O rază de soare strecurată prin mica deschizătură de sub tavan, care folosea de fereastră, îl trezi definitiv pe episcop. Ruffinus stătea aşezat pe buncărul ce-i servise de pat, aşteptînd trezirea bătrînului.

– Aş zice că ne apropiem de amiază, comentă Ignatius, ridicîndu-se pe marginea patului.

– Mai degrabă ne depărtăm de ea, răspunse diakonul, zîmbind. Ne apropiem de-al nouălea ceas.

– De ce m-ai lăsat să dorm atîta?

– Erai obosit, prea sfinte. Sper ca somnul să-ţi fi făcut bine. Dimineaţa plecăm mai departe… Aseară ai adormit fără a mai dori mîncare şi fără a mai citi din acea scriptură din care citeşti de-o vreme…

– Da, trupul a început să-şi arate vîrsta.

Ocoli să dea răspuns întrebării nerostite. Nu era pregătit să facă părtaş pe altcineva la greul secret al scrierilor lui Johanes Markus. Avea să fie cu băgare de seamă, secretarul arăta ascuţime de minte…

– Acum cred că mi-e foame, mărturisi, schimbînd vorba.

– O să te rog să mai rabzi puţin, se ridică Ruffinus de pe buncăr, umplînd aproape încăperea. Era bărbat înalt şi vînjos, cu umerii şi pieptul largi, în jur de trei decenii, poate puţin trecut peste ele. Avea faţa dîrză, arsă de soare, cu o bărbuţă subţire ce-i înbrăca fălcile, după modelul grecesc. Părul era tuns scurt, de culoare cînepie, iar ochii îi avea verzi, inteligenţi. Ignatius nu-l cunoştea foarte bine, deşi era membru al coloniei de cel puţin un deceniu. În urmă cu un an şi mai bine, a fost propus de colonie să fie trecut în rîndul diakonilor, semn că era cunoscut şi iubit de ceilalţi membri, dar s-a ţinut întotdeauna departe de presbiter. Cînd s-a oferit să-l însoţească în drumul spre Roma, Ignatius a fost destul de mirat. Diakonul se întoarse în scurt timp cu o tavă cu legume, brînză şi carne friptă de oaie, iar sub braţ avea un burduf cu vin.

– De unde eşti de loc, diakone? se referi bătrînul la uşorul accent al ajutorului lui.

– Cum de mă întrebi? zîmbi Ruffinus. Suntem pe drum de atîta timp, nu m-ai întrebat nimic pînă acuma.

– Îmi iartă acest lucru.

– Lasă, părinte, ştiu că ai alte probleme care te frămîntă. Familia mea e de fel din Sciţia, răspunse la întrebare. De fapt, din provincia Moesia Minor. Pe-acolo nu prea sunt sciţi, mai degrabă geţi, zămbi el.

– Eşti get?

– Amestecat… Suntem cam amestecaţi pe-acolo, ca şi voi în Asia Minor. Pămîntul dintre Istros şi Pontos e locuit de geţi, dar cetăţile sunt mai ales greceşti. Mama era getă, tata grec.

– Cum ai ajuns în Antiocheia?

– Poate din cauza sarmaţilor – ăştia sunt cu adevărat sciţi. Atacă pămînturile, chiar şi acum, mai ales iarna, trecînd Dunaris pe pod de gheaţă. Dar pe atunci era puţin de lucru pentru un pietrar, aşa cum era bunicul. Aşa că acesta şi-a luat nevasta şi copiii şi-a pornit spre Asia – de cînd zona devenise provincie romană, era mai uşor de călătorit. S-au oprit la Bizantium mai întîi, apoi au trecut Helespontul la Smyrna. De acolo au plecat mai departe, întîi la Aphrodisias, apoi la Hieropolis. Asia Minor e deseori zvărcolită de cutremure, întotdeauna e ceva de reparat, e mult de lucru pentru un pietrar destoinic… Tata a moştenit şi el meseria tatălui său. Pe mine m-au născut la Aphrodisias.

– Eşti şi tu pietrar?

