Nu era propriu zis o cursă de prins şoareci, încercaseră cîteva dar n-au funcţionat.    Unul le-a dat ideea cu borcanul: se pune un băţ de chibrit pe podea ,peste care se aşează cu grijă un sîmbure de nucă şi un cub mic de caşcaval; deasupra se potriveşte borcanul,  încercîndu-se menţinerea lui în echilibru cu un alt băţ de chibrit , care să formeze un fel de punte între borcan şi duşumea, beţele atingîndu-se la extremităţi, într-un unghi de 45 de grade. Bineînţeles că este un mecanism complicat şi necesită răbdare şi timp pentru a-l desăvîrşi, chiar artă am putea spune. Şoarecele intră atras de miezul de nucă şi de mirosul caşcavalului, fragila construcţie se mişcă şi pac!      Borcanul cade avîndu-l prinzonier în vidul din interiorul lui pe lacomul şoarece care se ridică speriat pe labele dinapoi rostogolindu-şi mărgelele ochilor.   Aşteaptă bănuitor să se întîmple ceva dar prin transparenţa sticlei lucrurile din jur par a-şi păstra realitatea imediată aşa că cedează şi ronţăie pe rînd din nucă şi caşcaval. Se decide să ia sîmburele dar dînd să iasă, se izbeşte de pereţii borcanului, încearcă să se caţere dar alunecă, iar se caţără şi iar alunecă pe pereţii de sticlă. Chiţcăie neajutorat, dă ocol borcanului în cercuri tot mai largi şi febrile căutînd o uşă, o fereastră, o fisură, pipăie fiecare mm de spaţiu cu labele, adulmecă,  chiar încearcă să răstoarne borcanul proptindu-se pe labele dinapoi. În afară nu răzbate nici un sunet din lupta asta inegală, uneori  un zgomot înfundat pe care mai marii casei nu l-ar auzi nici dacă ar fi în aceeaşi încăpere. Mai face cîteva ocoluri disperate, se opreşte cu labele din faţă împreunate, poate se roagă la Dumnezeul şoarecilor, nu ştim. Dar tot ce vede e o umbră întunecată între borcan şi fereastră care i se arată în toată splendoarea ei pisicească. Pupilele i se măresc şi i se micşorează din pricina poftei, după cum tot atît de bine ar putea să fie doar efectul luminii. Ar putea răsturna borcanul cu o singură lovitură de labă dar e sătulă şi preferă să asiste la spectacol făcîndu-şi siesta. Aşa cum stă tolănită, pare imensă, umple încăperea toată, tot universul neamului şoricesc! Inima şoarecelui o ia la galop, spaima îl face să-şi schimbe culoarea. Reîncepe alergatul pe lîngă pereţii de sticlă, imaginile de dincolo de borcan se schimbă odată cu goana lui: piciorul scaunului , al mesei, al lavaboului, un petec de covor albastru. Nu! Hotărît! El nu poate să rămînă închis în borcanul acesta strîmt ,îl aşteaptă toate frumuseţile lumii ,toate poemele de dragoste nemaiscrise şi nemaicitite, el are de ronţăit cărţile visurilor pînă la ultima scoarţă….. În răstimpuri, soarele răsare şi apune nepăsător, anotimpurile vin şi se duc urmînd legile mecanice, precise ale lumii din afară. Transparenţa borcanului îi dă uneori iluzia libertăţii, în cîte o primăvară vede o creangă de cireş înflorită în rama ferestrei, colţul unei stele, parfumul greu de magnolii răzbeşte prin noapte pînă la el tulburîndu-i simţurile amorţite şi somnul. Atunci face semne cu labele de dinainte celor din neamul lui, cei care îşi îngăduie un răgaz îi răspund, fiecare ermetic închis în borcanul lui. Izbuteşte chiar să se simtă fericit şi spaţiul meschin din interiorul borcanului să i se pară cea mai bună dintre lumile posibile. Dar ajunge umbra pisicii, ba chiar un mieunat ca mustăţile şi coada să i se prefacă în spirale de frică. Poate că pisica a murit demult ori s-a mutat în altă parte dar şoarecelui îi e îndeajuns umbra fricii ca să-şi reînceapă cercurile în spaţiul îngustat din interior. Încă n-a aflat nici ce-l menţine în viaţă, nici de ce nu-şi încetineşte goana. Nu cunoşte nimic în afara cursei nebuneşti ,continuă să alerge şi să pipăie pereţii, acum şi o simplă zgîrietură i-ar fi fost de ajuns. Coada şi mustăţile i-au albit de tot, are spatele încovoiat şi labele îi sînt pline de noduri de la izbiturile repetate. Se opreşte tot mai des să-şi tragă sufletul, e slăbit şi abia dacă mai e în stare să facă un ocol întreg; uneori adoarme imaginîndu-şi că încă mai aleargă. Ochii rotunzi şi vii altădată i-au devenit apoşi, e aproape orb, lăcrimează des dar poate din pricina bătrîneţii ori a reverberaţiei luminii. E atît de tîrziu şi abia acum a înţeles că şansele sînt egale: să mori hăituit între pereţii borcanului ori odată liber să te înhaţe pisica…. Se culcă pe duşumeaua goală, pe partea stîngă şi-şi înăbuşă odată cu respiraţia, ultimul oftat. Nu i-a mai rămas nimic decît aşteptarea făgăduinţei, ceata de îngeri care să-l ducă în locul acela „ cu verdeaţă unde nu este nici întristare nici suspin”…. Dar nici un înger nu se arată, puţina lumină rămasă se preface într-un întuneric dens, de smoală.

Vineri,17 iunie,2011

New York