…NU EU VOI PIERI!

(piesă în trei acte)

Motto: O, CÂTĂ  ZĂDĂRNICIE  ÎN  LUCRURILE  PĂMÂNTEŞTI!
Personaje:
Arhiereul Anna, fost Mare Preot
Nişte farisei
Mai-marele servitorilor
Orbul
Copilul
Ologul
Iisus
Arhiereul Caiafa,actualul Mare Preot
Căpitanul gărzii
Soldaţi
Servitorul
Iuda
Membrii Consiliului
Apostolul Petre
Apostolul Ioan
Malhus
Grupuri de oameni
 
Actul I. LA JUDECATA LUI ANNA
O cameră sus şi alta jos, cu ferestrele luminate. Gard mic din pietre suprapuse. În casa arhiereului e lumină, iar în curte – forfotă multă. Arhiereul Anna stă în camera de jos, de la intrare, împreună cu câţiva dintre bătrânii poporului şi nişte farisei. Foarte nervos, Anna iese de câteva ori la poartă, privind în susul drumului.
ANNA: Ia tăceţi!… Ei trebuie să fie.
Pentru a fi mai impunător, se aşază în jilţul său înalt, apoi se ridică şi, aşa, din senin, cârpeşte câteva palme unui servitor care-i stă în drum. Soldaţii se întorc cu prinsul, strigând în gura mare izbânda lor. Odată cu soldaţii, mulţi curioşi pătrund în curtea casei arhiereului.
Anna, chel, cu capul descoperit, stă în prag. După ce-l vede pe Învăţător, îşi uită ţinuta marţială şi cuvintele de reproş. Ia frânghia cu care e legat Învăţătorul şi cu o smucitură trage prinsul către sine.
ANNA (apropiindu-şi faţa de Iisus): Bun venit! Nu te bucuri?! (Îl loveşte pe Învăţător cu pumnul. Cu frânghia în mână, greoi ca un urs, Anna se aşază în jilţ. Oftează cu satisfacţie.) De când te aştept! Crezi că am uitat cum ne batjocoreai în faţa mulţimii, ameninţându-ne: „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici… morminte spoite…!” Parcă aşa ne ziceai, nu?!
O nouă smucitură a frânghiei şi un salt violent al victimei de la celălalt capăt înspre el, pe care, cu o lovitură de picior, o azvârle înapoi, izbind-o de perete.
ANNA (întinzând mâna stângă în spate): Mi-e sete. Daţi-mi să beau. Cum, mă, cum să-ţi zic? Ha?! Prooroc, Învăţător, domnu’? Aşa, mă?! (O ploaie de pumni cad peste capul Învăţătorului, fără ca el să încerce să se apere.) Mă, aici mă ardea, când învăţai mulţimea, spunând: „Să faceţi ce vă îndeamnă fariseii, dar să nu faceţi ce fac ei, morminte spoite ce sunt!” Nu spui nimic, nu? Taci? (După o pauză, zice rânjind sardonic:) Mai făceai şi minuni pe deasupra, ca să prosteşti mai tare dobitocii care se ţineau după tine! Ce erau scălâmbăielile tale altceva decât şarlatanii şi minciuni?! (Adresându-se invitaţilor săi:) Eu, unul, nu le-am crezut niciodată. Să mori de râs, nu altceva, când o să vedeţi ce fel de minuni făcea dânsul care dădea, chipurile, lumină orbilor.
Cu o bătaie din palme, cheamă la sine pe mai-marele servitorilor, căruia îi spune:
Începem demascarea! Adă pe orbul din naştere pe care se zice că l-a vindecat ăsta de v-a prostit pe toţi câţi eraţi acolo. Chiar şi pe tine! Du-te!
MAI-MARELE SERVITORILOR: Stăpâne, eram acolo şi am văzut…
ANNA (urlând): Ieşi!… Malhus, te pun mai mare peste servitorii mei, în locul netrebnicului ăsta! Şi am eu grijă mâine să i se administreze cincisprezece vergi la spate.
Malhus se înclină în faţa stăpânului şi dispare pe uşă ca să-i îndeplinească porunca.
Lumina se proiectează pe chipul lui Iisus, a cărui faţă lovită denotă o mare stăpânire de sine.
ANNA (la intrarea noului vătaf şi a orbului, se ridică şi arătă cu degetul): Acesta a fost orbul din naştere pe care l-ai vindecat tu, scamatorule? (Apoi, către invitaţii şi prietenii săi din sală, cu un gest larg:) Îl vedeţi? E limpede cum l-a vindecat, nu? Hai, povesteşte-ne orbule, cum a fost!?
