LA U.S.R. URZEALA TRONURILOR continuă…

Oportunist cum sunt, ieri n-am ce face și pt. că tot mi se făcuse poftă de stat la o coadă după atâția ani de pace, îmi iau de dimineață la subraț dosarul subțirel de candidat pregătit încă de acum cinci ani și nu mă opresc deloc pe drum, nici măcar pt. o țuică caldă, până nu văd în fața ochilor lungul și temutul coridor la capătul căruia sub placarda anunțând ghișeul ”personal-cadre U.S.R” strălucește luminița oricărui scriitor miop. Pe drum îmi tot spuneam: ” să vezi îmbulzeală”. Și era. Mă așez resemnat la coadă ca un cetățean liniștit ce sunt (și fără cravată) și-ncep să trag cu urechea la ”starea națiunii”. Toată lumea părea să fie preocupată de un singur lucru: premiul de la Botoșani și de numele unui scriitor de care până și eu am auzit. Îmi zic: ”uită-i și pe ăștia, țara arde și baba se piaptănă”, dar în fine, nu era treaba mea, ” or fi mai vechi și or fi știind ei mai multe decât mine, sunt căliți, interesați și mai de-ai casei” și-mi mut greutatea corpului pe celălalt picior că intrasem cu dreptul în clădire ca să-mi meargă bine. Și stau, și stau. Undeva acolo, în față, zarvă mare, vociferări. Trece unul cu păru’ mai nins pe lângă noi dinspre ghișeu spre ieșire. De lângă mine, o damă bine înfofolită într-o vulpe polară îl intreabă: ”…și zici că ai reușit?” Omul se oprește, o salută respectuos și îi răspunde cu vădită amărăciune: ” Am reușit,  dar D-zeu știe de-acum ce voi mai face cu ăsta și îi arată un dosar cam de mărimea unei enciclopedii.”

Mai trece un timp, trece un altu’, aceeași întrebare, de data asta din partea unui domn cu bască și același gen de răspuns din partea celui întrebat, bașca aceeași grimasă. Și apoi povestea se repetă tot așa, cu mici diferențe la interval de o oră. Încep să-mi fac griji. Trecuse de ora prânzului. Ce mai, îmi fac curaj și o abordez cât se poate de politicos pe doamna cu vulpea pe umeri: ”Nu vă supărați!…sărut mana! știti, m-ați văzut, stau de câteva ore bune alături de dvs. la această coadă și nu aș vrea să greșesc. Timpul meu e foarte prețios. Desigur ca și al dvs. Mi-ați putea spune, vă rog frumos, de ce toți se-ntorc de la ghișeu cu dosarul în mână? Au fost toți refuzați la depunere sau ce se-ntâmplă?”

Cucoana mă privește cu un aer zăpăcit. ” Acum își repetă întrebarea în capul ei frumos”, mi-am zis. Își revine însă iute și pur românește îmi răspunde tot cu o întrebare:

– Dar dumneavoastră pentru ce ați venit aici, dacă îmi permiteți să vă întreb?

Îi răspund cât pot de ferm, să nu-i dau timp să se prindă că mă fâstâcesc:

– Ca să-mi depun candidatura, stimată doamnă.

– Candidatura?! la ce?

-La funcția de președinte! îi răspund eu și mai hotărât… dacă tot ne dădusem de-acum amândoi ”huța-huța” prin vorbe.

În jurul nostru urechile toate ciulite. Le simțeam și mirosul și pipăitul.

– Dumnezeul mare! exclamă madama, mai aproape să leșine. Dar bine, omule, noi toți plecăm de aici că doar de-aia stăm la cozile astea zilnic să ne scoatem dosarele…și tu pe ce lume trăiești? și peste cine să mai fii președinte?!

Ups! și simt cum morișca începe a mi se învârti în cap cu o viteză uluitoare. Deja se făcuse un cerc liber de oameni. Toți curioși, de pe margini, mă priveau ca pe un animal exotic. Îmi strâng bruma de demnitate pe care o mai aveam- cumva trebuia să ies și din situația asta- și ridicând cu mâna dreapta în aer căciula din blană de lup încep a-mi face loc printre domniile celor de față repetând cu un glas făcut să se audă : Mă scuzați, mă scuzați, dar cred că am greșit. Îmi depuneam candidatura mult prea devreme…cu un secol!

🙂