sursa:http://www.romlit.ro/evgheni_vodolazkin__laur

Evgheni Vodolazkin s-a născut în 1964 la Kiev, unde şi-a fãcut studiile universitare. Este doctor în ştiinţe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt-Petersburg. A publicat numeroase articole în reviste de specialitate, a colaborat la elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor şi a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi , precum şi a lucrării Cuvioşii Kiril, Ferapont şi Martinian din Belozersk. În 1992, la invitaţia Universităţii din München, şi-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ţinând şi cursuri de literatură rusă veche şi publicând monografia Istoria universală a literaturii Rusiei Vechi. În 1998 a organizat conferinţa internaţională „Cultura mânăstirească: Orient şi Occident“. În perioada 1998-2002 a fost (cu întreruperi) bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt, desfăşurând o activitate de cercetare şi publicând în2000 la München monografia Istoria universală a Rusiei Vechi. Din anul 2012 este redactor-şef al revistei Text şi tradiţie, editată de institutul său. Din 2002 îi apar şi lucrări de ştiinţă popularizată. În paralel, începe sã scrie literatură. În 2009 debutează cu romanul Soloviov şi Larionov, care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi şi Bolşaia Kniga (Marea Carte). În 2011 publică Instrumentul limbii, o culegere de studii şi eseuri. În 2012 îi apare romanul Laur (Lavr).
Considerat o capodoperă a literaturii ruse actuale, bestsellerul Laur este de două ori căştigător al Premiului Bolşaia Kniga – Premiul întâi şi Premiul cititorilor – pe 2013. A primit, în acelaşi an, Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi).Este tradus în peste douăzeci de ţări. Amintind de filmul Andrei Rubliov şi de romanul Numele trandafirului,Laur readuce la viaţă secolul al XV-lea, într-o intrigă străbătând timpul şi spaţiul, cu un personaj complex, care este pe rând vraci, nebun sfânt, pelerin şi călugăr. Cu o scriitură de o simplitate rafinată, trecând firesc de la real la fantastic şi de la cele lumeşti la cele sfinte, cu un spirit liber în religiozitatea lui inteligentă, cu un umor subtil şi o sensibilitate cuceritoare, Evgheni Vodolazkin ne oferă o carte de o mare frumuseţe şi profunzime, pentru a ne spune o poveste tulburătoare, pe care o numeşte „roman neistoric“.
„Laur nu e un un text autoritar. Nu e un îndreptar despre cum să trăieşti. (Nu am acest drept, şi nici nu mi-l doresc.) E un text care pune întrebări şi pentru credincioşi, şi pentru atei în egală măsură. Nu propovăduieşte religiozitatea, ci presupune un interlocutor. ş…ţ În descrierea unei păduri într-o primăvară din secolul al XV-lea, în romanul meu apare o sticlă de plastic. Apare acolo pentru că am vrut să sugerez că nu există timp. Şi asta e ideea esenţială a romanului: există veşnicie, nu timp. Principalul mijloc prin care încerc să exprim acest lucru este limba.“
Evgheni Vodolazkin

„Am terminat de citit Laur şi sunt complet fermecat de el – sunt cuprins de un nesfârşit sentiment de fericire că acest roman există.“
Zahar Prilepin

La începutul lui februarie mirosea deja a primăvară. Zăpada nu se topea încă, dar apropierea primăverii nordice era evidentă. Strigătele păsărilor deveniseră primăvăratec de pătrunzătoare, iar aerul se umplea de o moliciune străină iernii. Se lumina cu o lumină care nu se mai vedea în ţinuturile acelea de cum se sfârşea toamna.
Când mureai tu, i-a spus Arseni lui Hristofor, în natură era deja întuneric. Iar acum e din nou lumină, şi plâng că tu nu poţi să vezi. Dacă e să spunem ce e mai important, cerurile s-au înălţat şi s-au făcut albastre. Şi mai sunt nişte schimbări despre care am să-ţi spun pe măsură ce înaintează. De fapt, unele lucruri pot să ţi le descriu chiar acum.
