi ştiut că patrupeda era atât de haimana, nu ar fi luat-o în custodie. Văzu într-o doară două luminiţe verzi sub eşafod. Privi îndeaproape, înviorată de speranţă. Nici vorbă de Pussy. Erau doi puştani care fumau pe ascuns nişte ţigări primite de la  soldaţi. Zărindu-i pe viitorii delincvenţi, domnişoara îşi aminti de ceata de copii trimişi în căutare. Se pipăi în geantă şi se îngrozi. Batoanele de ciocolată păstrate pentru micii detectivi se topiseră peste batistă. Dominşoara privi cu jind la eşafod.

În vreme ce proiectoarele se aprindeau deasupra fiecărui punct de lucru, copiii îşi făceau un foc independent, din paie, frunze şi crenguţe. Munciseră din greu şi încropiseră un rug de toată frumuseţea. Legaseră pisica de lăbuţe, cu şireturi. Se opintiseră cu animalul recalcitrant. Erau speriaţi de atîta forţă.

Pisica priponită se zbătea. Aşezaţi în cerc, în jurul rugului improvizat şi al pisicii, copiii bolboroseau descântece şi formule de exorcizare, aşa cum văzuseră la adulţi. Scena avea un farmec primitiv. Unul din băieţi avea lacrimi de furie în ochi. Fratele lui, eunucul dat afară din serviciu, se infectase la gât şi făcuse febră mare. L-au dat de la spital, să moară în intimitate acasă. Ăsta micu fugise speriat de agonia fratelui său, care se făcuse la faţă ca un monstru. Când încă mai avea grai, bolnavul îl privise îndelung pe prâslea şi apucase să-i şoptească: „ Bă, e naşpa cu banii pentru bicicleta ta!”

Băiatul tresări înfiorat de amintire.

Copiii dădeau de zor cu formalităţile de legalizare a torturii finale. Intonară în cor sentinţa. Apoi…

Nu mai există niciun apoi,nici implicit nici explicit.

Urmează doar secretul lunii, un secret clasificat.

NOTĂ: Acest text a fost publicat în Oglinda literară, anul I, iulie 2002.

De atunci şi până acum nimic nu s-a schimbat.