Numai munții au mai rămas 

să tremure ca plopii

în umbra omului.

în rest totul s-a desăvârșit ceas,

în deplină lumină,

până la epuizare și dizolvare.

Călcând prin măruntaiele sale de paie

ca printr-un parc, toamna,

ca printr-un morman de frunze moarte,

nimic nu-mi mai amintește de cel care a fost,

de arcuirea și de tinerețea sa

din anii ’60-70,

poate numai carcasa și eticheta,

și foarte puțin din blană:

”Umanitate”

atunci atât de triumfător definită,

un animal încă viu,

lipsit acum de orice însemnătate,

un exponat închis

într-un muzeu

al ștințelor naturii.

.

………………………….

Câțiva, dintre cei puțini plecați în cosmos,

reîntorși, mai povestesc acasă celor mici,

tot felul de legende:

”Cum, de acolo, de la mii de kilometri distanță,

privit în ochi

bătrânul animal ar da semne de viață.”

.

din seria ”Elegii de la marginea lumii” (2017)

.