Arseni ar fi vrut să continue, dar ceva l-a oprit. Era o privire. O simţea, dar încă nu o vedea. Privirea nu era grea, mai degrabă era flămândă. În mare măsură – nefericită. Licărea din spatele unor pietre de mormânt îndepărtate. Urmându-i direcţia, Arseni a zărit o rochiţă şi o cosiţă roşcată.
Cine eşti, a întrebat el.
Sunt Ustina. S-a ridicat de pe vine şi s-a uitat un minut în tăcere la Arseni. Vreau să mănânc.
Dinspre Ustina venea miros de năpastă. Îmbrăcămintea îi era murdară.
Vino. Arseni îi arătă spre izbă.
Nu pot, a răspuns Ustina. Sunt din locurile unde e molima. Adă-mi ceva să mănânc şi lasă-mă. Când pleci, iau.
Vino, a spus Arseni. Altfel o să îngheţi.
Pe obrajii Ustinei s-au prelins câteva lacrimi mari. Se vedeau de departe, şi Arseni a fost mirat de mărimea lor.
Ieri nu m-au lăsat în sat. Au zis că aduc molima cu mine. Tu nu te temi de molimă?
Arseni a strâns din umeri.
Bunicul a murit, acum sunt puţine lucruri de care mă tem. În toate e voia Domnului.
Ustina a intrat fără să-şi ridice privirea. Când şi-a scos cojocul rupt, a fost limpede că nu mai făcuse asta de multe zile. În izbă s-a răspândit miros de corp nespălat. De corp tânăr de femeie. Mirosul stătut doar îi întărea tinereţea şi feminitatea, concentra în el la maximum şi una şi alta. Arseni a simţit o tulburare.
Faţa şi mâinile Ustinei erau numai jupuieli. Arseni ştia că neschimbarea îmbrăcăminţii duce şi ea la vătămări pe trup. Trupului trebuie să-i întorci sănătatea. A pus în cuptor o oală mare de pământ cu apă. În vremurile acelea îndepărtate nu se făcea nimic pe foc: se făcea lângă foc. Aşa era gândit cuptorul.
Ustina s-a aşezat într-un colţ, cu mâinile împreunate pe genunchi. Se uita la podea, unde era fân presărat cu funingine. Straiele ei păreau să fie în continuarea fânului aceluia – negre şi puse grămadă. Şi nici măcar nu erau îmbrăcăminte – arătau a ceva care nu era pentru o fiinţă omenească.
Când la suprafaţa apei au început să se adune băşicuţe, Arseni a luat furca cea mai mare şi, cu grijă (cu vârful limbii pe buză), a scos oala din cuptor. După ce a pus în mijlocul odăii un hârdăuaş, a turnat în el apă rece. Pe urmă apă fierbinte din oală. A mai pus nişte leşie din iarba Enoh, amestecată cu frunză de arţar. Alături a pus o cană cu apă rece pentru clătit.
Spală-te, dacă vrai.
El s-a dus în odaia de-alături, rece, şi a închis uşa după el. Ustina a foşnit cu trenţele ei. Arseni a auzit cum a păşit cu băgare de seamă în hârdăuaş şi i-a atins peretele cu căuşul. A auzit zgomotul apei. Zgomot în propriul său cap. S-a sprijinit cu spatele de peretele brumat şi a simţit o uşurare. Dând îndelung aerul afară din el, se uita cât de încet se topeşte aburul în aer.
Ce să pun pe mine, a întrebat din spatele uşii Ustina.
Arseni a rămas pe gânduri. În casa lui şi a lui Hristofor nu era nimic femeiesc. Hainele răposatei neveste a lui Hristofor ajunseseră la mama lui Arseni, dar după molimă trebuise ars totul. Cu spatele la Ustina, Arseni intră în odaie şi deschise cufărul. O parte dintre lucrurile care stăteau deasupra au fost puse pe capacul dat pe spate. Găsi ce căuta. Tot aşa, fără să se uite la Ustina, îi întinse cămaşa lui roşie. Înroşindu-se şi el. Ca toţi oamenii cu păr deschis la culoare, se înroşea uşor.
