De multe ori am auzit-o pe mama
prevenindu-i pe copiii mai mici:
”Copii, să nu mergeți niciodată la iaz,
duhurile rele sălășluiesc în el.”

Când noaptea caldă de vară
s-a coborât peste pământul obosit
și toți din casă au adormit,
m-am dus în tăcere
la colina cea mica și verde
lângă oglinda clară a iazului.
Vai, unde e acum verdeața
tânără și proaspătă a primăverii
peste care stăpâneam
doar cu câteva săptămâni în urmă!
Doamna cu coasa a pustiit pajiștea
și-a rupt toate florile timide
care abia s-au bucurat de viață!

Bogata podoabă de flori a merilor
zace acum uscată pe nisip;
liliacul nu-și mai împrăștie
mireazma în noaptea liniștită
ca un fum de tămâie pentru Dumnezeu.

La marginea iazului m-am așezat,
sub plopii care străjuiau
în razele călduțe ale soarelui.
Razele fierbinți ar sorbi
apa până la fund.

Ceața albă, ușoară se vedea
plutind deasupra apei.
Atunci o briză lentă
respiră peste ea și-o risipește,
clară se-ntinde oglinda iazului
până la marginea ochiul meu,
și în adâncuri m-am uitat,
dar am văzut doar întuneric.
Însă curând imagini obscure
se profilează din forme neclare
și-n cele din urmă clară apare
imaginea verde a colinei.

Ce putere magică-mi păcălește ochiul!
Cine este fata care stă acolo
cu bogate bucle negre;
și ochii albaștri-ntunecați?
Mă întreb dacă o zână mică
s-a urcat din saloanele sale
de sub acoperișul de iarbă verde-a colinei,
și în tăcerea nopții de vară
așteaptă să-și întâlnească iubitul?
Nu, oh, nu, e a inimii mele
mireasă, pe care n-o pot avea,
oh, a fost aici acum câteva săptămâni,
cu iubire ascultând cântecele mele,
și drept plată mi-a dăruit
câteva clipe de fericire.
Vezi, acum ea-mi zâmbește prietenos,
îmi întinde mâna subțire
atât de încrezătoare ca și cum eu aș fi
cel pe care și l-a ales de soț. –

Dintr-o dată trece un vânt rău
prin bătrâna coroană a plopilor
și smulge o frunză uscată.
Frunza căzută a spart oglinda apei
și dintr-o dată imaginea a dispărut.
“De ce-mi tulbură visele,
de ce, fără inimă, mă lipsește
de un minut de fericire cerească.
O, multă vreme am suferit
să nu pot privi dulcea imagine
pe care timpul mi-a furat-o din inimă.”

Așa că acum mă plâng
de farsa bătrânilor plopi.
Curând însă oglinda e iarăși întreagă
și din adâncurile întunecate se ivește
de două ori mai frumoasă aceeași imagine.
și ea încă-mi întinde
prietenoasă mâna. La fel de prietenoasă,
ea cu privirea mă îmbie
la întâlnire să vin.
Vai, o umbră-ntunecă imaginea
și eu văd la picioarele ei
un bărbat răpitor care apasă
mâna ei de-a sale buze
iar ea îi întoarce zâmbetul și roșește. –

Acum nu vreau să văd mai mult,
fug departe cu inima plină de tristețe.
Dar bătrânul plop râde.

Niciodată nu mai merg la iaz,
duhurile rele sălășluiesc în el.

Traducere – Dorina Brânduşa Landén