Maria Sava

 

 

despre viaţă şi moarte cu aceeaşi seninătate

 

„Dă, Doamne, fiecărui a sa moarte,
ceea ce se iscă din viaţa-n care
de sens, iubire, chin avut-a parte”
(R. M. Rilke)

 

odată,
povesteşte pribeagul,
am văzut câinii turmei plângând
era ziua în care păstorul îşi părăsea turma
pentru totdeauna
pe chipul de culoarea pergamentului
lacrimi amare brazde tăiau
asemeni firului de apă stins în oaza de taină
şi câinii lui,
câinii lacrimilor,
lingeau cu duioşie faţa pustiită
în ochii lor câineşti, adânci, înţelepţi
şi plini de credinţă
sclipeau diamantin sub razele de lună
grele şi rotunde lacrimi…
deasupra cătunului trist
se vălurea somnolent cerul tomnatic
lăsând în urmă o noapte jilavă şi neagră…
turmele s-au risipit
peste câmpurile moi de udeală
câinii lacrimilor s-au făcut câinii nimănui
răzleţindu-se  de turmă
iar oamenii au început să-i bată cu pietre
şi să-i alunge
că prea urlau a pustiu
şi păstorul se făcu Îngerul Azrail…
zbura… zbura… ca o molie grasă
pierzându-se-n noapte…

… tăcu pribeagul.
înălţând către tânărul soare al dimineţii
privirile reci şi lăptoase
şopti pentru sine:
„în lume, doar moartea e una singură”

link: http://pravaliaculturala.ro/delicatese_2016-10.html#3

.

Maria Sava

 

 

Hanna

“- poloneza dracului! poloneza dracului!”

s-a jucat iar cu materialele croite şi aşezate în pungi  pentru a fi cusute. mătăsuri fine, înflorate, moi, la atingere, din care adie un parfum delicat de roze. de câte ori rămâne singură acasă, Hanna se apropie cu sfială de raftul improvizat şi rămâne vreme îndelungată cu privirea pironită către pungile pline cu materiale viu colorate, parfumate. tânjea să le atingă, să-şi apropie obrazul de ele, să simtă mângâierea fină, catifelată, a mătăsurilor grele. şi Hanna era mai tot timpul singură…
Lina trebuie să muncească. Lina n-are timp de Hanna. nimeni n-are timp de Hanna…

„- poloneza dracului!poloneza dracului!”

s-a măritat Lina prea devreme. abia terminase profesionala şi s-a măritat. norocul ei c-o luase Gena pe lângă ea în atelierul de la Teatru. urma să iasă la pensie.

şi Lina e foarte îndemânatică. învaţă repede şi-are ochi de artistă. e talentată Lina. are mâini de aur din care ies pălării, flori, voalete. vin actriţele la ea cu Nechermanulîn mână şi cer modele de rochii sofisticate. şi Lina execută.

aşa l-a cunoscut Lina pe Sebi. Sebastian Mazur. a dat-o gata Sebi cu ochii lui mari, negri, de copil mirat continuu…

şi-l pasau actriţele una, alteia că era bărbat frumos. era pajul lor. şi lui Sebi nu-i păsa în patul cui avea să doarmă noaptea următoare. îl purtau după ele la bar, la croitoreasă, la cofetărie… să nu fie singure. Sebi era un domn.  fiul unui medic polonez refugiat care se oploşise-n târg cu tot cu familie.

Lina era o copilă. şi Sebi nu i-a putut rezista. s-au căsătorit în secret. Gena le-a fost martor. şi Lina muncea tot mai mult. lui Sebi îi plăcea viaţa de noapte. îi plăceau banii şi chefurile cu actriţele tinere, dezinhibate. s-a supărat Lina la început. a-nvăţat-o Gena:

„toarnă-i un copil şi-o să se-adune pe-acasă.”

