O pată neagră zăcea în faţa iconei Sfântului Gheorghe. De ore bune zăcea, neclintită.

În Poiana-cu-schit, soarele strălucea, lăsând căldura din miezul verii să moleşească firele de iarbă şi frunzele copacilor. Era lumină puternică şi căldură parfumată, adormitoare în Poiana-cu-schit, dar în mica bisericuţă umbrele se adunau până spre mijlocul naosului, până în faţa altarului. Te înfiora deopotrivă răcoarea solemnă şi liniştea. Candelele pâlpâiau sfios, cea mai luminoasă fiind  sub icona sfântului. Era linişte, răcoare şi miros vechi, dulceag de tămâie arsă, în mica bisericuţă. Dacă stăteai mai multă vreme frigul te prindea de pe la picioare, se ridica cuprinzându-te cu totul şi-ţi doreai să poţi ieşi cât mai repede în puterea soarelui. Dar părintele Zamfirache zăcea neclintit în faţa iconei Sfântului Gheorghe, biruitorul, binefăcătorul, în care îşi pusese toată nădejdea. Icoana o adusese cu multă trudă de la un schit pierdut în munţi, un schit cu doar o mână de călugări, toţi atinşi de harul lui Dumnezeu. Acolo era un schimnic iconar cu mâini de aur, dar de la care obţineai cu nespusă trudă o lucrare. Se spunea că iconele ieşite de sub pensulele lui, puţinele icoane, toate sunt făcătoare de minuni. Zăcea părintele Zamfirache cu fruntea lipită de lespedea podelei, şi se ruga de multe ceasuri. Se ruga pentru izbăvire, se ruga să-l scoată Dumnezeu-cel-bunul de sub blestem. Se ruga şi-n acelaşi timp voia să înţeleagă ce păcat fără de fund făcuse de a trebuit să i se dea o asemenea osândă acum la bâtrâneţe, la finele vieţii. Ar fi fost bucuros părintele Zamfirache să se abată totul doar asupra lui, dar vezi că păcatul s-a orânduit să fie plătit de un suflet  tânăr, sânge din sângele lui. Speranţa sa toată era la Sfântul Gheorghe, cel  în stare să lupte în dreptate cu răul. Venise de dimineaţă părintele Zamfirache şi se crucificase mai întâi în faţa icoanei, apoi pusese fruntea în pământ şi neîncetat s-a rugat fierbinte să-i arate sfântul calea. Făcea asta zi de zi din clipa când îi ajunsese crunta veste. În inima sa, părintele   mulţumea Adinei, pentru că ea fusese cea care-l ajutase să capete icoana binecuvântată. Nu ştia prin ce mijloace, dar femeia îl convinsese pe bătrânul iconar să facă lucrarea pentru hramul sfântei biserici din Poiana-cu-schit. În după amiaza când au dezvelit-o din pânza în care fusese cusută, preotul a devenit conştient că soarta lui, cum o fi, o fi fost şi cum va fi, i-a hărăzit să primească totul fără crâcnire, pentru că ăsta era semnul sfântului. Părea că icoana fusese pictată în respect pentru toată dogma şi împlinea toate canoanele care se cereau, doar că sufletul reprezentării aducea din lăuntrul său o poveste crâncenă care nu se putea ascunde. Şi peisajul locului, şi făptura Sfântului Gheorghe, şi chipul balaurului, şi păsările ce se zburătăceau îngrozite, şi smucirea calului împieptoşat asupra dihăniei, toate, dar absolut toate respectau o gramatică ce preotul nu mai văzuse. Era o lucrare de mari dimensiuni, era impozantă, iar senzaţiile ce prindeau viaţă la vederea ei învolburau în simţirea lui gânduri nebuneşti şi emoţii puternice. A crezut, la început că numai el trece printr-o astfel de stare, dar după ce fusese aşezată în faţa altarului şi mulţimea a venit să dea ochii cu ea, fel de fel de poveşti i-au dus faima. Tot mai multă lume a început să vină să se închine sperând să poată vedea astfel calea, cale pe care doar Sfântul Gheorghe ştia s-o arate.

