Ciprian Buzoianu este o prezenţă aparte în spaţiul cultural brăilean și românesc. Este cunoscut ca prozator, scenarist, teatrolog, traducător și poet. A absolvit în anul 2004 Universitatea Naţională de Teatru şi Film ”I. L. Caragiale”, secţia Teatrologie. Din anul 2000 şi până în prezent a colaborat în calitate de jurnalist la mai multe publicaţii din Bucureşti, la Festivaluri de Teatru din ţară şi în domeniul publicităţii. Din anul 2010 este Secretar literar al Teatrului „Maria Filotti” din Brăila.
Poezia lui Ciprian Buzoianu îmi pare a fi o filosofie a unei vieţii, a multiplelor stări, momente, întâlniri, suferinţe și bucurii. L-am invitat pe poetul Ciprian Buzoianu să ne împărtășească câteva idei despre poezie.
Să vorbim, domnule Ciprian Buzoianu despre poezie, în general și despre poezia dumneavoastră, în special. În primul rând, ce ne puteţi spune despre volumul de poezie Anotimpurile iubirii, al cărui autor sunteţi?
Volumul de poezie Anotimpurile iubirii este parte a proiectului Ralucăi Spătaru, artist splastic, un proiect care s-a desfășurat în toamna anului 2013, intitulat 60 de poezii pentru 60 de schiţe. În acea perioadă, Raluca avea deja lucrate schițele, desenele și colajele, pregătind expoziția și s-a gândit, cunoscându-ne foarte bine şi cunoscând îndeaproape literatura mea, să fie însoțite și de texte. A apreciat că sunt persoana potrivită care să-i însoțească prin versuri lucrările.
Lucrările ei erau inspirate, în general, din natură, nu neapărat din natura umană. Erau tot felul de animale, lucrări intitulate Foca, Păuniță etc. Eu, ca poet, nu aveam cum să le însoțesc prin versuri urmând neapărat tema lucrării, așa că am încercat să umanizez acele lucrări și să le duc înspre o zonă a sentimentelor și a trăirilor. Cam optzeci la sută din volumul Anotimpurile iubirii este constituit din acele poeme. Celelalte poezii sunt scrise cu ceva ani în urmă.
Proiectul editării cărții a apărut ulterior acestui vernisaj, la propunerea  unui prieten, pe care îl cunosc de foarte mulți ani, Emanuel Pope (numele de literat) care trăiește în Londra și care dezvoltă mai multe platforme culturale: Cititor de proză, Republica artelor,Faleze de piatră. Îl apreciez teribil, pentru că ceea ce a făcut el este un act de  mecenat, și nu mă refer numai la cartea mea, ci pur și simplu, a pus în comuniune mii de oameni, lăsându-i să se exprime liber. Pe site-urile lui se publică dramaturgie, poezie, proza, ființând și în zona artelor plastice.
De ce aţi ales acest titlu?
De fapt este titlul unei poezii din carte. Sincer, cred că poemele mele nu vorbesc neapărat despre iubire, despre lirica dragostei. Poezia mea nu abordează elemente palpabile, nu vorbește despre lumea în care trăim, ci vorbește, în cea mai mare parte, despre sentimente, despre căutări, ratări, despre ceea ce poate fi sau nu poate fi găsit. Este o poezie interioară. Nu are absolut nici un substrat exterior.
Pentru că vorbim despre poezie, am reţinut vorbele lui  Lucian Blaga și anume: poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea.   Ce este pentru dumneavoastră poezia?
Blaga este unul din marii scriitori ai noștri, de o profunzime extraordinară. Are dreptate când spune că totul se dezvoltă între viață și moarte.
Din punctul meu de vedere, în momentul în care abordezi teme pe care să le exprimi  în  poemele  tale, nu au cum să fie teme superficiale. E foarte ușor să cânți în texte despre măr sau despre salcie ori despre Dunăre, dar cred că poezia ar trebui să abordeze, și mă refer aici la marea poezie, la mari poeți ai lumii, temele profunde ale vieții, sub toate aspectele ei. Cam asta cred că se regăsește în poezia mea.
Ce vă îndeamnă să scrieţi poezie? De unde vine nevoia de a scrie?