„- poloneza dracului!poloneza dracului!”

a turnat-o Lina pe Hanna. a botezat-o Karina, sora lui Sebi. i-a pus nume de poloneză, să simtă Lina c-a intrat în neamul lor. era sămânţa lui Sebi şi purta numele familiei Mazur. aşa s-a ivit pe lume Hanna Mazur să rezolve o problemă de infidelitate. n-a rezolvat nimic. dimpotrivă. le-a-ncurcat vieţile tuturor. Lina nu şi-a dorit-o pe Hanna. Lina-şi dorea o dacie şi-o casă boierească. să vadă doctorul Mazur că poate şi ea, o croitoreasă.

Hanna  a venit  mirată de-a gata pe lumea asta. ochii mari, rotunzi şi negri ai lui Sebi se multiplicaseră pe chipul mic şi încreţit al Hannei. a-nlemnit Sebi când a văzut-o prima dată. s-a speriat, bietul Sebi.

ce să facă el cu mogâldeaţa de Hanna? era prea mult pentru el. venea Sebi, dimineaţa, rupt de oboseală de la Cazinou şi Hanna orăcăia scoţându-l din minţi. se enerva şi Lina. uitase atingerea degetelor lungi, de pianist ale lui Sebi.

„- poloneza dracului! poloneza dracului!”, spunea Lina cu plânsu-n gât.

nici casă, nici maşină, nici Sebi… doar broscoiul care mănâncă şi cacă, mănâncă şi cacă… s-au dus naibii toate visele!

într-o zi a venit Lina acasă de la muncă mai devreme.

i s-au tăiat picioarele. goale şi imense erau cele două camere. Hanna urla din apartamentul coanei Zoica, de-alături. a plecat Sebi de-acasă. a plecatla Vandalăsându-i Linei casa goală şi pe Hanna urlând prin vecini. în mijlocul sufrageriei îi lăsase doar butaforia în formă de buturugă primită cadou dela Brădăţan, butaforistul teatrului. şi ceasul deşteptător pus pe buturugă să sune la 5 fix. se săturase Sebi de Lina şi de croitoria ei.

a plâns Lina de s-a umflat. a plâns fiecare lucruşor, în parte, luat de Sebi. o lăsase mai săracă decât Iov. şi cu Hanna pe cap. a luat-o Lina pe Hanna la subsuoră şila Fântânas-a oprit. i-a pus-o-n braţe  mamei Floarea.

„- poloneza dracului!poloneza dracului!”

a luat Lina viaţa de la capăt. s-a aruncat Lina ca nebuna în muncă. dormea 2-3 ore pe noapte. au început să vină clientele. şi banii. cea mai frumoasă poveste era povestea vieţii ei. o ştiau toate clientele. stătea Lina în genunchi, c-o aţă-n gură, însăila tivuri şi povestea. o admirau toate clientele pe Lina.

dar nu toţi bărbaţii sunt porci. nu toţi bărbaţii sunt fustangii şi abandonează femeile de casă. a venit Gena-ntr-o seară cu Florică. era mai tânăr cu vreo zece ani decât Lina, dar era băiat sărac şi cu frică de Dumnezeu. şi Florică visa o dacie şi-un apartament mare, aşa cum visa şi Lina.

a-nvăţat Florică să coasă mărgele şi să facă flori de nuntă cot la cot cu Lina. se adunau banii pe CEC-uri. aveau patru CEC-uri de cinci mii. o groază de bănet, dar pentru dacie mai trebuia.

şi iar a apărut ea:

 

„-poloneza dracului! poloneza dracului!”

venise vremea să meargă la şcoală. dădea peste cap planurile Linei. Hanna, piaza rea! sămânţa polonezului!

se sălbăticise Hanna în cătunul de pe malul Prutului. crescuse ca o buruiană. otova. a rupt Lina câteva nuiele până a dat-o pe brazdă. s-a cuminţit Hanna. din ochii mari şi negri curgeau lacrimi ca boabele de mărgăritar pe chipul împietrit. şi Lina turba când vedea ochii aceia care altădată
i-au distrus inima. şi-au lăsat-o goală cum fusese mama Eva. doar ceasul deşteptător… şi buturuga…

„- poloneza dracului! poloneza dracului!”