Când a primit telefon de la fiica lui, părintele Zamfirache se chinuia cu rosturile pe care toamna le impunea celor de la ţară. Era trudă multă, ce să mai vorbim, şi telefonul primit a stricat mersul firesc al robotelii. L-a zăpăcit într-atâta pe preot că a doua zi s-a dus la oraş, unde n-avea nici o treabă şi aproape toată ziua s-a certat cu funcţionarii din diferite birouri. La întoarcerea spre casă se tot întreba ce vină să fi avut bieţii oameni? Se răstea la ei din senin, îi repezea cu asprime, şi cu cât încercau să-i intre în voie, cu atât era mai aţâţat. Se întreba ce păcat greu făcuse şi când, că altfel nu putea înţelege de ce să se abată această grea pedeapsă asupra familiei sale. La telefon, voce fiicei sale era de gheaţă, povestind nenorocirea. Avea doi copii, două fete, şi se străduise din răsputeri să le crească aşa cum se cuvine. Dar, cu vreo lună şi jumătate în urmă, fata cea mare, care avea şaptesprezece ani, dispăruse pur şi simplu de-acasă. Au trecut prin spaimă mare şi aproape că se mutaseră în birourile poliţiei, terorizaţi de lipsa fetei. După o săptămână, fata fusese găsită în casa unui coleg mai mare de la liceu, şi atunci  grozăvia s-a luminat cu totul. Nepoata lui începuse să se drogheze de vreo jumătate de an, dar nimeni nu şi-a dat seama. Erau doar câţiva din anturajul ei care ştiau şi care tăcuseră mâlc, lăsând-o să alunece tot mai mult. Luase obiceiul să meragă în casa în care fusese găsită şi acolo să-şi împlineasacă viciul. Părinţii băiatului nu prea erau pe-acasă, şi nici nu prea dădeau atenţie la ce se întâmplă, aşa că adolescenţii se simţeau în siguranţă, protejaţi fiind de starea de fapt. În după amiaza când a dispărut, fata s-a dus acolo şi s-a drogat; către seară veniseră câţiva dintre prietenii băiatului, s-a consumat ceva alcool şi lucrurile au luat-o razna. Împinşi de droguri şi de alcool i-au batjocorit nepoata, e drept stârniţi de voia ei. Apoi au ţinut-o închisă împingând-o să bea şi să se drogheze tot mai mult şi trecând-o de la unul la altul, dar şi la alţii pe care-i chemau, în toată săptămâna care a urmat. Nimeni nu ştia cu adevărat câţi au fost cu totul, fata ajunsese să nu se mai îmbrace, umbla goală din cameră în cameră, împinsă numai de otrăvurile  pe care le lua. Când poliţia a găsit-o pur şi simplu nu mai avea nici un fel de legătură cu realitatea; nu ştia unde se află şi nici ce rost are acolo. Doctorii spuneau că în cel mult patruzecişiopt de ore, fata ar fi fost în pericol să-şi piardă viaţa din cauza unei supradoze. Scandalul a fost îngrozitor, pentru că presa a aflat, poliţia a început o anchetă amănunţită şi au ieşit la iveală amănunte dintre cele mai scârboase. Fiica preotului era disperată, puţin îi păsa de scandal şi de opinia publică. Femeia era cu gândul numai la sănătatea fetei sale şi la cum va trăi ea de aici înainte. Adolescenta fusese dusă la un sanatoriu, unde  medici şi psihologi o ţineau doar în tratamente de tot felul. Fata era de nerecunoscut de la acea întâmplare. Cu greu puteai să scoţi un cuvânt de la ea, era agresivă, tăioasă, umbla mereu cu gândul aiurea şi scurtele răspunsuri erau  ciudate cimilituri, numai de ea înţelese. Medicii spuneau că e nevoie de timp, că e nevoie să fie curăţată de dorinţa ei de a se droga, şi, mai ales trebuie neapărat să i se stârnească interesul pentru ceva, ceva care s-o atragă şi s-o aducă la normalitate, să-i aducă cheful de a trăi. Dar toate erau doar vorbe şi protocoale puse pe hârtie, pentru că în tot acest timp o umbră ciudată ajunsese nepoata sa, o infirmă cu slabe şanse de a mai putea vreodată reveni la o viaţă cât de cât normală. Când a primit telefonul, fata era de mai bine de o lună în sanatoriu, unde trebuia să mai stea alte câteva. În anul acela se terminase cu şcoala, şi exista posibilitatea să se termine de tot. Fusese o elevă mediocră, nu strălucise la vreo materie sau la vreo activitate extraşcolară, dar nici nu se putuse spune că nu are şansa ei în viaţă. Putea să devină un cetăţean ca majoritatea celorlalţi, un cetăţean care îşi plăteşte impozitele, procrează şi ţine o casă, un cetăţean pe umerii căruia comunitatea aşează majoritatea greutăţilor, pentru că acesta are tăria să le ducă fără să pună prea multe întrebări. Dar întâmplarea aceasta îngrozitoare schimbase totul, şi acum, părinţii fetei îşi puneau tot felul de întrebări, cele mai multe fără rost şi care nu mai puteau schimba nimic. 