Anotimpurile iubirii este primul volum de poezie pe care l-am publicat, deși ar fi trebuit să fie, cred, al șaptelea sau al optulea volum pentru că,  până acum am scris cel puțin 500-600 de poezii. Din păcate, multe s-au pierdut în anii petrecuţi în București, prin desele mele mutări dintr-un spațiu în altul de locuit. Am început să scriu poezie încă din liceu. Nu numai poezie; cu poezia am început. Mulți dintre prieteni mi-au spus că înainte de a fi prozator, de fapt, construcția mea este de poet. Consider că poezia e forma cea mai sinceră de exprimare literară, cea în care nu există rigori, în care nu trebuie să te iei de gât cu structuri literare elaborate.
Poezia modernă, cel puțin, așa cum tratez eu structura poeziilor, nu-ți impune rigorile pe care ți le impune poezia clasică: rimă, versificație, iambi etc. Știu că există o tagmă de critici care are ceva împotriva acestui lucru. În ceea ce privește semnele de punctuație și acestea pierd din importanță; sunt poezii scrise pe orizontală, adică două cuvinte după care urmează o strofă și apoi cealaltă. Poezia are o chestie care vine din artele plastice. Este vorba de cum percepi acea versificație. Pare ciudat, dar chiar există chestia asta. Ca artist, alegi  modul în care consideri să te xprimi și în momentul în care ești stresat de anumite rigori, pierzi. Iar în poezie nu  e cazul să pierzi. Dacă ai pierdut în poezie, ai pierdut totul. Cred că nici Nichita Stănescu nu era foarte apreciat în prima perioadă în care a apărut cu scrieri. Din contră, era contestat de către vechea generație pentru că nu urma căile cunoscute ale versificației. Dar tocmai asta este frumusețea, nebunia poeziei lui Nichita Stănescu. De aceea cred că trebuie să te exprimi așa cum simți.
De ce este poezia cel mai sincer mod de exprimare literară? Pentru că nu ești obligat, ca în dramarturgie sau în proză, să folosești scenarii după care să dezvolți, ci pur și simplu, e ceea ce exprimi tu din propriile simțiri, trăiri, puse pe hârtie în forma în care îți propui să apară.
V-aţi petrecut viaţa de timpuriu într-o lume a artiștilor. Vă invit să descrieţi lumea aceea, făcând o incursiune în sufletele lor, în viața lor, în balans cu cotidianul existenţei.
Sunt brăilean. M-am mutat în București în 1994 după ce am absolvit liceul. Erau vremuri ciudate din multe puncte de vedere. După acea Revoluție exista un sentiment de eliberare, toată lumea vroia să se exprime liber, iar Brăila nu era nicidecum locul unde s-o faci, cum nu este nici astăzi. Am plecat în București cu inima deschisă. Noi, tineri fiind, în urma lecturilor pe care le făcusem în vremea respectivă, visând la Montmartre, la Paris, ne-am mulțumit cu acel București care era altă măsură a vieții artistice. Încă existau locurile celebre unde se întâlnea boema anilor 60-70-80, care astăzi nu mai există ori sunt mercantilizate. A fost chiar o perioadă de euforie, pentru că pe atunci nu existau telefoane, nu exista facebook și, pur și simplu, te întâlneai cu oamenii și discutai față în față, îți petreceai timpul, povesteai; totul se întâmpla frumos. În momentul în care mergeai la un vernisaj de artă plastică chiar era o bucurie să te afli acolo. Oamenii erau încântați că se regăsesc în locul respectiv, și comunicau, ceea ce în ziua de azi, se întâmplă la cu totul alt nivel de expunere. Azi oamenii vin într-un loc pentru a bifa un eveniment, pentru a câștiga capital de imagine, lucruri care pe vremea aceea nu se întâmplau. Mergeam la ateliere ale unor prieteni, pictori, și acolo întâlneam tot felul de oameni, muzicieni, literați, actori; se comunica, se cânta  foarte mult.
Pur și simplu, mulți dintre ei, cu care mă mai întâlnesc și astăzi, artiști, sunt mai ciudați, socializează mai greu. Ei nu înțeleg întru totul societatea de astăzi și ordinea în care o trăim. Artiștii plastici sunt oameni obișnuiți să trăiască în lumea lor și să se exprime în lumea lor; nu înțeleg ceea ce se întâmplă, mai ales că sunt obligați să facă niște compromisuri ca să trăiască. Și mulți dintre ei sunt artiști extraordinari.