– Nu, eu sunt mai degrabă lemnar. Să ştii, geţii sunt mari meşteri în lemn. Eu fac şi construcţii – grinzi, stîlpi, cofraje pentru turnarea mortarului -, dar sculptez lemnul, fac şi piese de mobilier, mai ales cutii şi lăzi împodobite… Ca şi Domnul Jesous – zîmbi. De la Hierapolis, am plecat la Antiocheia pe cînd eu eram de aproape două decenii.

– Eraţi creştini?

– Familia mea, da. Bunicii, nu. Bunicul, dar mai ales un unchi de-al meu, au fost prieteni cu Philippus, cel despre care se zice că a fost ucenic al Unsului. Dar ei erau mai ales sabeeni. Să ştii, şi geţii cred într-un zeu care a murit şi a înviat după patru ani. Şi el a fost om şi a devenit zeu – poate era fiul Marelui Zeu al Cerului… Dar numai acest lucru, poate şi sub influenţa grecilor, nu îl mai mulţumea pe bunicul, aşa că în Smyrna, cunoscînd nişte sabeeni, s-a botezat, crezînd în pocăinţă şi în iertarea păcatelor, intrînd astfel în Împărăţie. Dar tata şi ai noştri am crezut că Jesous a fost Mesia şi am devenit creştini la Hierapolis. Pe urmă, cum zic, tata a hotărît să plecăm spre Syria şi, poate, Palestina, credea el că în Jerusalem ar fi multe de construit. Dar a murit în Antiocheia şi noi am rămas acolo. Mama a murit şi ea acum cinci ani.

– Ruffinus, ce te-a făcut să mi te alături? Nu mi-ai fost niciodată apropiat. Din cîte ştiu, oamenii te iubesc ca pe un bun diakon ce te-ai dovedit. De aceea, mărturisesc, nu m-am prea bucurat cînd te-ai oferit să mă însoţeşti…

– Te-ai fi bucurat şi mai puţin dacă ai fi ştiut că nu intenţionez să mă mai întorc la Antiocheia, spuse Ruffinus. Chiar dacă nu m-am născut în acele ţinuturi din care au plecat ai mei, simt un dor nelămurit faţă de ele. Vreau să mă întorc acolo, să-mi petrec restul zilelor printre ai mei. Poate să le duc Vestea… Poate găsindu-mi o nevastă.

– La Antiocheia nu ţi-ai putut găsi?

– Ba da, dar m-a părăsit. Ea era închinătoare la Marea Zeiţă, Cybele, şi ajunsese să creadă că toate nenorocirile ni se datorează nouă, creştinilor, care nu mai arătăm respectul ce i se cuvine Cybelei…

– Am auzit lucruri şi bune şi rele despre locurile unde vrei să ajungi.

– Aşa am auzit şi eu. Lucrurile încă nu s-au liniştit după ce Dacia a devenit provincie – căci eu acolo vreau să ajung, nu în Moesia. În Dacia e mult de construit, ştiu şi meseria de pietrar… E nevoie de bărbaţi pricepuţi şi în putere, atît de mulţi au pierit în războaie! E nevoie de linişte. Ţara e bogată şi frumoasă, dacă şi Sicula vrea să se retragă în acele locuri…

– El te-a convins?

– Nu chiar, rîse Ruffinus. Eram hotărît să merg în Dacia înainte să fi vorbit cu el. Dar el mi-a confirmat că dorinţa mea nu este nebunească. Poate vom fi vecini, cine ştie?… Sicula nu e om rău… pentru un roman, zîmbi el din nou.

În timp ce episcopul mînca, Ruffinus îl întrebă:

– Părinte, cum ţi-am zis, nevasta m-a părăsit. Ea credea că Cybele e cea care trimite pedepsele pe capul nostru, pentru ateismul creştinilor. Dreptate avea, în ultimele două decenii cetatea a fost lovită de două ori de cutremur, au fost lăcuste şi de trei ori secetă…

– Aşa crezi şi tu? întrebă Ignatius, printre îmbucături.