După ce se sfătuiseră în mai multe rânduri au hotărât ca la ieşirea din sanatoriu, fata să vină şi să trăiască un timp alături de bunicii ei, într-o ţară pe care n-o văzuse niciodată. Avea să fie ruptă astfel din mediul acela care o nenorocise.

Clara era ultima dintre cei patru nepoţi şi cea mai dragă. Se bucurase nespus când auzise ca fetiţa va fi botezată Clara şi, din clipa când i-a auzit numele, a ştiut că viaţa ei va fi precum numele, că va trece prin existenţă binecuvântată fiind. Dar, acum de când s-a întâmplat nenorocirea, în mintea şi-n sufletul preotului totul se prăbuşise şi se cutremurase. Bătrânul umbla pe uliţele satului abia văzând oamenii, mereu cu gândul la păcatul pe care-l făptuise. Pentru că nu încăpea îndoială, el trebuia să plătească pentru ceva ce savârşise şi până ce nu va descoperi ce faptă adusese mânia Domnului, totul va urma să se orânduiască spre împlinirea osândei. Nenorocirea asta trebuia să-i ia de pe ochi o pânză din  cauza căreia n-a văzut  în lungul vieţii sale că  împlineşte un păcat care îi e urât peste poate Domnului. Şi dacă nu va avea puterea să vadă, osânda se va împlini în continuare şi sufletul lui se va duce în iad să ardă alături de alţi  păcătoşi până la judecata de apoi. Trecea timpul şi bătrânul preot era tot mai secătuit de puteri, încercând mereu să înţeleagă unde a greşit, cu ce faptă a mâniat atâta dumnezeiescul judeţ. Toată nădejdea sa era în marea mila Sfântului Gheorghe şi pentru asta se prosterna în fiecare zi în faţa icoanei sale de la bisericuţa din Poiana-cu-schit şi ore în şir se ruga. Se ruga fierbinte şi fără cruţare, ţinea post tot mai sever şi căta să nu se mai alăture oamenilor, să nu mai asculte spusele lor uşuratice. Se străduia să-şi ridice credinţa cât mai aproape de Dumnezeu, cerându-i fără încetare să aibă parte de mila sa şi să fie luminat asupra păcatului pe care nu-l dibuia cu nici un chip.

