Prin noi bătea un vînt cumplit şi ne ţineam strîns agăţaţi

de stîlpii felinarelor, fluturînd ca nişte steaguri conspirative.

În jurul nostru era cald, lumea deja se strînsese să se uite la noi,

să-şi exprime părerea, în timp ce deasupra noastră, în sticla lămpilor,

muşte captive căutau un punct de trecere, o altă dimensiune, salvatoare.

Era cald, soarele bătea cu putere, dar noi dîrdîiam

sub crivăţ, cu degetele crispate pe stîlpii metalici.

 

 

Mă uitam din cînd în cînd la tine, cum levitai sub puterea

vîntului interior, paralelă cu solul. Cu părul aşa, fîlfîind,

păreai o mireasă nepămînteană, în căutarea fără sfîrşit

a unei ţinte nomade.

Mă mai priveai şi tu şi chiar mi-ai făcut o dată cu ochiul,

de parcă situaţia noastră ar fi fost una fericită,

de parcă trecutul şi viitorul nostru şi-ar fi găsit un

înţeles tainic în chiar acele momente de cumpănă.

 

 

Oraşul se golise, se strînseseră toţi în piaţa aceea prăfuită,

pe nisipul dogoritor. “Ce-i, domnule, cu ăştia?”, întrebă unul gras,

cu pălărie de paie, molfăind dintr-o îngheţată. “Opinia mea e că

trebuie să intervenim într-un fel, nu pare firesc ce se întîmplă cu ei”.

Lumea nu-l asculta. După ce ne priviră un timp, începu fiecare

să-şi vadă de treburile lui: doi copii curăţau cartofi chiar lîngă noi,

într-o găleată de plastic, un măcelar îşi deşurubă piciorul de lemn

şi-l aruncă în băcanul de peste drum, lustragiul, în lipsă de clienţi,

începu să-şi perie de colb toate dimineţile irosite de-a lungul

ingratei lui existenţe.

 

 

Călăreţul sosi mai tîrziu, cînd vîntul din noi dădea semne

să se mai potolească. Capul şi-l ţinea în mîna stîngă, în mîna

dreaptă ţinea hăţurile. Pe gîtul lui vindecat se opri un porumbel alb.

“Va trece şi asta”, ne vorbi capul din palma lui stîngă,

“Locuitorii acestui oraş nu sînt obişnuiţi cu cataclisme îndelungate.

Uitaţi-vă, au şi plecat, fiecare îşi vede de treaba lui”.

În acel moment ne-am prăbuşit amîndoi în nisipul fierbinte,

cu braţele larg deschise, ca două cruci pregătite pentru începutul

sau sfîrşitul unui calvar. Vîntul din noi încetase.

Călăreţul se îndepărtă, cu porumbelul alb pe gîtul vindecat, şi abia

atunci am văzut aura ce-i înconjura capul din palma lui stîngă.

“S-a dus şi ultimul arhanghel”, şopti copilul curăţînd cartofi, în timp ce

tu te prinsesei de-o rază blîndă care se strîngea înspre nori.

Text-to-speech function is limited to 100 characters