exploratorului  Emil Racoviță cu dragoste și smerenie dulce

Mâine plec din nou
ca un luceafăr al dimineții
să pot bea cu frații mei, pinguinii,
ascunși printre ghețare,
votcă rasă din halbe de bere
și să privesc pe cer
în noapte deasupra noastră
cum se ivesc fosforescente balene
chiar în dreptul Carului Mare
să-mi trec iarăși și iarăși prin vene
cu furie și poftă nebună
doze duble de îndurare
până va ieși din mine
pe jumătate tocit
tot capul dorului și răului
acumulat într-o viață de javră
rătăcită pe meleaguri străine.
.
Măine plec iarăși briză!
în Antarctica mea
sub o cupolă de pânze
Belgica- tu, femeie nemiloasă-
du-mă să-mi pot iubi cu nesaț ecoul
de iubire maximă și toxică
-vorba poetei mele-
fără de care nu pot trăi
…la prieteni, la părinți și la neamuri!
.
Și ajută-mă, Doamne!
să pot duce cât nu pot cuprinde
și pentru fiecare-n parte
să mă-nvrednicesc
și să rămân cum mă dorești
ca din mijlocul lor să pot striga din nou cu toată inima:
Trăiască Prietenia!
…iar eu îți voi ridica Ție
în pânzele albe de nemurire
ale neamului meu
neîndreptățit de poeți
veșnică monastire
de iubire și slavă!
.
Binecuvântat fie numele Tău
în veci
și-n veci
pământul iubirii
pe care mi l-ai dăruit
și ales!

din seria nouă ” Elegii de la capătul lumii” ( 2016-   )

foto: Mădălina Grama-Toma

https://madalinagramatoma.wordpress.com