Sus acolo, sub grinzile acoperişului
locuiesc eu
cu rândunicile şi porumbeii,
acolo unde vântul scutură ţiglele…
Departe, pe lac, văd bărcile
şi pescăruşi ridicându-se din iarbă
acolo m-aş duce eu
dacă aş avea aripi, sunt sigur!

Acolo departe răsare soarele,
ştiu!
Chiar deasupra pădurilor albastre
ce timide se înalţă, departe de mare, în est…
de acolo, de departe aud glasuri
fredonând melodii în hambare…
Acum plâng eu,
în lăuntrul meu, la amintirea speranţelor
eşuate.

Acolo, departe de pădurea albastră,
lângă mare,
acolo era tinereţea mea, demult,
acolo lângă golfurile curate…
Fost-au acestea visatele vetre,
şi prietenii care-au plecat acum?
Îngropat e
ce-i mai bun, ce viaţa-a luat!

Eu nu vreau să privesc într-acolo,
nu acolo!
Mă retrag în sezlongul
de unde văd doar norii…
Ca jarul focului în cărbune,
norii de la apus!
Mai târziu, aicea,
să aştept sfârşitul zilei!

(August Strindberg – Ordalek och småkonst, 1905)

Traducere – Dorina Brânduşa Landén