Lui Emanuel Pope

Trecuse o lună de când ultimul talaz, izbindu-se năprasnic de faleza înaltă, îl proiectase în aer şi, după câteva piruete, îl prăvălise pe plaja stâncoasă, într-o ploaie fină de spumă.
De data aceasta, pe spate. Stătuse câteva clipe să se dezmeticească şi începu obositoarea muncă a revenirii pe cele opt picioare.
Îi lipsea un cleşte, pe care îl pierduse în încercarea disperată de a scăpa de colţii unei baracude, iar ciotul rămas nu prea îl ajuta acum. Nici nu observă cum, de undeva din cer, o caracatiţă uriaşă, cu cinci braţe, apucându-l de mijloc, îl ridică şi-l depuse pe nisip, pe picioare. Luă instinctiv poziţia de atac, îşi roţi ameninţător cleştele sănătos, iar ochii pedunculaţi şi bulbucaţi scoteau flăcări.
– Hei, salut, voinicule ! se auzi din văzduhuri. Ia, stai tu, hopa ! Te pomeneşti că ţi-o fi foame ! Ia, de aici !
Pipăi bucăţica de peşte crud, poposită lângă el, o luă în stăpânire cu singurul lui cleşte, ducând-o spre gură, şi-o molfăi cu plăcere.
De sus, ceva ce aducea cu silueta unui rechin, ba nu, mai degrabă cu a unei ţestoase uriaşe, cu o înotătoare amputată, coborî şi se întinse alături. Scotea un fel de gâlgâituri molcome şi, cum soarele începuse să ardă, îşi caută adăpost la umbra ei.
– Ce zici ? Vrei să fim prieteni ? O să-ţi zic… Teophilius. Ba nu ! Eu sunt Teophilius.
Ca să vezi! Ne şi asemănăm. Ia, uită-te! Amândoi suntem ciungi. Ce-ai zice, dacă ţi-aş spune…Scaevola ? Nu prea ştii tu ce înseamnă dar se potriveşte cu cleştele tău rămas întreg.
După vreo săptămână se obişnuise cu fiinţa aceea ciudată, o aştepta zilnic. Ieşea din culcuş numai când umbra stâncii din apropiere ajungea la pietroiul lui, sub care-şi găsise adăpost. De câteva ori mai văzuse forme asemănătoare, pe plajă, dar stătu ascuns, prevăzător, îngropându-se în nisip. Nu semănau cu ce ştia el.
Numai când vedea silueta cunoscută a noului său prieten şi când soarele era gata să apună, anunţându-l că a venit vremea întâlnirii, ieşea în calea lui. El îi aducea de mâncare, mormăielile lui îi plăceu şi îl linişteau.
Apoi, într-o zi, valurile îi aduseră un alt tovarăş, din neamul lui, de data aceasta. Era înţepenit în crăpătura unei stânci şi îşi rotea neputincios cleştii încercând să scape de strânsoarea ei. I-a întins cleştele lui sănătos, acela s-a agăţat de el şi, odată văzut pe picioarele proprii, s-a pregătit de luptă, pufnind furios. A zâmbit în sinea lui crăbească şi l-a mânat, cu blândeţe, în dosul unei cornişe protectoare. În clipa următoare, clonţul de oţel al pescăruşului, venit în picaj, scoase scântei din piatra sub care abia îl adăpostise.
Ce ştia tinerelu’ ăsta despre viaţă şi primejdiile ei !?
A două zi nu l-a mai găsit. Ţărmul se dovedise ostil aventurierului nepriceput. Să fi zis barem, mulţumesc, îşi spuse, tresăltând de bucurie la vederea uriaşului său prieten, care se apropia.
Acum, înfuleca tacticos boţul de brânză dulce, aşa ceva nu mai mâncase, îi plăcea, susurul vocii celuilalt, îi dădea un sentiment de siguranţă.
– Data viitoare o să-ţi aduc plăcintă cu miere de albine. N-a gustat neam de neamul tău aşa ceva, niciodată.
…Stăteau amândoi, unul lângă altul, fiecare cu gândurile şi grijile lui, privind cum soarele roşiatic se stinge în orizontul mării, doi dezrădăcinaţi, om şi crab, aruncaţi, unul de talazurile vieţii, celălalt de valurile mării, pe aceeaşi plajă stâncoasă, undeva, într-un colţ de lume barbară.

