Prozatoarea şi traducătoarea de limbă italiană Maria Frandoş (Anglia) a publicat relativ puţin şi aş aminti aici prozele sale din revista Cititor de proză (https://revistacititordeproza.wordpress.com) : ”Cursa de prins şoareci”, ”Făcătorul de pâine” şi ”Fotografie cu pescar pe dig” care apare în numărul acesta al revistei Itaca, Dublin.

În proza Mariei Frandoş acţiunea este adesea secundară, mai importante sunt timpul, situaţia şi detaliile precise care creează atmosfera. Cea mai mare parte din ceea ce se întâmplă în proza sa pare a avea loc în interiorul personajelor, în ”jocul” interactiv care se creează între acestea sau între acestea şi locul/locurile în care se află: (Fotografie cu pescar pe dig). Prozatoarea reuşeşte, fără să fie condescendentă, să lumineze o lume în care personajele sunt oameni obişnuiţi care ar putea trece uşor neobservaţi. Ea scrie despre aceşti oameni pe care alţi scriitori i-ar trece cu vederea considerându-i ca neinteresanţi şi îi înfăţişează cu toate nuanţele lor dându-le viaţă şi o dimensiune reală. Nimic nu este ciudat sau neobişnuit ori spectaculos din ceea ce trăiesc personajele. Aceasta este ceea ce dă valoarea literaturii scrise de Maria Frandoş.

Personajele sunt destul de comune dar atunci când ajungi să le cunoşti, poţi să le ghiceşti părţile mai umbrite sau cele interesante despre care nu ai fi crezut că există acolo şi aceasta este ceea ce le face unice: ”Bărbatul se spălă cu migală pe mâini, apoi desfăcu punga de făină şi-i turnă conţinutul în castron; o pulbere albă se ridică o clipă în aer şi coborî cuminte poposind pe marginile castronului. Măsură atent trei ceşti de făină de mălai, patru ceşti de tărâţe de grâu, trei pahare de apă şi adăugă drojdie, cât o nucă, sare. Îşi suflecă mânecile cămăşii şi, amestecând albul făinii cu auriul mălaiului şi brun-roşcatul tărâţelor, se reîntoarse o clipă cu gândul la vremea când amesteca pe paletă culorile, suspendat pe schele între altar şi cupolă.” (Făcătorul de pâine).

În ”Fotografie cu pescar pe dig” personajele principale sunt un bărbat şi o femeie, o pereche, fără nume şi fără o identitate precisă, undeva, pe o plajă din Grecia, la sfârşitul lui septembrie, la sfârşitul sezonului turistic când ”sunt dimineţi în care nu mai e nimeni în afară de ei doi. Soarele se înalţă de după dealuri trimiţînd săgeţi luminoase; marea,le reflectă întocmai. Pînă se încălzeşte aerul, femeia se plimbă prin apă de-a lungul ţărmului.Uneori găseşte cochilia unei scoici ori o pietricică şlefuită de ape. Îşi pune mîna streaşină la ochi şi se uită în larg la micile ambarcaţiuni care saltă pe valuri; cu pînzele lor albe, fluturînd în vînt, par nişte corăbioare de hîrtie.” Bărbatul pescuieşte şi silueta sa ”se decupează din lumină, din mare, din aer.” (Fotografie cu pescar pe dig).

Maria Frandoş are rara capacitate de a portretiza scurte momente care dau cititorului posibilitatea să-şi facă o viziune asupra cursului vieţii unui om, a unei perechi ori a unui şoricel prins în cursă: ”Încă n-a aflat nici ce-l menţine în viaţă, nici de ce nu-şi încetineşte goana. Nu cunoaşte nimic în afara cursei nebuneşti, continuă să alerge şi să pipăie pereţii, acum şi o simplă zgîrietură i-ar fi fost de ajuns. Coada şi mustăţile i-au albit de tot, are spatele încovoiat şi labele îi sînt pline de noduri de la izbiturile repetate. Se opreşte tot mai des să-şi tragă sufletul, e slăbit şi abia dacă mai e în stare să facă un ocol întreg; uneori adoarme imaginîndu-şi că încă mai aleargă. Ochii rotunzi şi vii altădată i-au devenit apoşi, e aproape orb, lăcrimează des dar poate din pricina bătrîneţii ori a reverberaţiei luminii. E atît de tîrziu şi abia acum a înţeles că şansele sînt egale: să mori hăituit între pereţii borcanului ori odată liber să te înhaţe pisica…” (Cursa de prins şoareci). Personajele sale nu sunt memorabile ca indivizi dar în schimb de remarcat sunt situaţiile, aparent statice cu care Maria Frandoş îşi încarcă povestirile.

Autoarea dă impresia că are tot timpul din lume pentru a descrie şi a ne povesti dar când citeşti cu mare atenţie descoperi că prozatoarea şi-a ales cu grijă fiecare cuvânt iar frazele sunt directe şi clare. “Aici în satul ăsta grecesc se simt la marginea lumii.”

Proza Mariei Frandoş vrea să acceseze starea personajelor într-un anume loc şi o anume situaţie aparent neînsemnată, ea nu se sprijină prea mult pe acţiune dar scrierea este precis structurată invitând în acelaşi timp cititorul însuşi să intre în aceste destine, să-şi amintească propriile experienţe, să se reflecte în ceea ce se întâmplă sau… nu se întâmplă. Introducerea unui personaj nou în povestire este făcută cu aceeaşi uşurinţă si dexteritate în descriere şi în mânuirea cuvintelor, puţine de altfel, dar care conturează perfect o tipologie: “ Încet se animă şi plaja şi ea îl vede pe dig, pe batrînul pescar grec. Scund, slab şi ars de soare, are o traistă mare petrecută pe după gît.Toate uneltele lui de pescuit constau dintr-o undiţă lungă de bambus cu un fir de nylon pe care-l manevrează cu mîna.” (Fotografie cu pescar pe dig).
Ceea ce face proza Mariei Frandoş să fie deosebită este tocmai comunul, normalitatea. Autori care sunt mai puţin siguri de cauza lor vreau să creeze mai degrabă personaje de neuitat, povestiri, acţiuni care să iese în evidenţă, orice care poate să spună că sunt semnificativi. Este foarte uman, dar de multe ori o fundătură. Adesea marea literatură cere gesturi mici. Maria Frandos îndrăzneşte să facă mai mult prin a face mai puţin.

Dorina Brânduşa Landén

(Publicat în revista Itaca nr. 16, octombrie, noiembrie, decembrie 2016)

si aici textul la care se face referință: http://inimadejavra.falezedepiatra.net/archives/14380