Relația pe care o ai cu acea greșeală în care persiști e una incestuosă; o urzeală de familiaritate, greață, desfătare și culpă. E o conspirație  nerușinată împotriva universului. Urmările dau pe dinafară. Ți se scurg printre degete ca o miere amară.

Sunt un om lipsit de ambiții care trăiește cumpătat; dar sunt un om dârz care își pierde înspăimântător de repede cumpătul.

Echilibrul nu-mi vine la îndemână. Echilibrul îmi este, cum s-ar zice, peste mână. Fac – din zori și până târziu în noapte – eforturi de echilibrare. Din nou, cum s-ar zice, mă canonesc. Și asta nu pentru că mi-am însușit învățătura stoică și-mi doresc, mai presus de orice, un trai virtuos, ci pentru că, deși găsesc că viciul poate fi – cel puțin în teorie – fascinant, vicioșii îmi sunt totuși profund antipatici. Resping, deci, viciile tot în baza unei dereglări pasionale, adică a unui viciu: resimt un dezgust dușmănos față de oamenii plini de năravuri.

Voi explica mai întâi de ce cred totuși că viciul în sine poate fi fascinant. Voi explica  mai apoi de ce nu-i pot suferi pe cei vicioși.

Spre deosebire de calități – care cresc, scad, mor sau renasc împreună cu noi, orice viciu are în față un viitor strălucit. Puterea emoțională a lucrului interzis îi conferă nu doar o paradoxală (dar bineștiută) valoare estetică, ci și durabilitate. Viciul e mai tare decât timpul biografic, ba chiar, am putea spune, viciul, printr-o îndârjită și interesată “rulare”, se desăvârșește. Viciul nu îmbătrânește, deci, împreună cu cel care îl practică, viciul se clasicizează.

Dacă, încercând să rafinezi niște virtuți lumea ți se dezvăluie săracă, obstinată și refractară, plină de breșe, piedici și asperități, viciul îți deschide o perspectivă solidă și absolută asupra realității. Sufletul și mintea îți sunt absorbite de viciu. În viciu se trăiește așa cum se trăiește într-o casă de vacanță, pe o plajă îndepărtată. Rolul imaginației e decisiv. “Fatalmente”, viciosul este cel veșnic plecat într-o vacanță exotică.

Orice viciu rulat astfel ani și ani de-a rândul îți oferă un model de interpretare a lumii. Transmiterea deprinderilor vicioase se realizează, deci, întotdeauna cu entuziasm, de la bătrâni la tineri, de la persoane influente și flamboaiante, la mase. Indiferent la ce nărav ne-am referi, el a fost deja acolo mai înainte ca inima noastră să-l recunoască și să-l îmbrățișeze. Aș zice că nu există viciu ne-arhetipalizat. Viciul se transmite de la om la om, din compulsie în compulsie, ritualic, cu sfințenie. Viciile tinerilor sunt, în sensul ăsta, bătrâne de când lumea. Ele organizează, transgenerațional, vulnerabilitatea umană.

Ca o concluzie: probabil că orice om care are interese și sensibilități artistice găsește un dram de fascinație în decadență și extravagant.

Și totuși, vicioșii îmi par – mai toți – urâți.

M-am întrebat de unde le vine urâțenia. Din faptul că au deprinderi “urâte”? Nu cred, nu neapărat. Mai degrabă din atitudinea pe care ei înșiși o au față de propriile năravuri: îmi pare că toți vicioșii suferă astăzi de un complex de superioritate. Or, cred eu, tupeul viciosului conduce nu doar la dizolvarea sistemului de valori ci și, în mod straniu – și dezavantajant în primul rând pentru el – la aplatizarea viciului. O societate în care viciul i se găsesc mereu justificări, este o societate în care nu se mai întâmplă, practic, nimic.

Dar să încep cu începutul.

Vicioșii, știm bine, sunt de două feluri: cei imorali și cei care simulează moralitatea (cu bună știință ori executând greșit vreo manevră virtuoasă). Despre dialectica morală s-a scris mai mult decât aș putea eu citi vreodată. Am citit, totuși, suficient cât să nu-mi doresc să reinventez roata.

Plec, deci, de la premisa că cei care vor fi avut răbdarea să citească până aici sunt deja familiarizați cu mecanica eticului. Mă întorc, deci, la ale mele.

mai mult aici, merita! – http://www.contributors.ro/cultura/lume-rea-lume-bolnava/

despre autor: Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră a Institutului Suedez și a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este asistent universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.