Moi

l’aphasique

l’illettré

celui qui perd ses mots comme des clés

et qui radote un beau

langage mité jusqu’à l’os – omble

chevalier qui miroite pour rien

sous les arches de fer d’un

d’un fleuve apprivoisé

Moi

l’homme déguisé

dont on oublie le nom

l’imposteur prudent

le poète désaffecté

au masque usé par la marche

forcée

écrasé dans le désert

par un long soleil de cendre

celui qui

tire de son sang la dernière réplique

d’une pièce inachevée sur un rideau de fer

et qui

n’a jamais pu arracher le bâillon enfoncé

par l’enfance

dans la gorge de l’ombre  (Jean-Luc Wauthier)

 

 

 

Eu

cel afazic

cel analfabet

cel care îşi pierde cuvintele precum cheile

cel care se bâlbâie într-o limbă frumoasă

mistificată până în măduva oaselor

cavaler care străluceşte în van

sub arcadele de fier ale unui

fluviu îmblânzit

Eu

omul deghizat

al cărui nume l-am uitat

impostor prudent

poet dezafectat

cu masca uzată în marş

forţat,

strivit în deşert

de un soare lung de cenuşă

cel care

îşi trage din sânge ultima replică

o piesă neterminată după o cortină de fier

şi cel care n-a putut niciodată să smulgă căluşul pus de copilărie

în gâtlejul umbrei

 

Trad. Ioan Lascu