Fetiţa venise la începutul verii şi preotul se speriase şi se îndurerase şi mai tare. O ţinuse în braţe când era doar un boţ de om, o plimbase ţinând-o de mânuţă, îi auzise primele cuvinte şi strălucise de bucurie, de fiecare dată când auzise hohotele cristaline de râs ale celei căreia numele ar fi trebuit să-i hărăzească o viaţă liniştită şi norocoasă. Acum la el venise o tânără pe care abia o recunoscuse. Cel mai mult îl speriaseră ochii; reci, ficşi, privind ţintă la tine, dar văzând dincolo de făptura ta, iar răcela aceea cinică arăta că fata cunoştea lucruri ce ţie îţi rămâneau ascunse. Mai văzuse asemenea priviri. O!, Domane, văzuse asemenea priviri la femeile pierdute, la răufăcătorii cu ani grei de închisoare, oameni care trăiau într-o realitate a lor ce nu putea fi nici înţelească şi nici orânduită după legile normale nouă. Fata abia dacă vorbea, căuta mai mereu să fie singură şi să rămână în lumea ei. Nimic n-o impresiona, nimic n-o mişca, era neclintită ca o stană. Toate eforturile lui, ale preotesei, ale apropiaţilor de a o smulge pe fetiţa asta din încleştarea aprigă cu viaţa care se scurgea undeva în adâncurile ei au fost zadarnice. Preotul era tot mai disperat; asupra lui se prăvălise povară  mare pentru că trebuia să poarte două păcate grele: al lui, şi-al nepoatei. Erau două păcate pe care nu le înţelegea, nu bănuia de unde se poate trage vâna lor, din ce faptă, din ce gând, din ce dorinţă netrebnică, iar neştiinţa era cu mult mai chinuitoare. Pur şi simplu îi seca puterile; slăbise mult preotul, se uscase, încetul cu încetul a început să uite de ale gospodăriei, de rosturile pentru bunul mers al micului sălaş din Poiana-cu-schit. Dacă nu ar fi fost nepoata, s-ar fi mutat în mica aşezare, într-o chilie, departe de lumea cu care o viaţă se luptase. În orele pe care le petrecea prosternat în faţa icoanei, părintele Zamfirache îşi depăna viaţa căutând momentul acela când fapta, sau gândul, sau pofta au fost atât de nesăbuite încât au stârnit aprigă mânie dumenzeiască asupra sa. Dar nu în faţa icoanei avea să vină luminarea, ci pe uliţa satului. 

Pe bărbatul cu care s-a întâlnit îl ştia de când se născuse. El îl scufundase în cristelniţă, îi dăduse împărtaşanii toată copilăria; şi-l amintea venind cu căciuliţă tricotată cu urechi, legată strâns sub bărbie. Despre el vorbise când şi când cu taică-său, care era tare mândru că fiul nu prea se-ndeamnă la şcoală, dar e harnic şi chibzuit. Ştie să poarte negoţ, ştie să ispitească, dar mai ales ştie cum să chivernisească câştigurile. Plecase în Spania de tânăr şi muncise pe şantiere, apoi începuse să aducă maşini la mâna a doua, şi să care în Spania lucruri ce puteau fi vândute uşor, şi-n câştig.  Făcea totul pe sub mână, împărţind teancuri de bancote pentru cuvenitele plocoane. În dimineaţa când s-au întâlnit, bărbatul era îmbrăcat doar cu un maieu negru, peste care se revărsau lanţuri grele de aur. La încheieturi, brăţări groase din acelaşi metal, iar pe degete, inele mai mari ca peceţile cele vechi. Era plin de aur bărbatul, strălucea de-ţi lua ochii şi mergea legănat, conştient de valoarea ce-o poartă şi pe care oricine putea s-o remarce. Nu l-a salutat pe preot, nici n-a răspuns la salutul acestuia, a împins poarta şi-a intrat într-o curte largă în care se adăposteau trei maşini strălucitoare şi se ridica o casă cât o cazarmă. Ochii preotului au căzut pe casa la care muncitorii începuseră să lucreze de zor la vederea stăpânului. Casa aceea i-a deschis ochii, casa aceea l-a făcut să înţeleagă de ce trebuie să tragă păcat greu, şi de ce nepoata lui, pe care o iubea ca pe ochii din cap, trebuie să plătească cu osândă. Era un păcat pe care nu mai avea cum să-l îndrepte, pentru că era unul al tinereţii ce trecuse de mult, cu