– Nu, eu nu cred în Cybele. Ea e doar un idol fără putere… Singurul Dumnezeu este Dumnezeu! Şi atunci, de unde vin lăcustele, seceta, cutremurele? De la Domnul?

– Poate că da, răspunse Ignatius nesigur.

– De ce? Cum poate un Dumnezeu al dragostei şi milei să lovească oamenii cu astfel de pedepse?

– Pentru păcatele noastre.

– Dar loviţi sunt şi cei nevinovaţi. Mor în cutremure şi sfinţi. Mor de foame la secetă şi după sosirea lăcustelor… Mor mai ales copiii, nevinovaţi. De ce, părinte?

– Nu ştiu, copile. Căile Domnului nu sunt întotdeauna uşor de desluşit. Poate vrea să arate tuturor cine este singurul şi adevăratul Dumnezeu. Să-i facă pe oameni să se întoarcă la El. Iar nevinovaţii nu mor, ci sunt doar mutaţi înainte de timp în Împărăţia fără foame, fără tristeţi, fără dureri…

– Astea sunt explicaţii lumeşti, cred eu, sfinte părinte. Dumnezeu e mare şi fără a zice noi că e mare. E bun, fără ca noi să zicem că e bun. Că dacă nu ar fi, degeaba zicem noi că este, ar fi ca un despot căruia supuşii trebuie să i se închine fără ca el să o merite…

– Astea sunt gînduri blasfemice! spuse Ignatius aspru.

– Eu nu cred, părinte. Nu cred că răul vine de la Dumnezeu. Nu că nu ar putea să facă rău – sau poate, că nu poate. Nu îi trece măcar prin minte să facă rău. Poate că răul ne vine de la un duh al răului, poate de la acel Satana care a încercat să-l tenteze pe Uns…

– Sau poate că ceea ce noi socotim rău e ceva bun, în Planul Domnului. Ce ştim noi despre Planul lui? Uneori un medic produce durere doar pentru a salva bolnavul…

– Aşa e, părinte, poate e aşa cum zici.

Episcopul simţi că nu-l convisese pe diakon, dar nu insistă. Deseori i se puseseră astfel de întrebări. E bine să se ţină departe de ele, pot uşor duce la erezii… Auzise chiar că unii au început să creadă, că de fapt sunt doi dumnezei. Unul, Domnul, creatorul Lumii, al universului, celălalt un demiurg, Dumnezeul cu nume tainic al iudeilor, care a crea această lume ticăloasă… Şi că Iisus a fost de fapt un mesager trimis de Domnul pentru a salva pe oameni. Doamne, iartă-i pentur rătăcirea lor! Schimbă vorba din nou:

– Ştiu că în Kolosse există o colonie a creştinilor. Am citit o copie a unei scrisori trimise de Apostolul Paulus coloniei de aici. Ar fi bine să-i căutăm, mai este pînă la apusul soarelui.

– Îmi pare rău, părinte, dar nu am găsit nici un creştin în cetate.

– Poate se ţin ascunşi, oftă Ignatius.

– De ce s-ar ascunde, prea-sfinte? Am întîlnit un om de treabă, evreu sabean, el mi-a spus despre creştini.

– Sabean? Ei ne sunt duşmani!

– Duşmanii cui, părinte? A celor din biserica lui Paulus? A celor care au început să-şi spună „catolici”?

– Şi tu eşti din biserica lui Paulus, îi aminti episcopul cu asprime.

– Oare sunt? se întrebă cu voce tare Ruffinus. Bunicul a fost sabean, tata a devenit creştin după felul lui Yakub Tzadik, nazaritean cum le spunem noi. Aşa cum era Philippus din Hierapolis.

– Philip a fost apostol al Domnului!

– A fost, aşa e. Dar el a respins învăţătura lui Paulus. El credea că sfinţii trebuie să se taie împrejur înainte să se boteze cu apă şi cu sfîntul Duh. Să respecte Legea, chiar şi legile privind mîncarea şi preacurvia, după scrisorile trimise de la Jerusalem. De aceea nu au fost colonii de sfinţi după Paulus prin această zonă, Philippus era respectat de toţi.