Ustina îşi vârî braţele în mâneci, şi pânza i se aşeză moale pe umeri. Îmbrăcămintea purtată înainte de Arseni îmbrăca acum un trup atât de neasemănător. În asta a constat strania lor contopire. Arseni nu ştia dacă o simţiseră amândoi în egală măsură.
Cămaşa se dovedi a-i fi lungă Ustinei, şi ea i-a suflecat mânecile. În cufărul deschis a văzut o bucată de pânză de in.
Pot?
Sigur.
Peste cămaşă, ea şi-a înfăşurat pânza în jurul mijlocului şi şoldurilor. A rezultat o paniova. A legat-o cu o sfoară găsită în cufăr. S-a uitat la Arseni. El a încuviinţat din cap şi a simţit cum duioşia care l-a invadat i s-a oglindit în privire. Şi-a coborât privirea şi iar s-a înroşit. De milă pentru fata slabă şi roşcată care îmbrăcase cămaşa lui, un nod s-a mişcat în gâtul lui Arseni. S-a gândit că atât de îngrozitor de milă nu-i mai fusese de nimeni.
Da, am uitat. Dacă ai răni pe corp, arată-mi.
Ustina a dat la o parte gulerul cămăşii şi i-a arătat o rană pe gât. După ce a şovăit puţin, a descheiat un nasture şi i-a arătat o rană la subraţ. Arseni a inspirat mireasma pielii ei. Rănile erau mici. El ştia că trebuie uscate puţin. Apropiindu- se de o poliţă cu o mulţime de ulcele legate cu cârpe, a rămas un minut pe gânduri. A găsit o ulcică cu coajă răscoaptă de salcie. A presărat puţină pe un petic curat şi l-a udat cu oţet. A aplicat-o pe rând pe răni. Ustina şi-a muşcat buza.
Rabdă, te rog. Mai ai şi alte răni?
Am, dar nu pot să le-arăt.
Arseni i-a întins peticul.
Ia, unge-te singură, nu mă uit. Şi s-a întors spre cuptor.
Lângă cuptor zăceau zdrenţele Ustinei, şi apropierea lor de foc a hotărât lucrurile. Fără să spună o vorbă, Arseni le-a aruncat în cuptor. Era un gest firesc, şi el l-a făcut. Dar era în el şi ceva fără întoarcere. Ca într-un basm pe care îl auzise de la Hristofor. Privind cum straiele vechi sunt cuprinse de flăcări, Arseni s-a gândit că acum Ustina avea să poarte cămaşa lui tot timpul. S-a mai gândit că ea era de fapt de-o seamă cu el.
I-a dat Ustinei pâine cu cvas şi a simţit pe mână atingerea buzelor ei.
Acum nu e decât asta de mâncare, a spus Arseni trăgându-şi mâna.
A vrut să mai adauge ceva, dar a simţit că glasul nu i se aude.
Hrană caldă nu era în casă, fiindcă Arseni nu gătea deloc. La vremea lui, Hrisofor îl învăţase să facă feluri simple, dar odată cu plecarea bunicului – aşa i se părea lui Arseni – nu mai avea rost. Ustina se străduia să mănânce fără grabă, dar nu prea izbutea. Rupea de la margini bucăţi mici şi le punea încet în gură. Le înghiţea pe loc, aproape fără să le mestece. Arseni stătea cu ochii la Ustina şi simţea sărutul ei pe mâna lui.
Dintr-un sac a vărsat grăunţe întregi de ovăz, curăţate de coajă. A turnat apă şi le-a pus să se înăbuşe în cuptor. Pentru cină s-a hotărât să o ospăteze pe Ustina cu caşă.
În satul nostru au murit toţi, a spus Ustina, am rămas doar eu. Şi mi-e frică de ceasul morţii. Ţie nu ţi-e frică?
Arseni nu a răspuns.
Ustina a început deodată să cânte cu un glas puternic şi înalt:

Sufletul de trupul alb s-a despărţit,
iartă-mă, trupul meu alb (a tras aer în piept),
tu, trupule, trebuie să te duci în ţărâna udă,
ţărâna udă să-ţi fie mormânt (pe gât i sa umflat o venă),
viermilor hulpavi hrană să le fii.

