pictura: artist Nick Sava – ”La fereastră”

.

„Teamă de moarte?

Probabil mă voi trezi altceva,

Probabil corp, probabil continuitate, probabil modificat,

Însă mă voi trezi.

Dacă nici atomii nu dorm, de ce să trebuiască să dorm numai eu”

(Fernando Pessoa) 

                                                            

 pregătirile pentru spectacol începuseră decuseară

în pâcla dimineţii lui martie, pe la patru şi jumătate, s-a terminat…

ei, ei, zeu al meu stăpânitor,

câte n-am făcut eu să-ţi frâng cerbicia

cu care toată viaţa m-ai înfruntat!

zadarnic!

 ţine minte, toate ţi le-am iertat

însă ultima noastră bătălie, n-o să ţi-o iert!

nu pentru că m-ai înfrânt,

nu pentru această tristă deportare într-o lume în care eu nu exist

ci pentru teatrul absurd în care m-ai făcut erou fără voie:

eu, ţinându-l strâns de mână şi  rugându-l să nu plece,
el luptându-se să deschidă ochii ca să mă privească
două mâini puternice care m-au înhăţat de ceafă şi m-au aruncat în holul rece

în urma mea o luptă surdă a halatelor albe
el se zbătea să vină după mine şi va veni, cu siguranţă, mi-am zis

dar nu…

 două mâini ca două gheare mi s-au înfipt în piept

forţându-mă să stau imobilizată într-un colţ

ca un pumn de nisip trecut printre degete m-am prelins

pe gresia rece a holului  privind tâmp

către dâra de sânge întinsă ca o flegmă  pe tocul uşii
pe lângă mine o vânzoleală de parcă înviaseră toţi doctorii din lume

picioare  dezorientate alergau în toate părţile
doi brancardieri cu feţe buhăite de somn,trăgând după ei o targă sordidă
un grup compact alergând pe scările înalte şi întortocheate ale pavilionului III contagioşi
zgomote surde şi gâfâieli
probabil loveau mortul de trepte şi de balustrade
frica lor era prea mare să-l mai fi protejat gândeam…

ce frumoasă a fost viaţa mea!

ah! ce frumoasă a fost!

apoi
m-am trezit ca dintr-un somn adânc
am sărit brusc în sus şi-am alergat în rezerva mirosind a urină,

a sânge şi a igrasie
nimic. patul gol, fără aşternuturi rânjind către mine
pe jos, cana cu ceai răsturnată, punga cu medicamente, o gumă,

un creion mecanic
şi rebusul călcat în picioare plutind în balta de ceai
m-am simţit dintr-o dată atât de uşoară aproape atingând tavanul

pluteam ca un fulg pe deasupra acestei dezordini

din afară şi din mine, armonizată laolaltă de tine, zeu idiot…

pentru prima dată puteam să stau aşa şi să privesc

fără să gândesc. nimic nu mă lega de toate câte se întâmplaseră

mă ghemuisem toată într-un singur punct aşteptând să mă nasc

şi-aveam o sete-n mine!

Doamne, ce sete mai aveam să fi băut ceva!

ceva asemănător cu lichidul amniotic dar nu atât de otrăvitor
 nimic nu vedeam din ce citisem prin terfeloagele mele:

nici pace,

nici seninătate,

nici luminozitate.

nici împăcare cu sine şi cu lumea

nimic!
doar o luptă surdă cu o forţă care m-a pocnit în moalele capului

lăsându-mi toate simţurile pictate cu negru

ca  o gară părăsită, dintr-un câmp pustiit prin care nu mai trece nici-un tren

împodobită cu false lumini şi tablouri indicatoare

cu angajaţi fantomă ce-şi îndeplinesc formal aceleaşi misiuni

din secolul trecut.

sursa: http://etinarcadiaego.falezedepiatra.net/