– Dar scrisorile lui Paulus?

– Părinte, cum ştii, Hierapolis nu e departe de aici. Drum de o zi şi nici ăla greu. Eu am bătut, ca tînăr, împrejurimile, mergînd să muncesc cu ai mei. E drept, în Kolosse am ajuns doar de vreo două ori, am mers mult mai des la Laodykeia şi spre apus, la Seleucia, Aphrodisias şi chiar Philadelphia… Ştiu locurile şi am întîlnit şi cîţiva creştini paulini. A existat o mică colonie în Kolosse, a fost înfiinţată de un ucenic al lui Paulus întors de la Ephesus, un anume Epaphras. El a adunat o mînă de creştini şi, precum ştii, acolo unde sunt doi creştini măcar, Jesous este între ei. Dar, fiind atît de aproape de Hierapolis şi Laodykeia, s-au întîlnit cu ucenicii lui Philippus… În Kolosse a fost şi o colonie nazoreană, aşa oşi spuneau atunci, de iudei mesianici care-l primiseră pe Jesous ca Uns.

– Nu s-au putut înţelege?

– La început, da. Dar, la o masă, cei ai lui Epaphras au dus carne cumpărată de la templul lui Apollo. Nazaritenii s-au supărat, au refuzat să mai împărtăşească mîncarea cu cei ai lui Paulus. Se pare că atunci au primit aceştia o scrisoare de la Apostol, dacă nu or fi inventat-o ei pentru a-şi apăra credinţa. Mai tîrziu, crezînd ei că pe cuvintele Apostolului, cum că „pe nimeni să nu lăsaţi să vă judece, căci toate păcatele voastre au fost spălate de sîngele Domnului Jesous”, au început să calce şi alte porunci ale Legii – deşi Apostolul a scris clar împotriva acestui lucru în alte scrisori. S-au îndepărtat toţi de ei… Au trimis din nou o scrisorare la Ephesus, dar Paulus nu le-a mai răspuns, el plecase se pare la Roma, cum se zice. S-a zvonit apoi că va trimite pe Markus în Asia, dar asta nu s-a mai întîmplat.

Ştia şi Ignatius, din scrisorile Presbiterului, că asta nu se întîmplase…

– Şi apoi?

– După ce Epaphras a murit, colonia s-a împrăştiat. Pe timpul nostru, puţinii nazoreni rămaşi au venit la Hierapolis, aici şi în Laodykeia arhonţii şi prefecţii au decis să confişte averile celor ce nu au vrut să ofere jertfe Romei. Dar mai ales evreii au fost cei care au avut de suferit… Oricum, de atunci nu mai sunt creştini aici.

– Unsul a spus: am venit să întăresc Legea. Numai oamenii păcătoşi au interpretat cuvintele lui Paulus după inima lor rea… Unii din ei s-au purtat mai rău decît închinătorii la idoli, făcînd mult rău credinţei noastre! Dar cu Philimon cum e? Cu Onisim? Am citit o copie de scrisoare despre ei…

– Nu ştiu de ei, părinte. Putem întreba în cetate, nu e mare, or fi trebuind să se ştie între ei…

Kolosse se ridica pe un deal domol, la poalele unor munţi golaşi, nu prea înalţi, deasupra unei văi mănoase, străbătute de un pîrîu. Acum era pustie, cu iarba arsă de frigul nopţilor, dar probabil vara era ca o grădină. Cetatea profita de comerţul care curgea pe calea romană ce străbătea valea, îndreptîndu-se spre Răsărit, spre Ankyra şi Armenia… Dar nu se dezvoltase prea mult: era prea aproape de marea cetate a Laodykeii, mai bine situată la intersecţie de drumuri. Avea totuşi toate clădirile publice întîlnite în cetăţile greceşti şi romane: două temple, un gymnasium, terme, un stadion, un mic teatru, o agora-forum.

Nu reuşiră să-l găseasca pe acel Phelimon din scrisoare. În cetate erau trei cu acest nume, dar nici unul creştin, nici unul nu fusese stăpînul unui sclav purtînd numele de Onisimus.