ORBUL: Păi, auzisem că nazarineanul urma să vină spre Ierusalim pe drumul pe care mă aflam eu; era şi o răscruce acolo. Ca să nu mă sară cu vederea, am cerut copilului care mă slujea să mă arate lui când va ajunge lângă mine, ca să-l rog să mă vindece şi să mă miluiască.
ANNA: Ei, şi?! Te-a vindecat? Te-a miluit?
ORBUL: Da de unde? Un mincinos! M-a scuipat între ochi şi m-a uns pe gene cu nişte balegă de vacă. După ce s-a şters pe mâini de cămaşa mea, m-a mai scuipat o dată, acum cu un scuipat mai gros, şi mi-a zis: „Gata, eşti vindecat, du-te şi te spală!”
O VOCE: Şi? Ai văzut?
ORBUL: Nu! Tot aşa cum văd şi acum!
ANNA: Ei, prieteni şi fraţi, aţi înţeles în ce a constat minunea? Ce spui, măscăriciule? Nu ţi-a fost ruşine să prosteşti un sărman orb din naştere, ca pe atâţia alţii câţi erau de faţă, fără să verifice minunea ce ai făcut?
O piatră zvârlită din praştie îl loveşte în obraz pe orb, care, speriat, se aruncă la pământ văitându-se.
UN COPIL (revoltat, adresându-se lui Anna): În ziua aceea a fost beat turtă, de dimineaţă până seara, eu l-am văzut! Minte, Rabi Anna! Câinele ăsta de orb minte de îngheaţă apele!
ANNA: Cine vorbeşte?! Malhus, ia vezi, cine-i neruşinatul şi adu-l încoace!…
După câteva minute, slugile au revenit cu mâinile goale. Înfuriat, arhiereul se repede, cu capătul de funie în chip de bici, asupra slugilor nevolnice, lovind la întâmplare, miluindu-şi haita.
ANNA (indicându-l pe Iisus): Acum, pe el, să-i sorbim sângele! Malhus, ai auzit ce-am spus?
Toţi se năpustesc asupra nazarineanului, îl trântesc la pământ şi-l calcă în picioare, lovindu-l din toate părţile.
APOSTOLUL PETRE (amestecat în mulţime): Părinte din cer, de ce nu-L scapi, de ce nu-I vii în ajutor?! Cine I-a ursit asemenea destin? Ioane, cum stăm noi aici şi nu facem nici cât copilul acela cu praştia?
APOSTOLUL IOAN: Tu ştii, El nu vrea. Zice că aşa trebuie să se întâmple!
APOSTOLUL PETRE (printre lacrimi): Eu nu mai pot să îngădui, vreau să sar în sală, să mă lupt cu ei, să-L scap!
MULŢIMEA (din jur): Ce este? Ce v-a venit?! Ori sunteţi cumva ucenici de-ai Lui?
APOSTOLUL PETRE: Nu. Nu suntem. Nici nu-l cunoaştem.
O VOCE din mulţime: Ba, tu eşti, că te-am văzut în grădină, lângă el. Tu ai lovit cu sabia pe Malhus.
APOSTOLUL PETRE: Nu sunt, omule, că de-aş fi de-ai Lui, aş dărâma casa peste voi şi n-aţi mai scăpa niciunul viu, uite, aşa cum o să fac acum! (Fără să se gândească, strigă:) Faceţi-mi loc! La o parte, că vreau să opresc crima arhiereului. Loc, e nevoie să-l gâtui întâi pe el…
IISUS: Nu, Petre! Aşa îmi e scris şi tu nu poţi împiedica nimic!
Apostolul Ioan îl scoate din casă pe Apostolul Petre. După plecarea apostolilor, arhiereul cere să fie adus celălalt martor.
ANNA: Aduceţi ologul!
Intră slugile cu ologul.
ANNA: Ia spune-mi, pe tine cum te-a vindecat?
OLOGUL: Mai întâi, că nu sunt aşa din naştere. Tata, un beţiv blestemat şi sărac, m-a schilodit ca să pot cerşi, să-i aduc bani de băutură…
ANNA: L-ai cunoscut pe prins, care se zice că te-a vindecat?!
OLOGUL: A zis că mă vindecă, dar şi-a râs de mine şi nu-l iert. Am să-l gâtui! Îmi dai voie să-l lovesc cu cârjele peste picioare, ca să vadă şi el cum este să fii olog şi batjocorit de alţii?
Primind încuviinţarea arhiereului, ologul se târăşte ca o râmă spre Învăţător, oprindu-se la câţiva paşi în faţa Lui. Îl priveşte câteva clipe în ochi, se ridică în genunchi. După aceea, şi-a adunat cârjele şi le-a aşezat în faţa sa, una peste alta, şi şi-a împreunat mâinile a rugă.