-Ţi-am povestit cumva cum mi-am pierdut braţul?

***
…Panaşul multicolor de pe casca căpeteniei şi platoşa lui, intarsiată cu aur, îi stârni furia. El trebuie să fie ! Blestematul de general roman ! Luptătorul scit se aruncă într-un salt animalic, rotind baltagul şi ţintind capul adversarului. Tăişul fulgeră. Mâna soldatului imperial, ţâşnită de niciunde, pusă scut celuilalt, căzu retezată în apa mocirloasă şi maronie. Pumnul încă mai strângea sabia scurtă. Teopfhilius îşi privi ciotul braţului drept mustind de sânge. Simţi cum lunecă spre pamânt…

***

…Nu-i plăcea să ucidă. Văzuse privirea barbarului, îngrozită, amestecată cu resemnarea şi, Narhos, aquilifer-ul (1) legiunii îl lovi peste coiful scânteind în luciri albăstrii, cu latul spadei, stăvilindu-i avântul. Privi ostaşul căzut. Iscuseala lucrăturii pieptarului, ţintuit cu bumbi de aur şi argint, înfloraţi, îi atrase atenţia. Cu o mişcare scurtă îi smulse coiful azuriu. Cascadă de păr de culoarea aramei încadra chip alb de zeiţă, cu verdele ochilor stralucind, acum, de ură.
– E Shaniada, generale, prinţesa roxolană, sora lui Zabrilus. Asta valorează o căruţă de aur ! Şi… i-ar sta bine în lanţuri, legată în spatele carului tău de luptă, atunci când ne vom întoarce la Roma.
Capturarea prizonierei stârni în tabăra adversă ţipăt ascuţit de pasăre de noapte. Se zbătu o vreme peste capetele lor şi lupta se ostoi ca prin farmec. Atacatorii sciţi, călări pe caii lor iuţi se mistuiră în negurile pădurilor întunecate.
… Narhos l-a dus la spitalul de campanie al castrului. I-a pus alături şi gladius-ul (2), cu mâna încă strângându-i mânerul. Peste câteva zile, a descleştat-o şi a mumificat-o la un vraci localnic, numai de el ştiut.

– Uite, i-a zis într-o seară, arătându-i o punguţă de piele, ca să nu mai zici că nu eşti şi tu cum sunti celalţi.Te-am întregit.
Răsturnă săculeţul, îşi mângaie mâna chircită şi vânătă, cu pielea ca de ceară, ochii i se aburiră…
Prietenia lor se ţesea din fire nevăzute.
După însănătoşire, generalul l-a omagiat în faţă legiunii, i-a atârnat de gât o coroană din ramuri de stejar răsplătindu-l cu 50 drahme(3) aur pentru curajul şi spiritul lui de sacrificiu.
Cu aurul şi-a cumpărat un atelier de tâmplărie, în uşa căruia a ţintuit coroana primită şi sabia. Imperiul avea nevoie şi de meşteşugari buni.
…Punga cu mâna mumificată a pierdut-o la zaruri, într-o noapte de cruntă beţie. Câştigătorul, un hispanic arămiu şi păros, a dezmembrat-o în vreo treizeci de oscioare pe care le-a vândut apoi ca fiind aducătoare de glorie şi noroc, inzecindu-şi astfel câştigul.
În unele dintre zilele ploioase de toamnă simţea cum îi amorţea podul palmei lipsă.