şi-a găsit Hanna un locuşor doar al ei. în dosul ghiveciului imens, cu ficus, de pe balcon. îi plăceau frunzele verzi şi cărnoase pe care Lina le ştergea la câteva zile, cu bere. să lucească. la picioarele ei un adevărat furnicar. dus-întors, dus-întors. o lume pestriţă bătea talpă pe străduţa îngustă. la prânz, servitoarele şi soldaţii. seara, lumea bună. rochii elegante, pălării, tocuri fine… tresărea Hanna de fiecare dată. poate era şi Sebi pe-acolo… uneori simţea o durere-n piept, ceva nedefinit. încercase să-i spună Linei:

– să nu-i aud numele, urlase Lina roşie ca focul. un ticălos! te-abandonat pe stradă şi-a plecat cu curvele lui cu tot! nu ţi-e tată! Florică te-a crescut! Florică e tatăl tău! s-a ascuns Hanna după ghiveci. a adormit ghemuită şi uitată de toţi.

poloneza dracului! poloneza dracului!”

sămânţă afurisită! iar a fugit Hanna de-acasă. îşi luase o bocceluţă cu câteva haine şi-a plecat. scufiţa roşie avea o bunicuţă. alba ca zăpada îi avea pe cei şapte pitici. Hanna n-avea pe nimeni. Hanna era încurcă-lume. Hanna se hrănea cu visele tuturor.

au dus-o la psihiatru. Avea „tulburări de comportament.”singura soluţie era s-o ducă la un Centru de reeducare. Hanna era needucată. Hanna fugea de lume în lume. o găseau repede, o aduceau acasă o băteau bine şi Hanna se făcea fată cuminte. o vreme. până-i venea dorul să plece în lume, să uite de lume…

a urmat acelaşi ritual, până când s-a întâmplat să-l întâlnească pe „el”. avea Hanna 12 ani. s-a-ndrăgostit biata Hanna. pentru prima dată în viaţa ei iubea pe cineva. şi era iubită… aşa credea.

Hanna era un copil. un copil care visa la iubire. dar nimic n-a fost aşa cum visase ea. noaptea aceea a rămas coşmarul vieţii ei. ştia că nimic nu va mai fi la fel ca înainte de noaptea în care iubirea n-a fost aşa cum a visat-o ea. n-a vrut să se mai întoarcă acasă. n-ar fi putut s-o mai privească pe Lina-n ochi, mustrător, aşa cum o făcea altădată. acum ea, Hanna, era cea întinată.

a găsit-o Lina după vreo două luni. nici măcar n-a atins-o. aştepta Hanna loviturile surde, cu cleştele de rufe peste ţurloaiele goale. aştepta Hanna furtunul de la maşina de spălat să i se încolăcească să-i ardă spinarea firavă. nimic din toate astea! nici măcar:

poloneza dracului! poloneza dracului!”

doar chipul împietrit al Linei. şi boabele de sudoare de pe tâmplele albite ale lui Florică. pentru prima dată  a simţit Hanna că-i era milă de Lina. şi de bietul Florică, cel bun la toate…

s-a suit Hanna, docilă, pe masa din cabinetul de ginecologie. nu i-a zis Lina nimic. a scos două cecuri din banii pentru dacie. şi Hanna s-a simţit goală pe dinăuntru. a zăcut Hanna câteva săptămâni în şir. până a venit Lina şi-a întrebat-o ce gânduri are. Hanna n-avea niciun gând. n-avea planuri. Hanna n-avea viitor.  i-a-ntors Lina spatele şi i-a spus din mers:

– şapte ani  a primit! animalul! şi banii mei s-au dus pe apa Sâmbetei…

a apucat-o plânsul pe Hanna. plângea şi nu ştia de ce plânge. pe dinăuntru un gol imens şi atât de frig în jurul ei… ce rost avea pe lumea asta? ea n-o să aibă cui să-i spună:

„- poloneza dracului!poloneza dracului!”

link: http://pravaliaculturala.ro/boabe-pentru-pasari-salbatice_2016-10.html

.

Maria Sava

 

 

„Soarele vieţii mele, Fiodor Dostoievski”

 

“În ziua de 28 ianuarie 1881, la ora 7 dimineaţa, Anna Grigorievna Dostoievskaia s-a trezit şi a văzut că soţul o priveşte.

