Nu e nimic de viața noastră, iată-ne ajunși și aici,
înveșmântați în alb și negru, două păsări de ceață
așteptând îmbrățișați, aproape dispărând în acest sanatoriu,
pe această banchiză murdară de zile și nopți,
ca două statui grosier copiate după Rodin
naufragiate pe mozaicul unui ocean de gheață
cel puțin bătrânețea…dacă nu și mai mult.

Dacă nu și mai mult, visători ai unor destine franjurate
speriați și umiliți și cu trupurile tatuate ca în batjocură de o lumină oarbă
prin praful tot mai dens al acestor zile vom continua să patinăm
pe scena acestui ridicol teatru chinezesc de umbre
până la capăt…dacă niciodată nu există mai mult.

Dacă niciodată nu există mai mult, acolo
unde ne va duce oceanul, acolo va sta și mărturia noastră
și în mormântul lui de ape, în loc de cenușă, ne vom acoperi tot cu ape.
Tu însă, porumbița mea albă, până nu ne sfârtecă timpul
și răutatea semenilor ce nu cunoaște margini
Tu, sunetul meu dulce al poeziei, să-mi cânți!
Numai Tu și nu e puțin! dacă nu și asta de-acum
a devenit prea mult.

.

din seria nouă ”Elegii de la capătul lumii” ( 2016)

.