…Pe Caius Drusus Panonicus, legatul imperial al legiunii a V-a Macedonica îl prinseseră zorile acestui început de primavară în balconul palatului abia construit. Solia împărătească îi adusese veşti şi trebuia să convoce consiliul centurionilor şi a celorlaţi membri ai sfatului. Poate va veni şi Zabrilus, roxolanul, regele neamului scit din nord, să-şi răscumpere sora, un talant (4) de aur… se cam lăcomise, dar Shaniada cea cu păr de aramă merita parcă mai mult. Cum ar fi cele trei pietre preţioase, aflate acum în palma lui, care erupeau jerbe de scântei în lumina soarelui abia răsărit. Fuseseră comandate la Roma şi aduse în lădiţă de abanos încrustată cu fildeş şi vinişoare de aur. Împlinise 40 de ani şi a trebuit să admită că se îndrăgostise de cea care voise să-i ia viaţa. Pentru început, în timpul sărbătorii barbare de mâine, o va aşeza la picioarele lui, în loja tribunei ridicata cu acest prilej.
Ura violenţa, pe barbari şi-i apropiase pas cu pas, căpeteniile lor făceau parte din sfatul castrului, cu unii chiar se împrietenise. Anii lungi, petrecuţi la fruntariile imperiului, îl învăţaseră să-şi respecte adversarii dar mai ales obiceiurile lor, pe care uneori nici nu prea le înţelegea. În peste 200 de ani, povestea naşterii pruncului în iesle şi vestită de cei trei magi, depăşise stadiul de snoavă spusă noaptea, în jurul focului de tabără. Liniştea imperiului trebuia să ţină cont de aceste fapte. Veştile sosite de la Roma îl înnegurară. Legiunea sa va fi transferată undeva, prin pustiurile Asiei Minor. Alţi barbari, alte obiceiuri.
Se gândea la sărbătoarea de a doua zi. I se părea prea tristă. Ce ar fi dacă ar anima-o puţin ? Da ! Anul acesta va fi mărinimos cu localnicii. Cel care va trece linia de sosire va primi şi o pungă cu 100 drahme de argint.

… Deveni în scurt timp un meseriaş iscusit, mânuia acum barda ca odinioară sabia şi produsele inscripţionate cu pecetea coroana cu spadă deveniră repede căutate, comenzile curgeau.
Ca de exemplu aceasta, pentru sărbătoarea de vineri. Va trebui să cioplească şi să îmbine 12 cruci din lemn de stejar, fiecare având câte un sac de piele agăţat de ea şi cântărind câte 100 de libre(5).
Ce obiceiuri aveau şi barbarii ăştia! Să cari în spate o cruce atârnând cât jumatate din propria ta greutate, sa urci un deal mocirlos, printre cioburi de sticlă, ghimpi de dracilă şi sub loviturile bicelor şi bastoanelor celorlalţi şi să primeşti, la sosire, ca recompensă, doar o cunună de spini ! Chiar nu putea înţelege !
Auzise că triburile din aceasta parte a imperiului îşi slăveau astfel profetul, retrăind chinurile lui înainte de a fi ucis, Narhos îi povestise în lungile seri de iarnă că şi prin ţinuturile lui de baştină era împământenit acest obicei. Îi mai vorbise Narhos şi despre sora lui, Aegetia, sclava unui centurion din Legiunea a VII-a Gemina, aflată acum prin Iberia, în Castra Legionis. Şi, că ar avea cam 17 ani, iar el îşi strângea solda s-o răscumpere. Ba, mai în glumă, mai în serios, îi spusese că ar cam fi bun de cumnat.
Ce să mai spui că, ieri, puţin ameţit şi vesel nevoie mare, privindu-l cum îşi punea cu fierul roşu marca de meşteşugar pe braţul fiecarei cruci, îl ului cu o cerere ciudată:
– Ai putea până mâine dimineaţă să-mi faci şi mie una la fel? Vreu să particip la serbarea barbarilor.
– Dar… tu nu poţi participa. Eşti soldat imperial, aquilifer, generalul nu-ţi va da voie.
– Ba, îmi va da, că de mâine voi fi cetăţen roman. Şi am să câştig şi blestematul acela
de concurs! Cu cele o sută de drahme şi cu ce am mai strâns până acum, plec s-o răscumpăr pe Aegetia .
Îi arătă apoi un înscris cu pecete imperială, care atesta că şi-a terminat serviciul militar şi că va primi o bucată de pământ, pe malul mănos al fluviului Po. Visa să-şi facă o căsuţă acolo şi să-şi aducă şi sora . Dacă ar vrea să vină şi el…
– Păstrează tu înscrisurile, Teophilius, viaţa e uneori tare ciudată. Cărările ei nu sunt intotdeauna drepte şi netede ca spada mea. Uneori, însă, au tăişul acesteia. Dacă o fi vreodată…să ai grijă de Aegetia.
– Bine, îţi promit Sper să te răzgândeşti până mâine. Aşadar, veţi fi treisprezece… mormăi, morocănos, în barbă.