OLOGUL: Binecuvântează, Sfântule, şi iartă-mi păcatele. Îndură-Te de mine!
ANNA (lovindu-l pe olog cu toiagul în umăr): Ce faci acolo, blestematule? De-aia te-am adus eu? Luaţi-l şi la camera de gardă cu el. Acolo, să-l cotonogiţi zdravăn! (Se răsteşte la slugi.) Ce staţi?!
IISUS (cu buzele însângerate): Ridică-te, omule, ia-ţi cârjele şi du-te!
ANNA: Va să zică, eu te plătesc şi te aduc ca martor, iar tu te-nţelegi cu el? Ei, stai, că te învăţ eu minte, satană ce eşti!
OLOGUL (îşi ia cârjele şi trece în apărare): Niciun pas mai mult, Rabi, că fac omor!
Anna se opreşte o clipă ca paralizat, apoi se repede sălbatic cu pumnii şi picioarele asupra lui Iisus. În acel moment, ologul îşi încleaştă mâinile în jurul picioarelor arhiereului, doborându-l la pământ, înfăşurându-i în jurul gâtului capătul frânghiei lui Isus.
OLOGUL (apărându-se cu cârjele de asalturile slugilor): Vino cu mine, minunatule, vino şi Te scap!
IISUS: Du-te, omule. Cu mine trebuie să se împlinească ce mi-e scris!
OLOGUL: Vino, Te vor ucide!
IISUS: Du-te singur. Grăbeşte-te, să nu te prindă!
Ologul se retrage, depunând în grabă un sărut pe obrazul Domnului.
ANNA (arătând spre Iisus): Legaţi-l ţi duceţi-l, pentru altă judecată, la Caiafa. (Către Malhus:) Ai auzit, Malhus? Răspunzi cu capul dacă omul ăsta nu ajunge la Caiafa, Marele Preot.
 
 
Actul II: JUDECATA LUI CAIAFA
Camera de taină a arhiereului Caiafa. Tapet auriu şi draperii grele, lungi. După draperie, neştiut, stă ascuns Iuda.
Caiafa (spre căpitanul gărzii): Când vor sosi cu prinsul, adu-L la mine.
Căpitanul gărzii: Aşa voi face, Înălţimea Voastră!
Câteva minute mai târziu, plin de sânge, cu mâinile legate, Iisus e introdus în cameră.
Caiafa se ridică şi-I dezleagă el însuşi mâinile, apoi Îi şterge cu o năframă sângele de pe faţă, invitându-L să ia loc. Calm, Iisus refuză, iar Caiafa se aşază în jilţ.
CAIAFA: Învăţătorule, Te ştiu de mult timp. Te-am urmărit direct şi indirect. Adesea, îmbrăcat în straie ponosite, amestecat în mulţime, eram bucuros să Te aud vorbind şi să Te văd. Îmi plăcea că ştiai Cărţile Sfinte mai bine decât unul de-al nostru. Mă prăpădeam de râs când îi înfundai cu vorba pe cărturari şi pe farisei.
IISUS: Am ştiut întotdeauna de tine.
CAIAFA: Cred. Cu darul Tău de a citi inimile oamenilor şi de a descifra tainele lor, nu mă mir că ştiai. De nenumărate ori eram de faţă când tăiai cu vorba în farisei ca şi cu sabia. Mă durea, fiind eu însumi fariseu, dar îmi şi plăcea! Ţi-am admirat întotdeauna agerimea spiritului.
IISUS: Da? Şi?! Ce vrei acum de la mine?
CAIAFA: Să Te păstrez pentru mine şi pentru norod!
IISUS: Pentru tine nu am fost şi nu voi fi vreodată. Pentru norod, pentru ei, cei mulţi şi năpăstuiţi, am fost întotdeauna.
CAIAFA: Da, dar nu aşa cum gândeşti Tu Te vreau, ci altfel.
IISUS: Cum?
CAIAFA: Uite ce e… De ce nu stai pe scaun? M-ai urmări mai bine şi, poate, m-ai înţelege.
IISUS: Spune! Te urmăresc şi te înţeleg şi aşa.
CAIAFA: Învăţătorule, eşti un om extraordinar. Nimeni din neamul nostru n-a făcut ce ai făcut Tu.
IISUS: Da, şi…?
CAIAFA: Ascultă-mă cu atenţie. Tu vezi că neamul nostru a ajuns călcat în picioare şi de batjo­cura romanilor. Nu ştiu dacă ai aflat până acum câţi dintre ai noştri au murit împotrivindu-li-se.
