Sunt cărți pe lângă care dacă treci cu indiferență atunci și numele tău poate fi trecut cu ușurință în lista călăilor. Cartea de față este una dintre ele!

 

 

Bruno se îndreptă spre sufragerie cu noua carte dată de tatăl său, ” Insula Comorilor”, intenționând s-o citească acolo vreme de o oră sau două, dar când ajunse in hol se lovi de locotenentul Kotler, care tocmai ieșea din bucătărie.

” Salut, omulețule,”, îi spuse soldatul, privindu-l cercetător ca de obicei.

”Salut,” răspunse Bruno, încruntându-se.

” Ce planuri ai pt. azi?”

Bruno îl privi îngrozit și începu să se gândească la cât de multe motive avea ca să-l urască. ” Mă duc acolo să-mi citesc cartea,” îi spuse arătând spre camera sufrageriei.

Fără un cuvânt Kotler smulse cartea din mâinile lui Bruno și începu să o răsfoiască. ” Insula Comorilor”, spuse. ” Și despre ce este vorba în ea?”.

”Ei bine, e vorba de o insulă,” răspunse Bruno încet, ca să fie sigur că soldatul va putea înțelege. ” și este o comoră pe acea insulă.”

”Puteam să ghicesc asta,”zise Kotler, privindu-l ca și cum ar fi știut ce să facă cu acesta dacă ar fi fost fiul său și nu al Comandantului. ” Spune-mi ceva ce nu știu despre ea.”

”Și este și un pirat în ea,”continuă Bruno. ” Pe nume Long John Silver și un băiat Jim Hawkins.”

” Un băiat englez? întrebă Kotler.

” Da,” răspunse Bruno.

”Rău”, mărâi Kotler.

Bruno îl privi uimit și se gândi căt va mai dura până va primi cartea înapoi. Nu părea interesat de ea dar când Bruno întinse mâna spre ea Koetler o ridică și mai sus.

”Scuze,”spuse el, ” fluturând cartea și din nou Bruno încercă să o prindă ratând însă și a doua oară. ” Oh, îmi pare foarte…,” dori sa repete soldatul , dar mai înainte ca acesta să termine Bruno reuși să-i smulgă cartea din mâini.

” Nu-i așa că ești rapid,” mârâi printre dinți,  locotenentul Kotler.

Bruno încercă să treacă pe lângă el, dar pt același motiv se pare că locotenentul Kotler dorea să aibă azi o conversație cât mai lungă cu el.

” Ești gata, pregătit… totul în regulă pentru petrecere, nu-i așa?”

” Da, sunt,” răspunse Bruno, care petrecuse îndeajuns timp cu sora lui Gretel și îsi  perfecționase de-acum sarcasmul.” Dar nu-ți pot da detalii.”

”Vor fi foarte mulți oameni la petrecere”, continuă locotenentul, respirând greu și privind în jur ca și cum ar fi fost casa lui și nu a lui Bruno.” și tu vei fi un băiat extrem de cuminte, corect? ”

”Bănuiesc, … da”, spuse Bruno,” dar din nou, cum îți spuneam… nu-ți pot da detalii”

” Ai multe răspunsuri pentru un băiat de vârsta ta, micuțule” îi mai spuse Kotler.

Bruno îngustă ochii și își dori să fi fost mai înalt, mai puternic și cu 8 ani mai în vârstă decât era. O minge de furie explodă în interiorul său, și asta îl făcu să-și dorească  curajul de-a spune exact ce simțea. Una era să i se spună ce să faca de către mama și tatăl său – cea ce era perfect rezonabil  și de așteptat- și cu totul și cu totul altă poveste să fie instruit de altcineva. Chiar de cineva purtând  în fata numelui un titlu fandosit cum era  cel de ”locotenent”.

”Oh, Kurt, prețiosul meu, ești încă aici,” spuse mama lui Bruno, ieșind din bucătărie și îndreptându-se spre ei. ” Am foarte puțin timp acum, dacă- Oh!” – mai zise, abia acum zărindu-l și pe Bruno alături de soldat. ” Bruno, ce faci aici?”

” Mă duceam spre sufragerie să citesc,” răspunse Bruno. ” or cel puțin asta am încercat.”

” Bine, du-te în bucătărie pentru un moment pt că am de schimbat o vorbă cu locotenentul Kotler.”

Și amândoi se îndreptară spre sufragerie, locotenentul Kotler închizând ușa în nasul puștiului.

Plin de draci Bruno intră în bucătărie și avu parte de cea mai mare surpriză a vieții lui. Acolo,  la masă, la mare distanță de zidul de sârma înghimpată, stătea Shmuel. Bruno nu-și putea crede ochilor.

”Shmuel!” spuse. ”Ce faci aici?”

Shmuel ridică privirea și fața sa înfricoșată se schimbă iar un zâmbet larg începu să o lumineze văzându-și prietenul stând alături de el.”Bruno” spuse.