* * *

Ploia din dimineaţa aceasta, de Vinere a Patimilor, încetă ca prin farmec.
În piaţa castrului, şiruri-şiruri de oameni se scurgeau ca nişte pârâiaşe căutându-şi vadul, adunându-se în jurul balanţei de cereale.
… Zala, Kiros, Vango, Lucius… Narhos Aquilifer… numele săpate cu fierul roşu pe braţele crucilor încă mai păstrau picăturile de ploaie. Soarele, iţit dintre vălătucii de nori vineţii, acum purtaţi de vântul care tocmai se iscase, dincolo de muchea Curmăturii, se oglindea în boabele de apă ce se încăpăţânau să-şi păstreze forma spărgându-se în acestea în mii de curcubeie, zămislind aure diafane.
… Treisprezece cruci, treisprezece aure, treisprezece destine.

Sub atenta supraveghere a praefectului(6) pieţii, fiecare cruce a fost cumpănită cu jumătatea greutăţii concurentului ei, prin adăugarea de pietre în săculeţii de piele.
Cu statura lui herculeană, Narhos părea câştigătorul de necontestat al cununii de spini şi a pungii cu monede de argint.
…Ca niciodată, Teophilius nu se simţea în apele lui. Trecuse printre tarabele negustorilor târguind câte ceva şi acum se aşezase pe un tăpşan, în apropierea drumului de căruţe care urca prin Poiana Vârcolacului, traversând Curmătura. Pe acesta, stabiliseră preoţii barbari, împreună cu generalul, se va desfăşura procesiunea de anul acesta. Acum, în clisa celor mille passus milliarium(7) stabiliţi, mocirliţi în urma ploii, zeci de copii ascundeau cioburi de oale şi de sticlă, ramuri ghimpoase de salcâm şi dracilă, sau făceau gropi, pe care le acopereau cu frunze, pentru a îngreuna mersul purtătorilor de cruce. Mai sus, în Poiana Vârcolacului, dulgherii ridicaseră tribună pentru maimarii castrului.