IISUS: Ce amestec am eu cu toate astea?
CAIAFA: Cum, ce amestec?! Ţi-am spus doar că nu-i nimeni ca Tine în Israel. Tu târăşti după Tine o mulţime de oameni. Ţi se deschid toate porţile – şi ale inimilor, şi ale caselor – faci orânduiala în temple şi în obiceiuri: alungi din templu cu lovituri de bici tâlharii, hoţii şi cămătarii, răsturnându-le mesele şi risipindu-le mărfurile, şi, pe deasupra, deschizi ochii orbilor, însănătoşeşti leproşii, învii morţii…
IISUS: Unde vrei să ajungi?
CAIAFA: Să-Ţi spun că Tu eşti omul atât de necesar norodului nostru; că Tu – Mesia – eşti cel aşteptat chiar de la începuturile lumii (patetic, cu înflăcărare): eşti singurul în neamul nostru care l-ai putea aduna ca să porneşti cu el la luptă împotriva romanilor şi să întemeiezi o împărăţie cum n-a mai existat vreodată.
IISUS: În ce calitate?
CAIAFA: Nu bănuieşti? Am tot ce trebuie ca să Te fac împăratul lui Israel: am mare trecere la norod, am strâns averi şi am relaţii. Nimic nu mişcă în ţara asta fără să ştiu eu!
IISUS: Şi ce vrei cu toate câte le ai?
CAIAFA: Pentru ceea ce vreau, eu am nevoie de un om ca Tine, căruia să-i dau totul, în faţa căruia să mă închin până la pământ! Tu eşti acel om, eşti visul meu şi al neamului nostru. Învoieşte-Te, nu pierzi nimic!
IISUS: Ce-mi ceri în schimb?
CAIAFA: Să fii împăratul nostru, să ne conduci în lupta împotriva romanilor şi a tuturor vrăjmaşilor şi să refaci împărăţia lui David, să împingi hotarele ţării până dincolo de blestemata Romă, până dincolo de Tigru şi Eufrat, până la marginile lumii. Să ajungem să stăpânim toate popoarele de pe faţa pământului. Învoieşte-Te, Te implor! (Cade în genunchi în faţa lui Iisus.) Te rog, ca pe Dumnezeu Te rog, nu-mi zdrobi visul pe care şi tatăl meu îl nutrea şi pe care-l nutresc şi eu. Numai împlinindu-l îmi justific viaţa pe care o târăsc după mine, deşi mi-e atât de silă de ea.
IISUS: Visul acesta mi s-a mai prezentat… Şi acum, ca şi atunci, dau acelaşi răspuns: mergi înapoi, Satană!
CAIAFA: Deci, să înţeleg că refuzi, că nu Te învoieşti?!
IISUS: Da, şi-mi pare rău de tine, că nu ai înţeles nimic până acum nici din vorbele mele şi nici din faptele mele. Tu vrei să faci din mine un împărat pământean. Nu, Caiafa, împărăţia mea nu e din lumea aceasta.
CAIAFA: Nu mă zdrobi! Îţi pun totul la picioare. Nu-Ţi rămâne altceva să faci decât să Te aşezi în fruntea noastră şi să porunceşti să pornim împotriva neamurilor.
IISUS: Nu…
CAIAFA: Ce e la Tine „Nu”? Ce şi cine Ţi se poate împotrivi? Este ceva care Te opreşte? Tu ai spus: „De crezi şi vrei, zici muntelui să se mute de ici colo, şi el te va asculta şi se va muta”. Cu puterea Ta de a învia morţii, nu va mai muri nimeni dintre ai noştri. Cu darul Tău de a vindeca răniţii şi bolnavii, mulţimea care Te va urma nu se va împuţina niciodată. Cu ceea ce ştii să faci cu cinci pâini şi doi peşti, nu vei mai avea nevoie nici de care cu alimente şi nici de oameni care să trudească întru hrănirea oştirilor. În lupta cu duşmanii, şi fulgerul din cer Ţi se va supune şi va face cărări în rândul armatelor lor, iar Tu şi soldaţii Tăi nu veţi avea altceva de făcut decât să-i loviţi. Fă-o, Te rog, fă-o! Dacă nu pentru mine, fă-o pentru neamul acesta care geme sub călcâiul romanilor, neam din care şi Tu faci parte.
IISUS: Pentru asta m-ai adus aici?
CAIAFA: Da, deşi bănuiam că nu Te vei învoi, am încercat totuşi.
IISUS: Ştiu! Numele tău e Satana! M-ai mai ispitit şi alte dăţi, când eram în pustie, şi ţi-am răspuns de fiecare dată, la fel: Înapoi, Satana!