Tăcând, Ustina s-a uitat liniştită la el. Ca şi cum nu ar fi cântat. Nu şi-a luat ochii de la el. Părul uscat, neîmpletit încă în coadă, era ca o lumină pufoasă în jurul capului ei. Părul tău turma de capre pare ce din munţi, din Galaad, coboară. În vremurile acelea uitate, părul tulbura mai mult decât acum, fiindcă de obicei era acoperit. Era un detaliu aproape intim.
Uitându-se la Ustina, Arseni nu a coborât privirea. S-a mirat că nu le era greu să-şi susţină unul altuia privirea. Că firul care se întinsese între ei era mai presus decât sentimentul de stinghereală. Admira lumina roşcată. În timp ce pe claviculă se ridica şi se lăsa în ritmul respiraţiei sfoara de in a crucii. Era singurul lucru al Ustinei rămas pe ea.
Seara au mâncat caşa fiartă de Arseni, cu ulei de in. Ţinând străchinile de pământ pe genunchi, şedeau lângă vatră. Ultima oară şezuse aşa cu Hristofor. Arseni se uita pe furiş cum juca lumina pe părul ei înrudit cu flacăra. Acum era împletit într-o coadă şi arăta cu totul altfel. Ducând lingura de lemn (cioplită de Hristofor) la gură, Ustina ţuguia caraghios buzele. Era ca un sărut. Un sărut pentru Hristofor. Arseni şi-a amintit cum erau cioplite aceste linguri: tot iarna, tot lângă cuptor. Când s-a uitat din nou la Ustina, ea dormea.
A luat cu grijă strachina şi lingura din mâna ei. Fata nu s-a trezit. Şedea mai departe parcă neliniştită, ca şi cum şi în somn biruia o cale grea, ştiută numai de ea. Arseni i-a aşternut Ustinei pe laviţă. Străduindu-se să nu o trezească, o ridică încetişor de pe scaun şi se miră cât era de uşoară. Capul ei se lăsă pe braţul lui Arseni. Ca să- i susţină capul, el îşi înălţă cotul. Prin pielea străvezie, îi văzu venele de pe tâmple. Simţi mireasma buzelor ei. Ca un fir de cârmâz sunt buzele tale. Îşi lipi obrazul de fruntea ei. O culcă binişor pe laviţă şi o acoperi cu cojocul.
Arseni şedea la căpătâiul Ustinei şi o privea. Mai întâi a şezut cu mâinile încrucişate pe piept, pe urmă cu bărbia sprijinită în palmă. Când şi când, faţa Ustinei se înfiora uşor. Când şi când, striga. Arseni îşi trecea palma peste faţa ei, şi ea se liniştea.
Dormi, dormi, Ustina, şoptea Arseni.
Şi Ustina dormea. Pânza de sub ea făcuse cute. Obrazul ei se atingea de lemnul laviţei. Arseni i-a ridicat cu grijă capul, ca să îndrepte cutele. Fără să se trezească, Ustina a luat palma lui Arseni şi şi-a pus-o sub obraz. El a trebuit să se îndoaie şi să-şi susţină mâna dreaptă cu cea stângă. După câteva minute, a simţit că îl dor spatele şi braţele, dar asta i-a făcut plăcere. I se părea că mica lui suferinţă ia o parte din povara Ustinei. Nici n-a băgat de seamă când a aţipit.
S-a trezit când l-au gâdilat genele ei în palmă. Ustina era cu ochii deschişi. În ei licăreau reflexele cărbunilor din cuptor. Palma lui Arseni era udă de lacrimile ei. El a atins cu buzele pleoapele Ustinei şi le-a simţit sărate. Ustina s-a mişcat, parcă făcându-i loc:
Mi-a fost frică pe întuneric.
El s-a aşezat lângă ea pe marginea laviţei, şi ea şi-a pus capul pe genunchii lui.
Stai cu mine, Arseni, cât oi dormi.
Prin straie, el simţea răsuflarea ei caldă, ieşită odată cu vorbele.
Stau cu tine cât oi dormi.