Trăim într-o lume în care nu neapărat valorile ajung să aibă succes; o lume în care cei care sunt vocali sau care se implică în lucruri de ștaif social au succes. Mă întâlnesc și azi cu oameni din București care nu sunt deloc încântați de ceea ce se întâmplă. Zilele trecute vorbeam cu un critic, de o vârstă cu mine, care îmi spunea că vrea să se retragă pentru că nu se mai regăsește în lumea aceasta, o lume vulgară, disperată. Îmi amintea de vremea în care mergeam la festivaluri, acum 15 ani, de vremea în care oamenii aveau timp să meargă la un ceai să discute, să creeze o oarecare atmosferă, să-și programeze întâlniri ulterioare, la alte festivaluri. Există o nostalgie și o formă de non combat la ceea ce se întâmplă în lumea de azi. Lumea nu mai are răbdare pentru nimic, e în continuă fugă, numai după avataje materiale. Și e normal, pentru că România nu este o țară în care artele prosperă, nu există un box office al artelor, ci doar nişte alianţe, de cele mai multe ori necurate. În România ești tratat după felul în care ești promovat, dar de cele mai multe ori nu… eşti!
Spuneţi-ne despre  modul în care creaţia trece prin stadiul de idee, sentiment, stare mentală și sufletească, ca apoi să capete conturul material, produsul ca atare – cartea, tabloul, sculptura etc., pe care noi, ceilalţi îl savurăm. Până ajunge să iasă acel ceva care este admirat de ceilalți sau nu, dar care este privit și măsurat, este o adevarată muncă.
M-aș referi la această carte și la drumul care a trebuit parcurs până la apariția ei fizică. În momentul în care Raluca Spătaru mi-a propus să însoțesc lucrările ei cu câte un poem, bineînțeles că am acceptat. Asta se întâmpla cu o lună și jumătate înaintea vernisajului, care era deja programat să aibă loc. Mi-a trimis lucrările. Le-am privit foarte mult timp. Toți pereții mei erau tapetați cu lucrările ei. Le-am privit zile întregi; aproape cred că mai erau 8 zile până la vernisaj și nu scrisesem nimic. În schimb, gândisem milioane de scenarii posibile – pentru că puteam să scriu sub formă de proză despre lucrările ei, putea să fie vers sau nu, ideea era să însoțesc cu ceva lucrările ei. Până la urmă, am rămas la poezie și într-o noapte, pe la ora patru, am început să scriu până dimineața, în jurul orei 8. Deja vreo 33 pe poezii fuseseră scrise, fără să realizez volumul de implicare sau de trecere a timpului. Pur și simplu am scris fără să mă opresc cam jumătate dintre ele. Fac o pauză aici – de obicei oamenii cred că e foarte simplu să scrii,  să creezi ceva literar. Le spun că nu e deloc simplu. După 4 ore, dacă m-ai fi atins aș fi căzut din picioare pentru că nu mai aveam absolut nici un fel de energie și dacă m-ai fi rugat să mai scriu o frază banală nu aș fi reușit să mai scriu absolut nimic; eram secat total. A trebuit să mai aștept două zile ca să termin celelalte poeme. Sunt acele căutări… Temele alese de Raluca, despre ființe, despre lucruri prezente în lumea exterioară, le-am trecut în lumea interioară, în lumea sentimentelor, a căutarilor, a amăgirilor, a posibilelor iubiri, într-o lume oscilantă, oarecum și a nebuniei, dar o lume care nu oferă neapărat soluții directe sau finale. E o lume într-o totală căutare, probabil și într-o formă de criză de status, de recunoaștere a propriei individualități, o lume care nu știe dacă își mai asumă ceea ce își asumă sau pur și simplu se retrage  din social, pentru că există această temere că ceea ce se întâmplă în lumea aceasta nu este ceea ce ar trebui să se întâmple în lumea sentimentelor, să spun așa. E o discrepanță între ceea ce trăiești și ceea ce simți.
Aţi făcut referire la creaţia în raport cu o tema dată, dar cum se nasc celelalte creaţii care vin de la sine, din impuls?
Celelalte poezii vin din propriile-mi experiențe și trăiri sentimentale și sunt chestii de euforie sau căderi, ori multiple și repetate căutări.
Cum este primită poezia astăzi de către semenii noștri?