Cei doi se privesc nemişcaţi, în tăcere.
CAIAFA:Păcat! Erai ultima speranţă, a mea şi a poporului. Poate ar trebui să Te las, chiar să Te ajut, să-ţi împlineşti menirea, dar eu, eu ce să fac? Ce să fac eu cu visul pe care l-am purtat în suflet de când mă ştiu, fără să am de partea mea şi a norodului pe Mesia?… Căci ştiu cine eşti! Luptând împotriva Ta, lupt împotriva lui Dumnezeu şi contribui la împlinirea proorocirilor. Ce să fac eu cu un vis care nu mai e bun de nimic? Nu, nu Te pot lăsa, în continuare, să-i mângâi pe romani cu vorbe ca: „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului!” sau „Nu scoateţi sabia că de sabie veţi muri!” Ai fost ultima mea speranţă şi Te voi ucide. Eu însumi voi muri odată cu Tine…
IISUS: Aşa îmi e hărăzit de sus şi nu tu o să-mi schimbi destinul.
CAIAFA: Ce lucruri extraordinare ai fi putut înfăptui ajutat de mine!
Abătut, adâncit în gânduri, Caiafa vorbeşte singur: „Doamne, i-am spus limpede că nu cer nimic rău. El trebuia doar să accepte să ne conducă, iar noi, sub comanda lui, am fi putut nărui munţii peste duşmanii noştri… Am fi înecat în mare toate legiunile romane.”
CAIAFA (către Iisus): De ce nu mergi pe drumul care Ţi-l arăt eu? Crezi că Te-ar împiedica om sau gând să-Ţi vindeci ostaşul rănit, să-i pui mâna, ochiul sau urechea la loc? Cine Te-ar împiedica să vorbeşti despre Împărăţia Cerurilor ori de a ţării Tale? Vorbeşte cât pofteşti, numai apucă sabia ce Ţi-o întind eu, şi pe loc îţi scot, ca din pământ, o sută de mii de oameni buni de luptă. Te vor urma ca unul singur, şi bogaţii, şi săracii, şi fariseii, şi cărturarii. Cu toţii Te vor urma, deoarece toţi vor să refacă slava strămoşească şi să întindă puterea noastră peste tot pământul.
IISUS: Înţeleg ce vrei să spui, dar eu nu pentru unul ca tine am venit pe lume, şi nici să pornesc războaie, să căsăpesc oameni ori să cuceresc regate.
CAIAFA: Spune-mi, ce-Ţi foloseşte ţie să scoţi dracii din turbaţii lumii, să vindeci orbii, schilozii şi damblagiii pământului? Dar mai zic şi aşa: vindeci ca să ai oameni pentru oaste şi să le întăreşti credinţa că lângă Tine nu vor rămâne schilozi şi nici nu vor muri! Da, e bine, fă-o! Zici că ai o misiune ca Mesia? Nu am nimic împotrivă să-i faci pe oameni mai buni. Sigur, când ai de-a face cu un om de treabă, acela e de două ori mai bun decât un smucit. Primeşti?
IISUS: Şi necăjiţii mei, cei mulţi şi suferinzi?
CAIAFA: Şi noi suntem necăjiţi! De ce nu vrei?
IISUS: Şi de ce aş vrea?
CAIAFA: Fiindcă eşti evreu, fiindcă eşti de-al nostru, fiindcă ai putere… şi… fiindcă eşti Mesia, fiul lui Dumnezeu. Uite, mă închin în faţa Ta până la pământ. Pune-Ţi piciorul pe grumazul meu, fă cu mine ce pofteşti, dar fii împăratul şi comandantul nostru…
IISUS: Înapoi, Satana!
CAIAFA: M-am umilit vorbindu-Ţi cum n-am făcut-o în faţa nimănui. Ţi-am oferit sufletul, viaţa, averea mea. Întreg poporul acesta Ţi se va închina şi Te va urma dacă primeşti să-i fii împărat, să-l duci la luptă şi să-l faci stăpân peste întreg pământul. Dacă mi Te împotriveşti, dacă nu vrei să faci ce-Ţi propun în numele meu şi al neamului acesta, vei muri! Ai auzit Tu, visul meu, Dumnezeul meu, Te voi ucide! Va trebui să dispari, să nu se ştie că ai venit pe lume. Doar aşa poporul acesta Te va aştepta cât îi va fi dat să existe pe faţa pământului… (După o pauză.) Uite, se face ziuă, şi n-am lămurit nimic. Am prăpădit vremea în zadar… De altfel, ştiam că nu vei primi, proorocirile nu spun că apari ca un războinic, ci aşa cum ai fost. Am vrut să schimb vremea şi destinul Tău şi al poporului nostru ales. Ai fi putut fi şi Hristos – împărat lumesc, şi Hristos – împărat ceresc. Cu firea Ta, cu extraordinarul Tău dar de a stăpâni şi vremea, şi oamenii, ai fi putut exista în toate ipostazele… Nu ai vrut, şi sunt nevoit să Te şterg din inima neamului acesta. Sunt nevoit să Te distrug!