”Ce faci aici?” repetă Bruno, care deși nu înțelegea ce se întâmpla cu oamenii de dincolo de gard, ceva îi spunea că nu era în regulă ca aceștia să fie în casa sa.

” M-a adus aici” zise Shmuel.

”Cine?”, întrebă Bruno. ”Nu vrei să spui că locotenentul Kotler?”

”Da. Mi-a spus că e o muncă pentru mine de executat aici.”

Bruno privi în jos și  văzu 64 de pahare mici- din care set  mama sa folosea zilnic pentru siropul ei medicinal- așezate pe masă iar alături un lighean cu apă călduță și câteva cârpe fine.

”Ce D-zeu faci aici?” îl întrebă Bruno din nou.

” M-au pus să curăț aceste pahare.” răspunse Shmuel. ” Spuneau că le trebuie cineva cu mâini fine.”

Și ca să dovedească ceva ce Bruno știa deja, Shmuel își suflecă una câte una  mânecile pijamalei vărgate. Bruno își aminti din nou de modelul de schelet adus de Herr Liszt într-una din zilele de anatomie umană.

”Nu am observat niciodată înainte,” spuse Bruno pe un ton pe care nici el nu-l credea.

”Nu ai observat ce?” întrebă Shmuel

În replică, Bruno, întinse mâna sa în așa fel încât aproape degetele lor se atingeau. ”Măinile noastre”, spuse. ” Sunt atât de diferite. Privește!”

Cei doi băieți priviră în același timp și diferența era ușor de sesizat. Cu toate că Bruno era mic de statură pt vârsta sa și nu era un copil gras, mâna sa arăta sănătoasă, plină de viață. Venele sale nu erau vizibile prin piele, degetele sale nu erau arătau ca niște ramuri uscate. Mâna lui Shmuel spunea o poveste total diferită însă.

” Cum a ajuns mâna ta așa?” întrebă.

” Nu știu,” spuse Shmuel. ” Înainte era ca și a ta, dar s-a schimbat între timp. Nici nu am observat până acum schimbarea. Toți care suntem acolo avem la fel mâinile acum.”

Bruno încruntă. Se gândi la oamenii în pijamale vărgate și se întrebă  ce se petrecea acolo la ” Afară Cu” și dacă nu era o idee bună că oamenii aceștia aratând atât de nesănătos erau ținuți separat de restul. Oricum nimic nu părea a avea sens pt el. Nedorind să se uite cât mai mult la mâna lui Shmuel, Bruno se întoarse și deschise frigiderul căutând ceva de mâncat înăuntru. Găsi o jumătate de găină gătită rămasă de la prânzul de ieri și ochii îi străluciră de plăcere pt că erau puține lucruri în viață care să-i convină mai mult decât carnea de găină rece garnisită cu ceapă prăjită. Luă un cuțit din sertar și-și tăie câteva felii zdravene înainte de-a se întoarce către prietenul său.

” Sunt încântat că ești aici, ” spuse, vorbind cu gura aproape plină. ” Dacă nu ar fi tb. să cureți aceste pahare ti-as fi aratat  camera mea.”

”Mi-a spus să nu mă mișc de pe scaun altfel voi avea probleme.”

” Nu mi-ar păsa de el,” spuse Bruno, încercând a se arăta mai viteaz decât era în realitate. ” Aceasta nu este casa lui,  este casa  mea și când tata nu e acasă eu sunt  șef aici. Poți să crezi că Kotler nu a citit Insula Comorilor”.

Shmuel  privea ca și când nu-l auzea; în schimb ochii săi erau țintiți către porțiile de carne pe care Bruno le înfuleca degrabă.După un moment Bruno își dete seama și se simți vinovat.

” Iartă-mă Shmuel,” spuse repede. ” Trebuia să-ți ofer și ție. Ți-e foame?”

” Asta e o întrebare pe care niciodată să nu mi-o pui,” răspunse Shmuel, cu toate că niciodată nu o întâlnise pe Gretel cu care să-și fi putut perfecționa sarcasmul.

” Așteaptă, o să tai și pt tine câteva porții, ” spuse Bruno deschizând frigiderul și tăind trei porții mari din jumătatea de găină.

”Nu, dacă se întoarce-” sări speriat Shmuel, clătinând din cap cu putere și privind cu teamă spre ușa bucătăriei.

” Cine să se-ntoarcă? Vrei să spui locotenentul Kotler?”

”Eu trebuie să spăl paharele astea,”răspunse Shmuel, privind spre ligheanul cu apă din fața sa și apoi din nou spre feliile de carne pe care i le întindea Bruno.

” Nu va zice nimic,” zise Bruno, care nu-i înțelegea frica. ” E mâncare doar.”