–Cum te simţi dragul meu? l-a întrebat ea, aplecându-se către el.

–Ştii, Annia, a spus Feodor Mihailovici cu voce stinsă, sunt trei ore de când nu dorm şi mă tot gândesc şi-mi dau seama limpede că am să mor astăzi.

–Dragul meu, de ce crezi asta? Doar acum te simţi mai bine, sângele nu mai curge, se vede că s-a format un „dop”, cum spunea Koşlakov. Pentru Dumnezeu, nu te mai chinui cu temerile, ai să mai trăieşti, te asigur eu.

A deschis Biblia care-i fusese dăruită la Tobolsk (când pleca la ocnă)de soţiile decembriştilor:

–Vezi ce scrie aici: „nu Mă opri”, înseamnă că am să mor.

Anna Grigorievna plângea. El îi mulțumea mereu, o consola, îi încredinţa copiii.

–Ţine minte, Annia, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte şi nu te-am înşelat niciodată, nici măcar cu gândul!

La ora 11 hemoragia s-a repetat. Bolnavul a fost cuprins de o slăbiciune neobişnuită. El şi-a chemat copiii, i-a luat în braţe şi şi-a rugat soţia să citească parabola fiului risipitor (s.m.). Aceasta a fost ultima lectură auzită de Dostoievski. După o nouă hemoragie, la orele 7 seara, el ş-a pierdut cunoştinţa şi la orele 8 şi 38 de minute a murit. (Leonid Grossman – Titanul. Viaţa lui Dostoievski, trad. George Iaru, București, Ed. Lider, 1998, p. 498-499)

Astfel se stingea din viaţă “titanul literaturii ruse”, lăsând în urma lui o văduvă cu doi copii. Să vedem cine a fost Anna Grigorievna Dostoievski…

Spre sfârşitul anului 1866 Dostoievski s-a mutat la Petersburg şi a decis să-şi angajeze o stenodactilografă pentru a-l ajuta să finalizeze romanul Jucătorul. I-a fost recomandată tânăra Anna Grigorievna Snitkina, o fată modestă, liniştită, pe al cărei chip se citea inteligenţa şi blândeţea. Încântată să se afle în preajma celebrului scriitor, Anna a acceptat, fiind impresionată, mai ales, de simplitatea şi de sinceritatea lui. În scurt timp, l-a îndrăgit, deşi era cu 25 de ani mai tânără decât el. În 1846, când se năştea Anna, Dostoievski începuse să fie cunoscut şi remarcat după publicarea nuvelei Dublul…

Nu după mult timp s-au căsătorit. Vreme de 14 ani, Anna a fost îngerul lui păzitor: aşa cum Nora Joyce îl salvase pe Joyce de alcoolism, Anna i-a fost aproape în perioadele lui dramatice, când depindea de jocurile de noroc şi, mai ales, în momentele de cumpănă când trecea prin crizele de epilepsie. Anna Grigorievna a apărut în viaţa scriitorului într-un moment critic – după o căsătorie nefericită şi după câteva poveşti de iubire la fel de nefericite, singur şi chinuit de boala lui avea, cu siguranţă, nevoie de un ajutor în redactarea scrierilor, dar şi de un suflet care să-i fie aproape.