Eu n-am pe nimeni în afară de tine. Vreau să te îmbrăţişez tare şi să nu-ţi dau drumul.
Şi eu vreau să te îmbrăţişez, fiindcă mi-e urât singur.
Şi s-a culcat alături.
S-a culcat. S-au îmbrăţişat şi au rămas aşa îndelung. El avea un tremur mărunt, deşi era numai sudoare. Şi sudoarea lui se amesteca cu a ei. Iar după aceea carnea lui a intrat în carnea ei. Dimineaţa au văzut că pânza se făcuse roşieroş ie.

Pentru Arseni a început o viaţă nouă, plină de dragoste şi de teamă. Dragoste pentru Ustina şi teamă să nu dispară la fel de neaşteptat cum apăruse. Nu ştia de ce anume se temea – de uragan, de trăsnet, de foc ori de uitătură rea. Poate că de toate la un loc. Ustina era totuna cu iubirea lui pentru ea. Ustina era iubire, iar iubirea era Ustina. El o purta ca pe o lumânare printr-o pădure întunecoasă. Îi era teamă că miile de făpturi lacome ale nopţii se vor năpusti asupra acestei flăcări şi o vor stinge cu aripile lor.
Putea să o contemple pe Ustina ceasuri întregi. Îi lua un braţ şi, ridicându-i încet mâneca, simţea cu buzele perişorii aurii abia vizibili. Îi punea capul pe genunchii lui şi trecea cu vârful degetului peste linia părelnică dintre gâtul şi bărbia ei. Îi încerca genele cu limba. Îi dădea jos cu grijă de pe cap basmaua şi îi răsfira părul. I-l împletea într-o coadă. Îl răsfira din nou şi trecea încetişor pieptenele prin el. Îşi imagina că părul era un lac, iar pieptenele o barcă. Alunecând pe lacul auriu, se vedea în pieptenele acela pe sine. Simţea că se îneacă, şi cel mai mult se temea de salvare.
Pe Ustina nu o arăta nimănui. Când auzea bătaie în uşă, arunca pe ea cojocul lui Hristofor şi o trimitea în odaia cealaltă. Se uita repede la laviţă, după lucruri care puteau să o trădeze. Dar nu existau asemenea lucruri. În gospodăria lui Hristofor şi a lui Arseni nu era de fapt nimic femeiesc. După ce se asigura că uşa s-a închis bine în urma Ustinei, deschidea uşa de la intrare.
Ustina şedea fără să facă vreun zgomot în odaia de-alături, iar Arseni cerceta pacienţii. Tratamentele lui deveniseră mai scurte, lucru care nu le-a scăpat celor care veneau. Arseni nu mai încuraja statul de vorbă. Fără să spună vorbe de prisos, el cerceta şi pipăia carnea bolnavă. Asculta concentrat de ce anume se plângeau şi le administra remediile. Lua doar cât puteau să- i dea. Când toate cuvintele medicale erau deja spuse, se uita în aşteptare la oaspete. Legând asta de faptul că Vraciul era tot mai ocupat, pacienţii îi arătau un tot mai mare respect.
De Ustina nu ştia nimeni. Pe-afară aproape că nu se arăta, iar de-afară, prin ferestruicile acoperite cu băşică de bou, nu se vedea nimic. La drept vorbind, prin ele nu se vedea nimic nici dinăuntru. Aşa încât, chiar dacă cineva ar fi hotărât să arunce o privire pe fereastra lui Arseni, n-ar fi aflat mare lucru. Dar nu arunca nimeni nici o privire.
Într-un rând, în timp ce era la el un bărbat care suferea de neputinţă bărbătească, Ustina a strănutat după perete. Încet, dar a strănutat, fiindcă odaia era totuşi rece. Pacientul s-a uitat a mirare la Arseni şi l-a întrebat ce zgomot a fost acela. Arseni i-a răspuns printr-o privire nedumerită. I-a sugerat omului să nu se abată de la necazul lui, altfel nu va putea scăpa niciodată de el.
Niciodată, a întărit Arseni, şi l-a sfătuit să mănânce mai mult morcov.