”Foșnetul aripilor istoriei” cum obișnuiau ei să spună 

Nu departe de șinele de tren, aproape de oficiul poștal,
am văzut o placă de ceramică pe o casă îmbătrânită
cu numele fiului unui om căruia în tinerețe i-am răpit prietena
: l-a părăsit pentru mine
și fiul lui a fost născut apoi de o altă femeie ce niciodată
nu a știut nimic din toatea acestea.

Zilele erau pe atunci numai zile de iubire și de destin eroic:
Britanicii puseseră cătușe orașului și ne închiseseră
pentru o mai dulce alăturare între noi, pe toți, în camerele noastre,
păzite bine de soldați înarmați.

Pentru cinci șilingi, tot atunci, mi-am schimbat numele evreiesc al strămășilor mei
cu un mândru nume ebraic ce făcea o pereche mai bună cu al ei.

Femeia asta ușoară apoi a fugit în America și s-a măritat acolo
cu un agent de mirodenii -cinamon, piper, ginger-
lăsându-mă singur cu numele meu cel nou și cu un război.

”Foșnetul aripilor istoriei” cum obișnuiau ei să spună pe atunci,
aproape că avea să mă termine pe câmpul de luptă
în timp ce peste fața ei aflată într-un loc departe și sigur abia de adia gentil.

Și cu înțelepciunea războiului m-au sfătuit ei apoi să port
bandajul de prim ajutor peste inimă,
peste proasta mea de inimă care încă o mai iubea,
peste înțeleapta mea de inimă care o va uita.

toate astea fac ritmul dansului

Când un om îmbătrânește, viața lui devine mai puțin dependentă
de ritmul timpului și de anotimpurile acestuia. Întunericul câteodată
cade chiar în mijlocul unei îmbrățișări într-o fereastră, ori vara se termină
în timpul unei iubiri, în timp ce dragostea pleacă să se ascundă
într-o toamnă, ori un om moare pe neașteptate în mijlocul unei discuții
și cuvintele lui rămân acolo, de nicio parte; ori aceeași ploaie
cade pe cine a spus ”adio” și pleacă dar
și pe cine a spus la fel și stă; ori un singur gând,
prin orașe și sate și prin multe țări,
bântuie în capul unui om ce călătorește.

Toate astea fac un ciudat
ritm de dans. Dar eu nu știu cine dansează pe el
și nici cine-i dă tonul.

În timp ce cu puțin timp mai înainte
am găsit o veche fotografie de-a mea
cu o fetiță ce a murit cu mulți ani în urmă.
Stăteam împreună, îmbrățișându-ne cum fac copii,
în fața unui zid unde se afla și un păr: ea era cu o mână
pe umărul meu, si cu cealaltă liberă, de dincolo de moarte
trăgea de mine, acum.

Și eu știu că speranțele morților sunt istorie
și Dumnezeu le-a luat la El pe toate.

dimineață încă era noapte

Dimineață încă era noapte și luminile erau aprinse
când ne-am ridicat din fericire asemenea oamenilor
care se ridică din morți,
și ca ei într-o secundă fiecare dintre noi și-a reamintit
o viață anterioară. De aceea ne-am și separat.

Tu ți-ai pus o bluză de modă veche din mătase în carouri
și o fustă strâmtă, o stewardesă a despărțirilor
venită dintr-o generație de început,
și deja vocile noastre ca difuzoarele
anunțând timpuri și locuri noi.

Din poșeta ta cu buzunărașe moi asemenea obrăjorilor unei bătrâne,
ai scos rujul, un pașaport și o scrisoare cu marginile tăioase ca un cuțit,
și le-ai pus pe masă.
Apoi din nou ai pus deoparte totul.

Eu am spus: ”voi face câțiva pași înapoi, așa ca într-o expoziție
să poți vedea tot tabloul.” Și
nu m-am mai oprit mergând înapoi.

Timpul e ușor ca spuma,
și tot ce e mai greu
rămâne numai în noi pentru totdeauna.

traducere liberă de Emanuel Pope din:

 ”The selected poetry of Yehuda Amichai”, translated by Chana Bloch and Stephen Mitchell, University of California Press, 1996