am făcut ce trebuia făcut

am făcut ce trebuia făcut
am ieșit afară cu copiii noștri
să culegem ciuperci din pădurea
pe care am plantat-o când eram copii.

am învățat numele florilor câmpului
al căror parfum
a fost ca sângele risipit în vânt.
am încărcat cu multa iubire trupurile lor micuțe.
Deschiși am stat și am fost reduși
de o clipire a ochilor unui dumnezeu nebun, Purtător de Binoclu,

și în Războiul Fiilor Luminii cu Fii Întunericului
am iubit binele netezind răul și urând
lumina cea dureroasă.
Am făcut ce trebuia făcut, am iubit copilăria
mai mult decât patria.
Noi deja am săpat toate fântânile în pământ,
și acum le săpăm în goliciunea cerului.
Fântâni, fântâni
fără sfârșit, către niciun sfârșit.

am făcut ce trebuia făcut
am înlocuit ”Amintește-ți, O, Doamne” cu ”Lasă-ne să uitam”
cum am înlocui numărul din cabina autobuzului
când își schimbă direcția,
ori semnul”Saună și duș”de pe zidul sinagogii
cu” Cel care aduce ploaia”
când se schimbă anotimpurile.

am făcut ce trebuia făcut
am aranjat viețile noastre în starturi fine de flori si umbre
și în cărări drepte pentru duioase preumblări
aemenea grădinii unui ospiciu.

Disperarea noastră e domesticită de-acum și ne dăruie pace.
numai speranțele noastre au rămas
sălbatece, iar plânsul lor
ne cutremură noaptea și ne destrămă ziua.

Am făcut ce trebuia făcut.
Suntem ca oamenii ce intră pe-ntuneric într-o sală de cinema
și trecem pe lângă toți care pleacă, înroșiți
ori palizi, încet plângând ori râzând zgomotos.
Ca oamenii care intră fără să se uite înapoi
or să privească-n jur
în   lumină – și întuneric – și lumină.

Am făcut ce trebuia făcut.

Ruhama

Aici în această vale (wadi) am trăit în timpul războiului.
Mulți ani au trecut de atunci, multe victorii
și multe înfrângeri. Am strâns multe împăcări într-o viață
și le-am risipit, multe tristeți
și le-am împrăștiat în vânt. Am spus multe lucruri, ca valurile
mării la Ashkelon în Vest
care mereu spun și spun același lucru.
Dar atâta timp cât voi fi în viață, sufletul meu își va aminti
și trupul mi se va rumeni în focurile propriei sale povestiri de viață.

Spre seară cerul coboară ca o trompetă peste noi, parcă chemându-ne
și buzele noastre se mișcă ca buzele unui om când se roagă
înainte a existat un Dumnezeu în această lume.

Aici ne petrecem ziua, și noaptea
mergem câtre câmpul bătăliei.
Mirosul nisipului este așa cum era, și mirosul
frunzelor de eucalipt,
și cum miroase vântul.

Și acum fac și eu ce face memoria oricărui câine:
urlu în liniște
și mă piș pe granița amintirilor din jurul meu
ca nimeni să nu intre.

https://en.wikipedia.org/wiki/Ruhama

.

Yom Kippur

Yom Kippur fără mama și tatăl meu
nu este Yom Kippur.

Tot ce a lăsat mâna lor binecuvântându-mă pe cap
e un tremur, ca tremurul unui motor
care continuă să meargă după moartea lor.

Mama a murit numai cu cinci ani în urmă,
cazul ei incă eîn așteptare
între oficiile de-acolo de sus și hârtiile de aranjat pe pământ.

Tatăl meu, care a murit cu mult timp în urmă, deja a înviat
în alte locuri,
nu în mine.

Yom Kippur fără mama și tatăl meu
nu este Yom Kippur. In consecință mânânc
ca să-mi pot aminti
și beau ca să nu uit
și sortez promisiunile
și clasific jurămintele după timpul și mărimea lor.

În timpul zilei ne-am obișnuit să strigăm, ”Iartă-ne pe noi
iar în timpul serii ” Deschide-ne Tu poarta”.
Dar spun, Uită-ne, renunță,  lasă-ne pe noi singuri
când porțile tale se vor închide și ziua va fi murit.

Ultima rază de lumină se frânge
în vitraliul sinagogii.
Lumina soarelui însă nu se frânge,

noi ne frângem
cuvântul ”frânt” e frânt.

traducere liberă de Emanuel Pope din:

”The selected poetry of Yehuda Amichai”, translated by ChanaBloch and Stephen Mitchell, University of California Press


Lasă un răspuns