– Şi atunci scrisoarea lui Paulus? întrebă episcopul seara, după întoarcerea în cubiculul lor.

– Am citit-o şi eu, părinte. Ştiu eu? Poate că unul din aceşti Phelimoni e cel pomenit în scrisoare, dar s-a ferit să recunoască. Or, dacă scrisoarea a fost scrisă pe timpul lui Paulus, el e de mult timp oale şi ulcele… Ca şi Onisimus, de altfel.

– O fi fost Onisimus eliberat?

– Cine ştie, sfinţite? Poate prin acea scrisoare cineva, nu neaparat Paulus, încerca să explice cam ce ar trebui să facă un creştin, stăpînul unui sclav creştin. Doar suntem fraţi, nu se cuvine să ne stăpînim unul pe celalalt – ci Duhul Sfînt să ne stăpînească pe toţi, deopotrivă!

– În alt loc Paulus spunea că nu sunt stăpîni sau sclavi în trupul lui Chrestos, care este Iglesia.

– Poate de aceea a şi apărut această scrisoare. Cu o astfel de Evanghelie, mulţi ar fi răspuns îndepărtîndu-se de creştini. Gentilii, cei mai mulţi, au sclavi. Chiar şi cei săraci – de multe ori singura lor avere este un sclav! Chiar şi evreii au sclavi, şi amintesc că sfinţii lui Dumnezeu, patriarhii, regii, profeţii, au avut şi ei sclavi, prin binecuvîntarea lui Dumnezeu. Cum să le cerem să-şi elibereze sclavii?!

– Ştiu, copile. Aceasta este încă o piatră de încercare pusă de Duşman în calea credinciosului. Va veni vremea cînd vom fi cu toţii egali, nu stăpîni şi sclavi: în Împărăţie! Poate, cîndva, chiar şi aici pe pămînt.

Şi Episcopul îşi aminti de vorbele Presbiterului: „Împărăţia e aici, în noi, între noi. Trebuie numai să o aducem, să o recunoaştem! Asta a spus-o Tata, Yeshua bar Yoseheph.” Dar aşa fiind, oare nu vor cădea oamenii, chiar şi sfinţii, la pămînt, cuprinşi de deznădejde? Speranţa că vor găsi o Împărăţie undeva, chiar şi după moarte, în altă lume, poate în ceruri, îi face să treacă peste greutăţile vieţii. Să accepte chiar şi starea de sclavie – pentru că vor fi cîndva liberi! Este speranţa pe care Jesous le-a adus-o. Cel puţin, după Evanghelia lui Paulus. Dacă e să aleagă între Evanghelia Adevărului a lui Johanes Markus, şi cea a Speranţei a lui Markus „ucenicul lui Kepha”, scriind sub învăţătura lui Paulus, parcă tot mai bine ar alege-o pe cea din urmă. Pentru oameni. Poate şi pentru el… Altfel, de ce ar primi martiriul? Va afla, la Roma, sub colţii fiarelor…

După ce Ruffinus se lungi în buncărul său, pe salteaua tare din pături, bătrînul scoase „scriptura” Presbiterului şi citi.


One thought on “Capitolul 6 (în Kolosse) din romanul ”Fiul”, autor Nick Sava

  1. Doamna Maria Sava,
    Eram în sala casei cu absidă când lui Nyc Sava i s-a comunicat oficial primirea în USR. Cu tristețe aflu acum (și de la dv. cum a umblat prin spitale) despre dispariția sa dintre noi.
    Citind acest capitol, îmi dau seama că Nyc a apucat de coarne o temă grea, o temă religioasă, într-o lume a războaielor religioase, îndrăzneală ce presupune multă documentare, multă imaginație, dincolo de ideile personale, o adevărată jonglerie între a fi și a nu fi religios, între metafizic și realitatea fizică a vieții ce ne înconjoară.
    Condoleanțe, doamna Maria!
    Al.dv. Constantin Hușanu

Comments are closed.