ridică-te

înainte ca lupii cei albi să te treacă vămile

ridică-te din zăpezile-nalte în care pândesc

vânătorii cu arcurile-ntinse

priveşte

cum gerul ţese pe feţele lor întunericul –

celălalt întuneric decât somnul –

cum trupurile lor încordate se înalţă

umbre mai uşoare ca moaştele păsărilor

cum vântul le smulge sucindu-le

şi le-mprăştie – pulbere fină –

pe oglinda apei negre în care trecutul

devine o imagine a lumii contorsionate

.

să simţi

cum a trecut clipa simplităţii

ca un zmeu uşor şi hoinar peste acoperişuri

credinţa curată e bolnavă de nefolosire

oamenii deformaţi de-un puls rău nevăzut

ori manipulaţi să dea randament

să presteze sentimente încredere

să se sperie să fie şi mai umili

să se izbească de zidul zonelor convenţionale

şi-a putredelor înţelesuri

crescute din mormântul celor vechi

.

ridică-te

chiar dacă te-a lovit o săgeată

nu-ţi încrucişa mâinile să nu simţi rana

sângelui să nu-i simţi răsuflarea

durerea te face invulnerabil ca focul oţelul

adu-ţi aminte

chiar orbit până la nebunie poţi să vezi

cum dincolo de nopţile ce ne-mpresoară

luminează încă milioane de stele

munţi şi văi vaste pieţe lunare

ape reintrate în matcă mângâiate de soare

şi realitatea din toate părţile

.

dar eu trează fiind am visat o pasăre roşie

şi aripile sale peste mine s-au întins

îţi spun adevărul

întotdeauna va veni cineva mai bun

cineva care nu seamănă cu nimeni

cu mâinile sale rugătoare să deschidă o fereastră

în adâncul orizontului

.

tu pune pe chipul tău lumina cea lină

ridică-te zideşte şi seamănă

şi-ai grijă de om…