IISUS: E în zadar, Caiafa. Pe mine mă vei distruge. Ce-am semănat nu vei putea distruge. Nu eu voi pieri, ci tu…
CAIAFA: Înţelege, sfântule al lui Israel, Tu, lumina aşteptată de veacuri, trebuie să cucerim întreg pământul, să distrugem Roma!
Îl trage pe Iisus cu forţa şi-L aşază în jilţ, apoi cade în genunchi.
CAIAFA: Înţelege! Înţelege, Tu, fiul lui Dumnezeu. Vino, împăratul luminii, ultima noastră speranţă, vino să Te facem împăratul nostru! Ţi se vor închina şi Pământul, şi Cerul, cu Soarele şi stelele lui. Vino să trecem prin sabie pe toţi câţi ne-au batjocorit şi umilit!
Epuizat, simţind împotrivirile lui Iisus, Caiafa se lasă pe treptele jilţului arhieresc, sprijinindu-şi fruntea de mâinile lui Iisus, pe care le ţine într-ale sale. Vorbeşte grăbit:
Aşa, nu vrei?! Bine… Vei muri! Eu însumi voi aranja să-mi răstignesc visul meu cel frumos, visul care mi-a încălzit sufletul o viaţă. Mâine – sunt mai puţin de două ceasuri – Te voi preda lui Pillat şi voi cere uciderea Ta în cele mai groaznice chinuri.
Merge la uşă, cheamă servitorul şi îi porunceşte să anunţe garda.
La apariţia căpitanului gărzii, i-l predă pe Iisus, recomandându-i:
Niciun fir de păr din barba şi de pe capul prinsului să nu mai rămână. Schingiuiţi-L!
Căpetenia gărzii se închină şi aşteaptă cu Iisus lângă el. Caiafa cheamă membrii Consiliului, apoi se aşază în jilţ. Sosesc membrii Consiliului.
CAIAFA (arătând acuzator spre Iisus): Asmute poporul împotriva romanilor! E vinovat! A hulit! A încălcat legea! Se crede Fiul Lui Dumnezeu. Luaţi-L!
Doi soldaţi Îl târăsc pe Iisus dincolo de prag, spre camera de gardă. Se aud râsete, gemete, lovituri şi întrebările batjocoritoare pe care soldaţii i le pun lui Iisus: „Prooroceşte, Hristoase, cine Te-a lovit şi cine Te va mai lovi”, şi iar râsete. De după draperia unde a stat ascuns, ascultând discuţia lui Caiafa cu Iisus, Iuda se adresează Marelui Preot.
IUDA: Slăvite, mi-ai promis că Învăţătorul nu va păţi nimic; acum ce faci, Îl trimiţi la moarte?!
CAIAFA: Taci, nemernicule, ţi-ai primit arginţii, ce mai vrei?…
IUDA: Dar cum rămâne cu făgăduiala? M-ai minţit ca să-ţi atingi scopurile tale mârşave! Te voi blestema, Caiafa…
CAIAFA: Gărzi, daţi-l afară pe câinele ăsta nevrednic! Mă oboseşte…
Iuda (târât de soldaţi, îi aruncă peste umăr lui Caiafa): Vei plăti, Mare Preot, cu viaţa ta vei plăti moartea mea şi a Învăţătorului!…
CAIAFA: Aduceţi-mi un vas cu apă! Vreau să-mi spăl mâinile şi faţa.
Servitorul aduce apă şi iese cu spatele, înclinându-se.