În 1881 Dostoievski pleca în lumea umbrelor, Anna supravieţuindu-i 37 de ani, timp în care s-a ocupat în mod special de promovarea operei sale. Aşa cum spune criticul Leonid Grossman, Anna a fost un adevărat “model al acelui fenomen greu de realizat şi rar întâlnit care se cheamă dragoste activă.” Într-una dintre convorbirile pe care Anna Grigorievna le-a avut cu Leonid Grossman i-a povestit despre întâlnirea ei cu tânărul compozitor Serghei Prokofiev, încă student la acea vreme. Deja ajunsese să fie cunoscut, dar şi destul de controversat pentru inovaţiile pe care le introdusese în componistică, spărgând toate canoanele timpului. Lucrarea sa, Suita scitică, interpretată în 1916, a produs un val de proteste în lumea academică muzicală pentru limbajul muzical aproape brutal, nemaiîntâlnit. Compozitorul se afla încă într-o febrilă căutare, când s-a apucat de o nouă compoziţe muzicală, opera Jucătorul, inspirată de romanul lui Dostoievski. Hotărât să păstreze textul original dostoievskian, Prokofiev n-a mai apelat la un libretist. Lucrarea i-a fost acceptată la teatrul Mariinski din Petrograd, însă, curând, regizorul spectacolului, Bogoliubov, şi-a retras colaborarea iar artişii au început a-şi arăta nemulţumirea faţă de sonoritatea brutală a muzicii dar şi faţă de lipsa de melodicitate a textului. Era 1917. Opera a fost retrasă din repertoriu, iar teatrul a fost închis. În tot acest angrenaj de evenimente, compozitorul omisese să ceară acordul familiei Dostoievski, astfel că s-a mai trezit şi cu un protest şi  din partea acestora. Acordul însă exista din partea Annei Grigorievna, căreia Prokofiev i-a făcut o vizită oferindu-i partitura operei, cu o dedicaţie din partea lui. Ca de obicei îşi luase cu el agenda albastră pe care o purta mai mereu asupra sa. Anna era o bătrânică plinuţă, îmbrăcată după moda veche, purtând pe cap o “nakolka” prinsă de părul cărunt, adunat în coc. “Prevenită de Prokofiev, care o rugase să noteze câteva cuvinte legate de tema soarelui a rămas pe gânduri câteva clipe, apoi, aplecându-se peste paginile albumului a aşternut cu scrisul ei ferm şi citeţ următoarele câteva cuvinte: „Soarele vieţii mele – Fiodor Dostoievski.” După care a pus data: 6 ianuarie 1917. Şi dintr-o dată chipul ei s-a transfigurat fiind inundat de roşeaţă, ochii strălucind de mândrie, de un profund sentiment de fericire. Nu era pentru prima dată când unul dintre contemporani observa acea transfigurare a chipului Annei atunci când era amintit numele lui Fiodor Dostoievski. Altădată, întrebată de un tovarăş de călătorie care o recunoscuse în trenul ce mergea de la Moscova la Sankt Petersburg, “Ce fel de om era Dostoievski?” Anna i-a răspuns cu aceeaşi lucire în priviri: “Era omul cel mai bun, cel mai tandru, cel mai inteligent şi cel mai generos din câţi am cunoscut vreodată.”

Anna Grigorievna a fost un veritabil agent literar pentru opera lui Dostoievski, a urmărit toate editările, toate punerile în scenă, s-a opus atunci când a considerat că se aduce atingere renumelui scriitorului. A avut o atitudine pioasă faţă de tot ceea ce-a scris Dostoievski, însă a fost şi o femeie cât se poate de pragmatică. Dorinţa ei a fost ca cei doi copii: Fiodor Fiodorovici şi Liubov Fiodorovna să se ocupe mai departe de moştenirea literară de la tatăl lor. Abia după moartea ei, Fiodor, fiul, a plecat de la Ialta în Moscova şi s-a ocupat o vreme de moştenirea literară. În schimb, Liubov, care s-a stabilit în străinătate din 1913, a publicat o carte tendenţioasă la adresa tatălui său în care printre altele nota: “Mama mea a vorbit toată viaţa despre soţul său ca despre un om ideal, iar după ce a devenit văduvă şi-a educat copiii în spiritual unui adevărat cult pentru tatăl lor.”

Deasupra tuturor acestor neînţelegeri rămâne iubirea unică şi atât de profundă pe care Anna Grigorievna i-a păstrat-o lui Fiodor Dostoievski până a închis ochii şi dincolo de mormânt. Tânăra fată care trecuse într-o bună zi pragul casei marelui scriitor, cu servieta în braţe, oferindu-şi serviciile de stenodactilograf, a lăsat posterităţii una dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante poveşti de iubire. De remarcat că Anna n-a fost nici pe departe supusă firii dificile a lui Dostoievski, ci a rămas ea însăşi, independentă, adoptând o atitudine corectă şi demnă. A fost lucrul care l-a impresionat cel mai mult pe scriitor şi, din momentul în care a văzut-o, nu şi-a mai putut închipui viaţa fără „Anecika lui”.

