Vine un sol în pacea mă-tii şi te-anunţă că eşti mort
deşi tu încă mai tragi din ţigară, deși tu încă mai respiri
și asta în pofida labelor împuțite ce-ți atârnâ de bot;
Suferi de nesomn, zeiţe firave cu fiecare seară coboară
ca poveștile din trecut prin fibrele tale trecând,
ca prin ochiurile unui bătrân năvod de pescuit
toate numai ecouri, se spală de lacrimi
cu lacrimi în visele tale sorbind
din iubirea-ți cu nesaț
ce strâmb te-ai așezat omule în lume!
și încă mai speri la dreptate
mai bine în genunchi să cazi
și să ceri îndurare
poporului tău de cameleoni
pentru că el are întotdeauna dreptate
și știe cel mai bine.

Această lehaminte, toată această spaimă înlănțuindu-se
ca melancolia unui trup ce nu a murit dar sigur o va face
și care nu-i al tău, nici al lor – zăboveşti pe marginea lui-
priveghiul e-n toi: sunt părinții tăi aici? nu
sunt acestea toate, neamurile tale? nu
Dacă nu, fă pași atunci și te sp#nzură, mi se spune
ca un tren de spaimă această alunecare abruptă
dintr-o culoare-n alta ca printr-un delirum tremens
cuprins de febra morţii par a fi și eu gata
și destul de ușor de doborât
numai uriaşul ăsta din mine, uriașul ăsta care mă locuiește
fără să-mi plătească chirie,
se încăpățânează, se încăpățânează
chiar și împotriva mea
și moare încet, încet…prea încet

Melancolic mă privesc în oglindă
căprioare aleargă printre riduri peste trupuri ucise de lei
încă mai cred în frații mei
încă mai sper în hrana vie a trupului lor spiritual 
(nu e vorba de nicio poantă)
deşi ca oricare dintre ei și eu, om viu de dimineaţă
îmi spăl faţa şi colții cu apa neîncepută
din aceleași rezervoare ale comunităţii mele
de conaționali
numai cu un gând:
unde sunt ai mei?!

NU, nu! nu fraţii şi surorile mele din sângele părinţilor mei
NU, nu! nu neamurile calicilor acestui popor
cu care am împărţit odată copilăria
vor hotărâ când se moare din picioare
Luaţi, luați tot! Acum! partea asta cea mai bună a zilei
luati-o voi care vă grăbiți,
eu încă mai caut, mai caut
chiar și după moarte voi căuta
și voi reveni
dinspre alt izvor, cu o altfel de apă… din altă parte!

Sub lentila unui miscroscop
umilinţa niciodată n-ajunge atom
cum n-ajunge să-ţi bei banii munciţi ca un dement zilnic
și să te crezi fericit întrebându-te unde sunt ai tăi
cucuta ta de om liber de Rom#nia
cineva s-a gândit la bine cu supramăsură
și a pus căruța înaintea cailor tăi
a clădit o catedrală unui popor pe jumătate obosit
pe jumătate dispărut sau vândut
ca să-l mântuiască pe vecie.
Să-i însemne ființă lui vie cu rușine
să-ți arate că încă se mai poate
lângă urât și mai urât, lângă casa poporului încă și încă o prostie
ca nație facem colecții, de parcă nu ne-ar fi ajuns
umilințele din trecut
De parcă nu eram sătui cu o copilărie petrecută
sub birul legăturilor roșii,
De parcă mâinile noastre ar fi bătut de pomană pe stadioane
De parcă adolecența ta furând muzică de pe canale de radio străine
în sfarșit ți-ar fi fost recompensată printr-o și mai mare bătaie de joc
și de parcă nu ai fi vărsat destul ascultând zi de zi minciuna părinților tăi:
FURĂ CA SĂ FII FERICIT!
De parcă nu,
De parcă nu,
nu ai mai fi
om
numai o insectă cu buletin de România
asteptând pe autostrada sorelui să te ia un tirist din milă sub roți
și să te care apoi prin Europa …care știe și așa și a văzut destui ca noi.

Catedrala mântuirii unui neam prost…nu ne-a mântuit
cu două cărămizi mai înalte decât statura noastră de popor creștin
azi suntem liberi să plecăm fericiți
purtați ca-n zbor
de picioruşele infantile ale unui fluture orb
dar ce orb!

numai uriașul ăla
moare încet, încet în noi…. încet

foto: Dorina Brândușa Landen