CAIAFA (murmură gânditor, abia auzit, cu faţa la sală, privind în gol): Păcat că nu ne-am înţeles. Sfârşitul Lui va fi şi al meu!…
 
Actul III: SFÂRŞITUL LUI CAIAFA
Din culise, se face introducerea în atmosfera Actului al treilea: Pe Dealul Căpăţânei, cum i se mai zice Golgotei, întunericul cădea ca o uriaşă pânză de doliu, acoperind dealul, crucile şi răstigniţii de pe ele, dar nu putea acoperi gemetele şi durerea lor. Trecuseră câteva ceasuri de la pironirea pe cruce şi durerile nu încetaseră. S-ar fi putut crede că timpul însuşi durea, aşa cum durea aerul ce-l respirau. Şi bătăile inimii dureau, şi sângele – pe care pământul îl înghiţea cu lăcomie – durea. Până şi gândul îi durea pe sărmanii crucificaţi… Mult mai devreme decât la ceilalţi doi răstigniţi odată cu el, moartea trupească a lui Iisus s-a datorat, în primul rând, chinurilor supraomeneşti îndurate, extenuării organismului, deshidratării, înfometării şi inimii sale, afectată mai mult decât oricare alt organ de traumele morale şi fizice suportate – ea cedase prima…
(Concomitent cu finalul introducerii, creşte intensitatea luminii, proiectând pe fundalul scenei crucile cu răstigniţii şi bătrânul măslin din Valea Sângelui.)
În scenă, fariseii, cărturarii şi saducheii, îmbrăcaţi în mantii lungi, albastre, de sărbătoare, se bucură mult de moartea lui Iisus, cel mai aprig duşman al lor. Văzându-l pironit pe cruce, au curajul să-l înfrunte, siguri că Iisus nu va mai coborî spre a se răfui cu ei, Îi strigă: „Huo, tu, cel care te socoteai Fiul Lui Dumnezeu, tu, care ne batjocoreai şi te credeai chiar nemuritor…!”
CAIAFA: Dumnezeule, ăştia se bucură, dar nu-şi dau seama de imensa pierdere a acestui norod pe care-l ocârmuiesc şi care va continua, pentru cine ştie câtă vreme, să rămână în robia romanilor. Acum sunt sigur că Iisus, cel pe care tocmai l-am răstignit, era, cu adevărat, Mesia, prezis de prooroci. Încercările mele de a-i schimba destinul din Mântuitor în împărat lumesc ori comandant de oşti s-au lovit de refuzurile sale ca de o stâncă. Am strâns averi pentru a plăti armatele noastre, pe care le voiam conduse de el. M-am umilit în faţa lui… L-am condamnat la moarte, dar asta m-a transformat pe mine, Caiafa, într-un criminal dement şi o mie de chinuri nu m-ar putea reabilita. Am fost una dintre hienele cele mai furioase care s-au aruncat asupra lui Iisus, sfâşiindu-l. Odată cu moartea lui, s-au irosit în vânt şi speranţele mele de a mântui ţara de romani. Totul şi toate au fost în zadar… Am minţit, făcând oamenii să-şi părăsească soţiile, casele, copiii. Ce-o să le spun acum? Că Hristos a venit, iar eu l-am ucis?! Oamenii aceştia trăiau, ca şi mine, cu speranţa că vor putea scutura apăsătorul jug roman. O! De-aş fi fost eu în locul lui Iisus, ce prăpăd aş fi făcut în legiunile acestor străini înfumuraţi, buni doar de jafuri şi nemernicii. Cerul l-aş fi dărâmat peste ei şi în adâncurile pământului i-aş fi scufundat pe toţi! (Se vaită.) Ah, ce tare-mi arde capul, parc-ar fi un cuptor în care a început dansul nebunesc al flăcărilor. Da!!! Eu sunt Iisus!… Voi m-aţi răstignit, dar eu am coborât de pe cruce şi acum merg să adun oamenii ca să pornim războiul. (Se repede către un grup de oameni care coborau Dealul Golgotei.) Staţi, nu fugiţi, vă iau şi pe voi! În seara asta voi aduna oamenii! Mergeţi şi vă pregătiţi de război, apoi ieşiţi la porţi să vă binecuvântez. Nu ştiţi că eu sunt Iisus şi vă iau cu mine să-i spulberăm pe câinii ăştia de romani?!
O VOCE (din grupul de oameni): Şi-a pierdut minţile, săracul, după ce l-a răstignit pe Iisus. Nu l-a târât el, oare, la Pillat, şi apoi sus, pe Dealul Căpăţânei?! Se arată blestemul lui Dumnezeu.
Se aud lătrături. Marele Preot gesticulează, ferindu-se de o haită de câini, care-l înconjoară. Un om milos alungă zăvozii. Scăpat de câini, Caiafa, care îşi imaginează iar că el este Iisus, îi porunceşte omului să-l urmeze. La lumina Lunii, ce pătrunde prin pătura de nori, recunoaşte pe acel om şi vrea să-i arate recunoştinţa, sărutându-l. Scârbit, omul îl îmbrânceşte, vrând să treacă mai departe.
CAIAFA: Aşa te porţi tu cu Mesia? Tu, Petre, care mi-ai fost ucenic?
APOSTOLUL PETRE (îl împinge din nou, strigându-i): Dă-te la o parte, Satano!