Sunt surprins de faptul că încă există cititori de poezie. Ei nu fac, într-adevăr parte dintre cei care se afișează la evenimente publice, ei sunt chiar oameni care iubesc poezia și chiar o găsesc în locuri unde  nu-ți imaginezi. Sunt poeți foarte buni, români, care publică online, pentru că n-au posibilitatea să-și editeze propriile cărți, nefiind vandabilă poezia, și sunt citiți. Nu sunt promovați, dar sunt oameni care descoperă că sunt citiți. Eu am fost uimit, în momentul în care publicam pe zona de online, să fiu apelat de către cititori și întrebat despre foarte multe aspecte ale poeziilor. Și atunci am spus: da, există cititori de poezie, împătimiți de poezie.
Dacă ne referim la societate, la cei pe care îi poți cantitativ înregimenta între cei care consumă poezie nu cred că sunt foarte mulți, dar asta nu e o chestie ciudată, ținând cont de faptul că nici cititori de proză nu mai există. Dacă ne uităm la ceea ce înseamnă print în ziua de astăzi, tirajele editurilor din anii 90 erau imense față de tot ceea ce se întâmplă acum, pentru că oamenii nu mai au răbdare să citească și în general, cumpără titluri sau nume cunoscute.
Avem nevoie de poezie?
Nu știu dacă avem nevoie de cărți de poezie, dar avem nevoie de ceea ce însemnă poezia. Avem nevoie de socializare și de a afla, în fapt, sensibilitatea și creativitatea celuilalt, pentru că poezia asta abordează. E vorba despre felul în care tu, ca poet, te apropii de mine ca auditoriu și felul prin care tu reușești să-mi schimbi senzațiile viciate din normalitatea zilei pe care o trăiesc, felul în care tu reușești să-mi transmiți sensibilitatea, mesajul tău. Nu avem nevoie neapărat de cărți, nu trebuie să ai neapărat o bibliotecă de poezie, dar mi se pare trist să nu fi citit, de exemplu un Pablo Neruda sau un clasic, poezia lui Shakespeare sau poezia poeților arabi, care sunt, după părerea mea, unii dintre cei mai mari poeți ai lumii. Sau poezia contemporană! În ultima vreme am citit multă poezie contemporană și mi-am dat seama că exită multă poezie bună în România, chiar poeți de mare calitate. Bucureștiul are cluburi în care se citește poezie, unde vin foarte mulți tineri. Brăila nu are așa ceva și cred că ar putea să aibă. În Brăila sunt foarte puțini oameni care vin să asculte poezie și în general sunt bătrâni. Problemele sunt legate de felul în care consumatorul de artă receptează mesajul venit din partea artiștilor. O primă problemă ar fi faptul că tinerii sunt speriați de instituțiile publice, de imaginea pe care o au, o imagine oarecum decrepită, bătrânicioasă și consideră că ei nu sunt acceptați și nu au acces în instituțiile respective. Au oarecare teamă, un oarecare disconfort. Altă explicație a faptului că nu sunt prezenți tineri la evenimente de genul acesta este felul bătrânicios în care se întâmplă lucrurile. Vrem, nu vrem, felul în care prezinți ceva contează. De exemplu, la festivalurile de la Sibiu erau piese de teatru, contemporane, citite de către studenții Facultății de teatru din Sibiu și mi-am dat seama ce înseamnă dinamica unei asemenea lecturi și impactul asupra publicului. Deși avem tendința de a spune că important este numai conținutul operei literare, nu e chiar așa. În occident, în momentul în care faci o lectură publică, există o empatie între tine, ca artist, și public.
Ce să așteptăm de la dumneavoastră pe viitor și când?
Mai am multe poezii care n-au apărut în volum și cred că pot fi publicate, dar nu reprezintă o prioritate în viitorul apropiat (cel puţin până la finalul anului).
Acum lucrez la un scenariu de film, de lung metraj, asta după ce în toamna anului trecut am avut bucuria de participa şi câştiga la concursul organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei cu un scenariu de scurt metraj,  care urmează să intre în producţie în foarte scurt timp.
Mai există un proiect de proză, nuvele scurte și cred că volumul va apărea în vara aceasta sau în toamnă, încă nu ştiu la ce editură. Unele dintre nuvele au apărut în reviste literare. Sunt scrise de ceva vreme și ar fi timpul să fie publicate în volum. Cât despre temele abordate în nuvele, să spunem că ar fi vorba despre trăirile diavoleşti ale unui personaj care visează la sfinţenie!
Așteptăm cu mare curiozitate materializarea acestor proiecte și vă dorim mult succes!
a consemnat Elisaveta Drăghici (Brăila)