mai întâi am vrut să scriu despre această minunată  carte:

și asta nu pentru că mă bucur de prietenia autorului -prietenie, pe care citind jurnalul am aflat că nici nu o meritam- ci doar pentru faptul că în lumea scriitoricească românească un jurnal curajos e ceva rar. Și când mă refer la curaj gândesc numai  forma asumată și cea mai dură a acestuia: curajul omului față de el însuși… Și pe cei ce-și mormăie citind acum în bărbi de intelectuali îi invit frumos să facă bine și să-nceapă lectura acestei cărții de la pagina 34 pentru că eu abia cu această carte am aflat cum a trăit fratele meu, omul Dăncuș și îmi este rușine.

Dăncuș și marea

Este greu să vii

și să scrii la câteva săptămâni după lectură

despre noua carte a lui Dăncuș.

El le scrie cu sânge și eu să vreau să le comentez în cuvânt

mult mai fericită ar fi tăcerea,

cum e cea pe care o practică el acum

cu demnitate în pauza a două cuburi de gheață

devenite aisberguri.

’’Umblând pe-aici’’ e mersul unui om demn

printr-o rană,

a ‘’unui trăznit de un accident vascular,

o anemie severă,

o hemoragie internă,

un alt accident vascular ‘tranzitoriu’

și-o insuficiență renală’’

vorba lui: ‘’ce listă imperfectă’’

pentru cel care știe că ‘’mere și așa’’

chiar dacă nu-i este deloc ușor

și ‘’cuvintele-i vin în valuri’’

îl ademenesc, îl atrag

până la noi… prietenii, cititorii.

….și de aici nu a fost chip să pot merge mai departe, m-am cutremurat, ceva devenise imperios în mine, striga și trebuia spus.  Așa s-a continuat pe hârtie ce veți citi mai jos:

ULTIMII 

lui Dăncuș, fratele meu Omul

În mijlocul unui popor obedient
de rațe (prietenii știu de ce)
toți cei apropiați mie
nu au mai putut alege
decât variantă cea mai profitabilă
‘’economiei lor de țară”:
propria disoluție,
și chatul virtual pentru o vreme,
încât izolarea și plictisul din casă
s-au dovedit repede
doar o problemă de timp.
.
Pentru că într-o mare de lăcuste și termite
este greu să înoți,
e greu să-ți ții hambarele-nchise,
și atât cărțile serioase cât și autorii lor curajoși
încep iute să dea semne de oboseală,
darămite omenia.
Cât despre grâul din povești
cât cocoșul
el a început din nou să crească,
sincer,
din ce în ce mai mult
și azi ne face rău pe față,
ne taie,  mai mult ca oricând.
iar lehamitea zilei ni se preschimbă-n vomă
imediat ce o gândim
darămite s-o mai și rostim.
Iar pentru toți ceilalți mojici,
toți dintre cei cu obrazul  subțire ca talpa
ceasul sinuciderii colective deși n-a sosit
a-nceput să ticăie
în capul pescăriei.

Lucrurile mari au stat mereu
în calea vitezei.
de aceea și graiul duce
susură mult mai ușor
din cavitățile mici
și cum numai pietrele de râu o știu bine
cele mici călătoresc ușor purtate de ape,
iar cele mari
sunt și rămân
…urâte de toți.

Nu! nu viața se joacă aici
nici în horă și nici în cor
tot ce se aude la știri e acum
numai dansul bandiților în noapte
plecați spre jaf și cumetrii.
Da, da …încă se mai poate zâmbi în doi pentru o vreme prin parcuri
dar și asta e o rușine de-acum.

De aceea spun:
noi nu am trecut pe aici
și nu am trăit!
cu noi sunt numai rame
și rămășite prin expoziții
cu poze din cărți
si cu poeme desenate-n tricolor prin caiete,
pentru că tălpile noastre care puteau strivi
și uriașii din povești
n-au îndrăznit să calce,
n-au stârnit praful drumurilor
de frica de-a nu strivi un popor de termite.

Nimeni dintre noi,
ca sa nu provocăm mânie,
nu a atins nici stomachul plin al parveniților,
nici paloarea fraților mai puțini norocoși
și nici iasca pamantului
sub Sorele Dogoritor de Roșu.
Suntem ultimii dinozauri și murim.
proști și cinstiți,
demni sau hilari pentru unii tâmpiți,
dar fără ca vreunul dintre noi
să fi cunoscut cu adevărat focul!

Cine a văzut, a cunoscut și va spune altfel,
pe prispa acestuia să se adune toată durerea noastră
și înstrăinarea acestui popor.

Pentru că noi nu am trăit în ultimul vostru sfert de veac!