* * *

Îl văzu cum alunecă. Piciorul, pradă unei gropi-capcană, se frânse ca o ramură uscată si corpul celui căzut, părea înfipt în osul copasei ce-i străpungea acum pantalonul, ca o ţepuşă. Se rotise în cădere şi trosnetul pieptului sfărâmat de greutatea crucii, îi ţiui urechile.
Narhos !?
Sări de pe locul lui. Îndepărtă cu greutate crucea de pe pieptul prietenului. Respiraţia lui sacadată şi firişorul de sânge ce-i apăruse în colţul buzelor îl inspaimântă. Rugăminte nerostită se citea în ochii aquiliferului.
Se hotărî. Îşi smulse cămaşa şi sandalele. Le aruncă în coşul de răchită, peste cumpărături. Da, va duce visul prietenului său mai departe.Trebuia.
Nu observase zâmbetul de împăcare, cu el însuşi, al celuilalt.
Ridică crucea grea pe umăr. Anii petrecuţi în lungile campanii militare împotriva barbarilor îi ascuţiseră simţurile. Se încrâncenă. Devenise iar maşina aceea nemiloasă de luptă. Trebuia să câştige şi această bătălie, în care singurul premiu al unei victorii era, poate, propria-i viaţă.
Cincizeci de paşi…Trecu de Vango, sarmatul, căzut, cu un picior nefiresc răsucit sub el, plin de ţepii de dracilă ascunşi în noroiul drumului. Apoi de Kiros, sfârşit de puteri. Multimea începu să-l ovaţioneze, încurajându-l. …Scaevola… crabul lui… Va trebui să-l hrănească la apusul soarelui. Plăcintă cu miere. Îi promisese.
…Narhos…Aegetia…Scaevola… Şi vor pleca. Poate luna viitoare. Va avea grijă de Narhos. Sigur se va face bine.
Zece pasi… Scaevola…oare s-o împaca el cu apa dulce a fluviului Po ? Ei, daca o fi să-i fie dor de mările lui, îl va pune într-un vas cu apă sărată. Narhos…
…Păşi peste Zala şi crucea lui, căzut de-a curmezişul drumului. Cunoştea semnul dat de spuma sângerie ce-i înflorea buzele. Mai vazuse aşa ceva în nesfârşitele marşuri prin pustiurile Anatoliei. Efortul supraomenesc îl doborâse.
Cinci paşi… Se opri să-şi tragă răsuflarea.

***

Caim Avishai, macabeul(8), cămătarul castrului îngălbeni. Zărise ciotul mâinii unui concurent care-şi sprijinea pe umăr crucea grea de lemn. Se înălţă pe vârful picioarelor buchisind numele ars cu fierul roşu: Narhos Aqvi… Nu, nu era posibil. Pariase 100 de drahme de argint pe aquilifer. Şi nu era el. Privi temător în jur. Un zdrahon din gaşca de corăbieri cyrenieni, bărboşi şi cu ochi de tăciune, cu pumnale înfipte-n brâiele late de ţesătură sângerie, îi făcu semn amical, cu mâna. Erau dintre cei care pariaseră şi-şi aducea acum bine aminte că şi strigase în gura mare : 100 de drahme de argint pe crucea aquiliferului ! Sigur că-l observaseră şi ei pe ciung sub crucea acestuia.Vor bănui înşelăciune şi-l vor lapida sau hăcui.. Trebuia să iasă cumva din această încurcătură. Dar dacă…
Va pierde monedele dar va rămâne în viaţă.