O martoră a convieţuirii dintre cei doi povesteşte: „Ea se purta cu el ca o dădacă sau ca o mamă din cele grijulii. Pregătindu-i cele de trebuinţă când el avea să plece undeva, îi aducea ba una, ba alta până când în cele din urmă îl vedea plecat. Deodată zbârnâia soneria de la intrare.”Cine-i acolo?” “Eu, Anna Grigorievna! Batista! Ai uitat să-mi dai batista!” îi spunea el pe un ton dramatic. Erau firi diferite: ea veselă, plină de viaţă, râdea deseori cu poftă. El lua totul în tragic.

Avea simţul umorului şi-şi cunoştea foarte bine poziţia, deşi era modestă din fire. Aflată în străinătate îi scria fiicei sale: „Hotelierul, aflând de la nevastă-sa , care nu-i străină de ceea ce se cheamă literatură, că sunt soţia unui celebru scriitor, îmi spune acum “madame Tolstoi”. Eu nu protestez. A vrut să-mi prezinte un literat englez, dare eu am refuzat să cunosc asemenea plevuşcă, iar cu Shakespeare el n-are cum să-mi facă cunoştinţă…” iar zece ani mai târziu după moartea lui Dostoievski fiind întrebată de un gazetar lipsit de tact de ce nu s-a mai recăsătorit, i-a răspuns: „Păi după ce l-am avut de bărbat pe Dostoievski, cu cine m-aş mai putea mărita? Poate doar cu Tolstoi!” Îl cunoscuse, personal, pe Tolstoi în 1889 când îi aprobase o incintă în Muzeul de istorie din Moscova pentru a amenaja “Muzeul memorial F. M. Dostoievski”

Aproape în fiecare an, Anna Grigorievna pleca la băi în străinătate. Primul lucru pe care-l făcea când ajungea acolo, vizita librăriile să vadă ce cărţi ale lui Dostoievski se vând, cine le-a editat. Revenea în Rusia cu o cantitate imensă de cărţi. Dar niciodată nu renunţa la activitatea ei de corector, deşi vederea îi slăbise foarte tare şi citea cu lupa. Îi plăceau foarte mult pălăriile şi nu–şi refuza plăcerea de a-şi cumpăra câteva. Nu semăna în acele momente nici pe departe cu acea Anna Grigorievna care, cu ani în urmă îşi vânduse paltonul să-i cumpere soţului o pălărie nouă. Rămăsese la fel de modestă, de chibzuită şi de pragmatică. Munca de editor i-au atins sănătatea astfel că în 1911, la 1 septembrie şi-a vândut drepturile de editor. Deşi, pe seama ei se colportau zvonuri despre bogăţia imensă pe care ar fi deţinut-o, adevărul era altul. Anna făcea numeroase donaţii, ridicase şcoala din Staraia Russa care-i purta numele lui Dostoievski.

Anna Grigorievna a supravieţuit domniei a patru ţari, a trecut pragul unui nou secol, a fost martora a trei revoluţii, a folosit tramvaiul, lumina electrică, telefonul şi metroul. Vara anului 1918, în plin război, a prins-o la Ialta. Foametea începuse să bântuie şi, într-una din zile, povesteşte nora ei, Ekaterina Petrovna, cineva i-a dăruit două funturi de pâine proapătă. Le-a mâncat toate şi, în urma unei crize de colită, pe 21 iunie 1918 s-a stins din viaţă.

Am devenit soţia lui Fiodor Mihailovici când aveam 20 de ani. Astăzi am depăşit 70, dar şi acum îi aparţin numai lui: prin fiecare faptă, prin fiecare gând al meu aparţin memoriei lui, activităţii lui, copiilor şi nepoţilor lui”, nota ea în Memorii.

Bibliografie: D. Dostoievski, Soarele vieţii mele, Caiete critice, 1991

link: http://www.pravaliaculturala.ro/template1.php?aa=2016&ll=10&menu=4