faptele sale, cu credinţele sale, cu convingerile sale. Părintele Zamfirache a simţit cum i se sleieşte sângele, pe măsură ce înţelegea cât de greu şi de neiertat era păcatul pe care-l săvârşise. Nu odată, nu o zi sau o săptămână, ci ani întregi, ani lungi care-i hrăniseră trufia fără de măsură. În toţi anii aceia, se depărtase tot mai mult de la învăţăturile Domnului, el, cel care ar fi trebuit să fie părintele acestei aşezări. El care ar fi trebuit să fie plin de grijă pentru sufletele enoriaşilor, ce-n mare bunătatea sa, Domnul Dumnezeul nostru în mâinile lui le pusese. Dar el însuşi îşi închinase viaţa zădărniciei, el însuşi fusese o iudă, un slujitor stăruitor al diavolului cel şiret. Îşi închinase viaţa şi credinţa sa doar zidirilor, fără să mai fie atent şi la ceea ce se petrece cu oamenii parohiei. N-a mai avut ochi şi nici voinţă să fie atent la ce li se întâmplă sufletelor pe care Dumnezeu i le încredinţase. Trufia îi acoperise ochii şi gândurile lui doar de zidirile sale se legau. Biserica mare, casa parohială, casuţa lui, bisericuţa şi acareturile din Poiana-cu-schit, toate, toate acestea îl abătuseră de la dreapta cale pe care ar fi trebuit s-o urmeze. Şi oamenii îi luaseră exemplul, şi după zidiri de tot felul alergaseră. Lăsaseră oamenii satului totul deoparte, şi morţii cei vechi, şi sufletul, şi spiritul locului, şi gândul judeţului de apoi. Ba, lăsaseră ei şi nevoia de a trăi laolaltă. Satul său devenise o aşezare de străini, în care oamenii nu mai voiau să ştie unii de alţi, chiar de se cunoşteau de la naştere, chiar dacă se vedeau zilnic. O lume a înstrăinaţilor devenise comunitatea, chiar şi pentru cei care nu plecaseră niciodată dintre hotarele satului. Abia acum, la adânci bătrâneţi, parintele Zamfirache se dumirea că Dumnezeu îl dăruise cu har ca să păstorească sufletele  celor din grija sa. De sufletele lor ar fi trebuit să se îngrijească şi nu de toate învelişurile falnice pe care le ridicase, dar care foloseau prea puţin, după cum lesne se vedea. Dacă el s-ar fi îngrijit de sufletele enoriaşilor săi, alta ar fi fost trecerea lor lumească, şi alta ar fi fost judecata cea din urmă a acestora. Se dovedea că el, pastorul lor sufletesec, contribuise din plin la pierderea acestora. Credinţa lor se transformase într-un spectacol ieftin ce se sprijinea pe nevoia tainică a mituirii. Enoriaşii săi îl mituiau pe el, şi încercau astfel să-l mituiască pe Dumnezeu. Dar, până la întâlnirea cu bărbatul acela tânăr şi plin de aur, părintele Zamfirache nimic din toate astea nu ştiuse, nici prin cap nu-i trecuseră astfel de lucruri, şi tocmai acesta era păcatul greu pe care trebuia să-l plătească. Se gândea acum că Dumnezeu îi dăduse semne de mai multe ori, semne pe care  nu le-a înţeles şi-a continuat să trăiască în păcat. Atunci, Dumnezeu i-a pus în faţa ochilor suferinţa copilei, gândid că o astfel de pildă îi va deschide ochii cu totul. Ştia acum, părintele Zamfirache, că o îndreptarea a sa era târzie, era zadarnică, doar că Domnul, în mare bunătatea sa, voise ca măcar la judecata cea de pe urmă să ajungă ştiind cu de-amănuntul esenţa faptelor sale.

A doua zi dis de dimineaţă când a intrat în biserica schitului, preotul a văzut că Sfântul Gheorghe, nu un balaur oarecare încearcă să ucidă, ci balaurul ascuns în adâncul fiinţei sale, jivina care încearcă fără odihnă să-ţi curme viaţa, sau s-o abată. De aceea era lupta sfântului atât de înfricoşătoare, şi se arăta şi mai vârtoasă aceluia care-şi lua de pe ochi pânza păcatului, aşa cum se întâmplase şi cu el. Preotul s-a prosternat, şi-a luat forma semnului crucii, voind astfel să încredinţeze Sfântului Gheorghe sufletului roabei lui Dumnezeu Clara, pentru că numai puterea lui ar fi fost în stare să-i lumineze viaţa copilei.