Ţâşni în faţă mulţimii surescitate, făcându-şi loc printre ceilalţi, împungând cu degetul spre Teophilius, acuzator :
– Nu e Narhos ! Priviţi-l ! E ciungul, tâmplarul ! Şi nu-i crucea lui. Poartă crucea altcuiva !
– Cum, nu-i crucea lui ? se auzi o voce din mulţime.
– E un impostor. Omorâţi-l! răcni un altul.
– S-au încălcat regulile! se auzi de undeva din dreapta.
– Să se facă dreptate!
– Lapidaţi-l, lapdaţi-l! molfăi o bătrânică în gingiile-i ştirbe.
Toiagul macabeului, ghintuit cu vârf metalic, îi înfieră coastele.
Zeci de bâte se abătură asupra lui. Ploaie de pietre îl lovi peste cap şi umeri. Ochii i se tumefiară.Trebuie, Teophilius… Căzu.
– Sfărâmă-i capul, năpârcii ăsteia, romane ! Învaţă şi tu să fii bărbat !
Recunoscu vocea. Reuşi să-şi întredeschida un ochi. Asuria, vecina lui, văduva ? O ajutase, în iarna ce abia trecuse, reparându-i acoperişul căsuţei de lângă atelier, îi mai crăpase şi nişte lemne… Băiatul ei, un puştan de vreo 10 ani, veşnic ciufulit, cioplea căluţi de lemn din bucăţile rămase de la lucrările comandate. Acum, cu o bucată de piatră colţuroasă, pusă în braţe de maică-sa, îl privea speriat. Îl năpădiseră lacrimile.
– Dar…mama, e şi el om ! E Teophilius. De ce ? N-a vrut decât să câstige concursul ăsta. Şi, aruncand piatra, se pierdu alergând în mulţime, hohotind.
Se ridică. Auzi pârâitul ciobului de sticlă, ascuns în noroiul drumului, care îi perfora talpa. …Doi paşi…Trebuie ! Durerea-i săgeta genunchiul. Se feri, în cădere, de greutatea crucii. Muchia ascuţită a unui braţ al acesteia îi zdrobi claviculă stângă.
În zvârcolire, călcâiul piciorului simţi adâncitură. Împinse cu putere. Zeci de cioburi de sticlă muşcară brazde sângerii din muşchii spatelui. Corpul, strângând crucea grea de stejar se arcui, propulsându-l încă o jumătate de pas. Înregistra uimirea celor aplecaţi asupra lui. Ochii lor ieşiţi din orbite, gurile strâmbe de furie, ciomegele şi şuvoiul vinului acru, oţetit, ce curgea dintr-un ulcior peste pieptul lui, carne vie, încremeniră.
Ciotul mâinii drepte, aruncat de durere în spate, rămase suspendat o vreme în aer, se roti şi căzu dincolo de banda albă, trasată cu var, ce marca linia de sosire.
… Linişte. Prea multă linişte. Simţi cum picăturile de sânge, ce-i curgeau din trupul zdrenţuit de răni, se solidifică, transformându-se în boabe de rubin ce cărau cu ele clipe de viaţă. Plutea. Peste mulţime, peste piaţa castrului, peste căsuţele de la marginea acestuia, peste câmp…peste plaja stâncoasă…
Îl zărise şi îi venea în întâmpinare, cu mersul lui caraghios, rotindu-şi singurul cleşte şi pufnind furios, ca de obicei.
– Scaevola, ţi-am povestit vreodată despre Narhos şi sora lui, Aegetia ?

n.a. Într-unul dintre schimburile de experienţă dintre şcoli, undeva, într-un sat din nordul Dobrogei, aşezat în cuprinsul fostului castru roman Troesmis, am vizitat muzeul unei micuţe şcoli gimnaziale, rezultatul a peste trei decenii de trudă a unui învăţător. Printre cioburi de oale, statuete de lut şi bucăţi de piatră cu frânturi de inscripţii săpate cu dalta, mi-a atras atenţia o bucată de lemn de stejar, şi ea frântă de vreme, pe care se puteau desluşi nişte litere arse cu fierul roşu : … NARHOS AQV… O pecete carbonizată, probabil a meşteşugarului, înfăţişa o coroană din frunze de stejar având în interior o spadă scurtă, romană. Învăţătorul mi-a spus că era un fragment de cruce creştină.

 

1. aquilifer- unul dintre cei mai viteji luptatori ai unei legiuni romane, purtatorul vulturului legionar, facut din metal pretios, echivalentul drapelului de lupta. Purta pe cap si umeri o blana de leu.
2. gladius- spadă romană scurtă și lată, cu două tăișuri paralele și vârf triunghiular.
3. drahma = unitate de masura a greutatii reprezentantd 4.09 g (aur) sau 3.65 g (argint)
4. talant – unitate de masura a greutatii reprezentantd 34, 5 kg.
5. 1 libra = 12 uncii = 327,45 gr
6. praefect – oficial care îndeplinea diferite funcţii administrative sau politice in Imperiul Roman.
7. mille passus milliarium – circa 1.482 m (în Imperiul Roman)
8. macabeu – Macabeii au fost o familie de evrei patrioţi din secolele II-I î.Hr., care au luptat pentru eliberarea Iudeei de sub dominaţia eleno-siriană seleucidă. Aici, cu sensul de evreu, urmas al Macabeilor.