”Nu pot,” spuse Shmuel, gata să plângă. ” Se va întoarce si mă va prinde. Știu eu.” și propozițiile sale i se rostogoleu pe buze din ce în ce mai repede. ” Le-aș fi putut mânca acum câteva minute, dar acum e prea târziu. El va veni…”

” Shmuel! Hai!” spuse Bruno și îi așeză în mână bucățile de carne. ” Mănâncă-le. Și mai avem , nu-ți face griji de asta.”

Băiatul privi feliile pt o secundă și apoi privi  spre Bruno cu ochi mari  mulțumindu-i,  dar in același timp rămânând înfricoșat. Aruncă o ultimă privire spre ușă și luând decizia își îndopă toate feliile în gură înghițindu-le apoi cu mare greutate.

” Nu ar tb să mânânci așa de repede,” spuse Bruno.” Te-ai putea îmbolnăvi.”

”Nu-mi pasă,” zise Shmuel zâmbindu-i trist. ”Iți mulțumesc, Bruno.”

Bruno îi zâmbi și el, încurcat, și se gândi să-i mai taie încă câteva felii când exact în acel moment ușa bucătăriei se deschise și locotenetul Kotler întră privind mirat spre cei doi băieți care vorbeau. Bruno îl privi pe soldat și simți atmosfera din cameră devenind apăsătoare, sesiză umerii lui Shmuel coborând din ce în ce mai jos în timp ce reîncepea sa spele din paharele de pe masă. Ignorându-l pe Bruno, locotenentul Kotler se apropie în viteză de Shmuel privindu-l de aproape cu mare atenție.

” Ce faci? țipă la el. ” Nu ți-am spus să speli toate paharele astea?”

Shmuel dădu din cap repede, afirmativ și  începu să tremure un pic din tot corpul. Apucă un alt pahar și-l scufundă în ligheanul cu apă.

” Cine ți-a spus că ai voie să vorbești în casa asta?” continuă să țipe Kotler.” Ai curajul să nu mă asculți?”

”Nu, domnule!” spuse încet Shmuel. ” Îmi pare foarte rău, domnule.”

Privi spre locotenentul Kotler, care încruntat își legăna acum capul lângă fața copilului examinând-o. ”Ai mâncat ceva?” îl întrebă cu o voce abia șoptită , abia crezându-și propriile cuvinte.

Shmuel negă clătinând din cap.

” Tu ai mâncat,” insistă soldatul .”Ai furat ceva din acest  frigider?”

Shmuel deschise gura si o închise la loc. O deschise din nou și încercă să găsească cuvinte dar nu reuși. Privi spre Bruno, ochii săi implorând ajutor.

”Răspunde!” tună locotenentul Kotler. ”Ai furat ceva din acest  frigider?”

” Nu, domnule. El mi-a dat,” spuse Shmuel și lacrimi îi inundară ochii în timp ce aruncă o privire rapidă spre Bruno. ” E prietenul meu.” mai adăugă.

” Prietenul tău ?” bâigui  locotenentul Kotler, privind cu neîncredere spre Bruno neînțelegând. ” Ce vrei să spui cu asta?” întrebă. ” Tu îl cunoști pe acest băiat, Bruno?”

Bruno cu gura pe jumătate deschisă încercă să-și amintească cum să o folosească ca să spună ” da”. Până atunci nu mai văzuse pe nimeni  cu o față atât de înfricoșată ca a lui Shmuel și își dorea să răspundă cât mai bine astfel încât lucrurile să redevină  normale, dar nu putu deoarece se simțea înfricoșat el însuși.

” Cunoști acest băiat?” repetă Kotler cu o voce și mai ridicată. ” Ai stat de vorbă cu prizonierii?”

” Eu… era aici când am intrat,” spuse Bruno. ”Spăla pahare.”

” Nu asta te-am întrebat, ” se răsti Kotler. ” L-ai văzut pe acest băiat înainte? Ai stat de vorbă cu el? De ce te numește prietenul său?”

Bruno și-ar fi dorit să o rupă la fugă. Îl ura pe locotenent, dar acesta deja se afla lângă el și tot ce își putea aminti acum era cum soldatul acesta împușcase râzând în acea după-amiază un câine …

”Spune-mi, Bruno!”, țipă Kotler si fața i se  înroși de furie. ” Nu te rog de trei ori!”

”Nu am vorbit niciodată cu el,” răspunse Bruno imediat. ”Nu l-am văzut în viața mea. Nu-l cunosc.”

Locotenentul Kotler aprobă din cap și păru mulțumit de răspunsul primit. Încet, foarte încet își întoarse apoi privirea spre Shmuel….

 

notă: locotenentul Kotler, în vârstă de 19 ani

Shmuel și Bruno amândoi având vârsta de 9 ani

acțiunea scenei se petrece în 1943, în Polonia, în casa comandatului german al unui lagăr de exterminare