Din ziua în care i s-au limpezit ochii, părintele Zamfirache a părăsit cu totul strădaniile pentru bunăstarea sa, pentru a păstra orânduielile gospodăriei. În scurt timp, preoteasa a început să fie copleşită de mulţimea treburilor lăsate de-a valma. Nu mai putea nici ea face faţă tuturor nevoilor pe care gospodăria le aduna zi de zi. Un timp a tăcut, a strâns din dinţi, pe urmă a telefonat copiilor şi-a cerut ajutor, dar ei erau tare departe şi nu pricepeau mai nimic din rosturile trebilor de la ţară. Pe urmă totul a intrat pe mâna străinilor, simbriaşi care veneau doar pentru banii ce li se cuveneau la zi. Fără pic de dragoste, fără tragere de inimă, delăsători şi leneşi. Oricât ar fi încercat preoteasa să-i ţină din scurt, găseau prilej să-şi arate voinţa lor rea. Bătrâna nu putea să înţeleagă cum oameni care acum câtva timp, când părintele mai era în slujbă, nu ştiau cum să-i intre în voie, aceiaşi oameni, să fim înţeleşi, se dovedeau acum nişte iude, nişte talere cu două feţe, cu ochii alunecoşi în cautarea lucrurului nepăzit pe care să pună mâna. Munceau pe bani la casa a doi bătrâni ajunşi de neputinţă, şi se dovedea că veneau împinşi doar de gândul furtişagului. Bătrâna preoteasă plângea mereu după ce constata că mai dispăruse ceva, că se mai împuţinase nejustificat ceva, şi nu plângea atât după lucrul în sine, ci mai degrabă după viaţa lor pe care o închinaseră acestor oameni. Părintele Zamfirache dăduse în brânci şi suferise umilinţe, se târâse prin birourile luxoase ale mai marilor de le oraş, dăduse danii şi plocoane grase, ca parohia asta să fie în rând cu lumea,să fie în fruntea ei. Să aibe lăcaşuri sfinte unde tot natul să-şi poată încredinţa sufletul lui Dumnezeu. Femeia vedea cum gospodăria ei, care până mai deunăzi strălucise, se risipea încetul cu încetul, se îneca în delăsare şi furăciune. Părintele Zamfirache abia dacă mai arunca un ochi asupra bunurilor sale, grija sa de zi cu zi erau rugăciunile din bisericuţa schitului şi potecile codrului unde se afunda tot mai adânc. Preoteasa trăia mereu cu spaima că-i va veni într-o zi vestea că l-a sfâşiat vreo sălbăticiune prin desişurile dese ale pădurii. Într-o seară n-a mai răbdat şi s-a descărcat spunându-i preotului tot ce avea pe inimă. A vorbit cu o stană de piatră, care stătea pe pătuţul bucătăriei de vară, cu mâinile între genunchi şi cu capul plecat. Sprijinită de uşorul uşii, Clara asculta vorbele bunicii sale de parcă n-ar fi fost acolo. Nemişcarea celor doi a scos-o din minţi pe bătrână care a început să strige, apoi să ţipe cât o ţineau plâmânii, şi la urmă să spună totul zgâlţâită de hohote de plâns. Vorbea cu doi nemernici, cu totul pierduţi, doi infirmi care ajunseseră o povară, iar ea era prea bătrână şi prea neputincioasă să-i mai poarte până la sfârşitul zilelor. Părintele Zamfirache s-a sculat de pe pat fără să spună o vorbă, a mângâiat copila pe obraz şi s-a dus să se roage sub icoana din odaia mare. Clara s-a chincit pe pragul uşii, şi pentru prima oară de când venise,  a început să plângă încetişor şi lacrimi mari cât bobul de rouă curgeau în şiroaie pe obrajii ei. 

 

sursa: https://ionmanzatu.wordpress.com/