CAIAFA: Aşa? Bine, am să te răstignesc şi pe Tine. Chiar acum te iau şi te duc la Pillat.
APOSTOLUL PETRE: Ţi-ai pierdut minţile şi eşti cu totul în puterea dracului. Pleacă de aici, ori, poate, ar fi mai bine să te duci la Valea Sângelui. Acolo, lângă Iuda, pe care l-ai făcut să păcătuiască, ai şi tu un loc, blestematule!
CAIAFA: Cui vorbeşti tu aşa? Mie, care sunt fiul Omului?
Apostolul Petru: Nu eşti fiul Omului, ci fiul Satanei. Du-te şi lasă-mă necazului meu!
Caiafa, respins şi înfuriat, aleargă în jurul scenei, urlând lugubru. Se opreşte, priveşte insistent spre public, apoi dispare în goană. Se aude o bufnitură, de parcă ar fi căzut cineva…
A doua zi, cu cearcăne la ochi şi lovituri pe faţă, Marele Preot Caiafa vorbeşte mulţimii, care nu-l ascultă şi râde de el pe înfundate, îşi dă coate, privindu-i cu subînţeles chipul.
CAIAFA (enervat): Aşa, hai? Eu vă predic, şi voi, dobitocilor, râdeţi!… Ştiţi voi că Iisus, cel pe care poporul nostru îl aştepta să vină, a venit, dar voi, în loc să-i ieşiţi înainte şi să-i cădeţi în genunchi, l-aţi batjocorit şi l-aţi răstignit? Dar mai ştiţi voi, netoţilor, cine e acel Iisus?!!! Eu sunt acela şi m-am smuls de pe crucea pe care m-aţi răstignit! Cine nu crede, să meargă sus, pe Golgota, şi o să găsească crucea goală, deoarece eu, Fiul Lui Dumnezeu, nu pot muri – sunt nemuritor.
Caiafa se depărtează de grupul de oameni (care iese din scenă) şi se aşază pe un pietroi, privind în zare.
CAIAFA: Minunată privelişte e Valea Sângelui în asfinţit! (Cu mâna streaşină la ochi, Caiafa se întreabă:) Oare ce se clatină acolo, în măslinul acela bătrân? (Ca vrăjit, el se ridică şi iese din scenă, spunând:) Ia să merg să văd…
Revine, urmat la mică distanţă de nişte oameni.
CAIAFA: Puţin-credincioşilor şi împuţiţilor, uitaţi-vă bine la mine, că doar o clipă mai rămân în mijlocul vostru, apoi mă voi duce.
O VOCE din grup: Unde?
CAIAFA: Mă duc la tata!
VOCEA din grup: Aha, dar poţi să ne spui şi nouă cine-i tăticu’ lu’ matale?
Caiafa ridică iritat ciomagul şi-l aruncă spre gloată, după care dispare. Se aude numai mersul său cu pas hotărât.
Se schimbă scena. Într-un pat, Caiafa doarme ostenit. Când cocoşii cântă de miezul nopţii, Marele Preot se ridică şi, ca la o poruncă, iese în întunericul care-l înghite imediat. Tot în clipa aceea, Iisus, răstignit pe cruce, îşi dă ultima suflare, cu ochii aţintiţi spre cer, murmurând:
„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?!”
Marele Preot, în pragul nebuniei, merge grăbit, fără să-şi dea seama încotro. În această stare, un duh rău îl împinge pe un drum bine ştiut: drumul spre Valea Sângelui unde, de una din crengile bătrânului măslin, trupul trădătorului Iuda se legăna în ştreangul cu care se spânzurase. (Drumul este ca o fâşie de lumină portocalie.) Ajuns acolo, Caiafa se sprijină trudit de trunchi, şoptind ca pentru sine şi pentru cel aninat în ştreang:
CAIAFA: M-ai chemat şi, iată, am venit…
Scutură din cap, de parcă o ceaţă neagră i-ar fi cuprins mintea. (Auditiv, aceasta se reprezintă printr-o muzică adecvată.) După câteva clipe, ca zgâlţâit de o nevăzută mână, tresare. Îşi scoate cingătoarea, o leagă de o creangă mai groasă, de partea opusă lui Iuda şi, agăţat de crengile joase ce-i erau la îndemână, trage cingătoare spre el, formând un laţ în care-şi vâră capul, apoi se aruncă în gol, bolborosind: Părinte, acum vin la Tine!
După câteva smucituri, corpul Marelui Preot încremeneşte. (Se aud ultimele acorduri din „Corul sclavilor evrei” de G. Verdi.)

Cortina