”nicodată toamna nu fu mai frumoasă 

sufletului nostru bucuros de moarte” ( T. Arghezi)

lui Clau

Toamna mea încă nu a sosit
și mă-ncăpățânez să-ntind de vara asta cât pot,

vara asta …ca o minută,
până-i sare borșul pe nas

eu mă prefac că n-o văd (mult nu mai are)
și oricum ceva mai bun la anii mei nu am de făcut.
Pe plajă băieți cu trup de marmură ca Adonis
au strâns deja șezlongurile și le-au închis ca pe niște animale
în căsuțe de fier,
iar la Copacabana
și muzica dar și barul cu luminile lui au amuțit
numai marea a mai rămas

și zgomotul ei de hrubă,
plaja întinsă
sarea din aer și setea din mine
privind nedumerit.
Dacă nu m-aș mișca din când în când,
aruncată de aiurea,
o privire ar trece prin tot acest peisaj
ca ochiul unui bezmetic printre picturile unei expoziții la Balcic
Ce-i aici? .,..nimic.
numai silueta mea ca un punct, una cu nisipul,
o tușă fugară puțin îngroșată de vânt
și ca un glonț lumina de sub genele ei
s-ar îneca obosită de drum
la două mile distanță în larg,
undeva,

în preajma acelor siluete de vapoare așteptând,
fiecare cu un gabarit greu de închipuit

marea încordată și ea în adânc
suportând plumbul lor greu din pingele.

E un peisaj dezolant,
dar nu am voie s-o spun
poemul acesta nu ar suporta și ar muri
mai înainte ca ecoul cuvintelor mele să se stingă,
numai viermele asta din mine
mă mai silește să dau de lucru vieții
și culoare locului,
se-nvârte neobosit printre pescărușii bizari și cele câteva
foișoare părăsite de observație.
Salvamarii sunt duși și ei
mă-nec… S.OS. …cât să mai rezist?
în propria-mi insignifiantă istorie
și asta îmi e suficient
aș putea să ridic o mână, chiar dacă e inutil,
să-ncerc un gest, orice
să strig cum am mai facut-o
să-implor ”un nu știu ce zeu’
-despre care am citit într-o carte și m-a convins,
…atunci-
orice aș putea face
cât încă mai sunt ce se cheamă un om
pe o plajă pustie
dar n-o fac
mai precis: mi-a fost și îmi este de ajuns.
Ca o prostituată marea mi se-ntinde lascivă la picioare, 
mi le spală și mi le mângâie cu vălul ei neîntrerupt,
ușor,ușor târându-mă 
ca pe o pradă
spre palatul de cleștar.
Și îmi cântă!
numai mie !
dintre toți oamenii, numai și numai mie. Acum!
E un glas pe care-l  știu,
și un cânt pe care l-am cântat și eu
adesea printre oameni,

oferind tot ce-am crezut că-i mai greu.

Adio, vă spun!
în lumea voastră, acolo,
dincolo de acest țărm,
în orașele falnice în care toamna darnică
vă-ncarcă bulevardele cu frunze,
puteți de-acum să anunțați
și anotimpul meu.

.

din seria ”Elegii de la marginea lumii” ( 2016, 2017…) 

.
.