„Un studiu de mentalitate” – aşa îşi indică Ruxandra Cesereanu volumul „Panopticum. Eseu despre tortură în secolul XX”, carte publicată într-o nouă de editura Polirom, avînd un subtitlu uşor modificat faţă de ediţia primă, apărută tot la Iaşi, la editura Institutul European. Este volumul secund al unui proiect de cercetare amplu – cu o tematică foarte dur – pe care doamne Cesereanu şi l-a asumat şi pe care l-a început cu o carte despre Gulagul românesc (două ediţii, de asemenea – ultima, tot la editura Polirom, cu titlul „Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste”). Un al treilea volum urmează să fie construit dintr-un „studiu despre evadările din închisori şi lagăre ale deţinuţilor politici şi ale prizonierilor de război în secolul XX” – un studiu pe care, mărturiseşte autoarea lui, l-a început încă din anul 2000, cercetînd materiale de documentare în biblioteci din Paris şi New York. Cu această trilogie desăvîrşită – cînd va fi să fie! – „închei, cred, un traiect al propriei mele exorcizări din lumea Răului (sistemul totalitar), dat fiind că, într-un fel sau altul, am ajuns, prin scris, la capătul tunelului”, spune Ruxandra Cesereanu.

ZOOM1.Ruxandra Cesereanu este o strălucită autoare de proză şi de poezie. Dar şi o foarte originală, percutantă şi extrem de valoroasă eseistă de cursă lungă. Foarte pe scurt, spre reamintire eventual: domnia sa este coordonatoarea unui volum despre una dintre metodele privilegiate de instaurare şi de consolidare a comunismului în România. Am invocat imediat mai sus volumul prim al impresionantei trilogii încă neterminate – eseul de mentalitate şi morfologie comportamentală cu privire la ce s-a scris în şi despre închisorile şi lagărele comuniste. De asemenea, doamna Cesereanu este autoarea unei cărţi fundamentale despre momentul decembrie 1989 şi despre teoriile puse în joc pentru a explica (sau, dimpotrivă, pentru a rata explicaţiile de bun-simţ) cu privire la ce s-a întîmplat atunci cînd, în România, formal, nu neapărat şi în fapt, a căzut comunismul.

Cartea relativ recent apărută  – „Panopticum. Eseu despre tortură în secolul XX” – este situată la intersecţia mai multor lumi şi stări. Bunăoară,  ea este legată prin multe fire de instituţia – cînd întreţinută cu atenţie de puţini oameni, cînd, mult mai des, batjocorită – memoriei. Între altele, cartea doamnei Ruxandra Cesereanu  – exemplar scrisă, superdocumentată, captivantă – ne spune, cu fiecare pagină în care e descrisă şi analizată atît de complexa problematică a torturii în modernitate şi contemporaneitate, ne spune ceva elementar: că aceste fapte EXISTĂ. Prin urmare, şi că, deşi sînt greu de suportat – multe dintre descrierile din această carte par că sînt smulse de-a dreptul din infern -, aceasta nu înseamnă că trebuie să ne facem că nu există. Întorcînd capul, nu le anulăm. Şi nu trebuie să le anulăm. Ne aparţin, aparţin contemporaneităţii noastre sau imediatei sale vecinătăţi – şi, mai mult, se tot repetă: în registre infernale, tot mai sofisticate şi mai dezumanizante. Este, aşadar, (şi) o carte despre NEuitare.

ZOOM 2. Distinct de tematică lucrării care a prilejuit acest text-semnal şi ieşind din logica lineară a cronicii de faţă, dar, pe de altă parte, avînd şi rostul de a invita la a citi şi a descoperi o mare poetă şi o operă care cuprinde volume consistente, iată un mic poem din creaţia Ruxandrei Cesereanu (sînt peste 10 volume, cred): „cineva deschide corpul meu / ca pe o cutie cu panglici /amintiri cu cerceluşi de plastic de când eram fetiţă / îmi zdrăngăne la ureche / mă rujam cu violetul spre verde al mamei / mă încălţam în pantofii ei din lac vişiniu / mă îmbrăcam în rochiile cu paiete pe care le ţinea în / geamantan /crezând că voi ajunge femeie de ambasador / pe degetul mare de la mâna stângă îmi puneam/mereu / zurgălăi / scoteam limba-n oglindă şi-mi ziceam că-s circăreasă /

tatăl meu intra atunci în odaie şi-mi spunea să fiu / cuminte / dar eu mereu scuturam din codiţe / şi aduceam brotaci în casă / pe care îi creşteam în cada cu rufe la muiat / stricam ceasurile scoţându-le şuruburile / şi jucam miezul nopţii a venit omul negru n-a sosit /până când îmi simţeam limba leşinată în gură / m-ascundeam în container să nu fiu găsită de nimeni / cu animalele mă-nţelegeam comme çi comme ça / cu oamenii aşijderea nu prea vorbeam / dar adoram lumea culorile şi mirosurile ei coruptibile / în vecii vecilor amin.  (“cutia cu panglici”)

Revenind la eseul despre tortură în secolul 20, implicit, „Panopticum” este şi o carte care are o pronunţată dimensiune istoriografică.  Cartea este şi un fel de manual alternativ de istorie a secolului al XX-lea, fără, desigur, să fie concepută după rigorile unui asemenea instrument de educaţie (e un eseu, ca specie). Dar arealul tematic pe care îl cuprinde, rezumă, analizează, interpretează ţine de un – teribil, infernal – registru al realităţii, chiar al Istoriei şi nu de jocuri ale imaginaţiei. Aceasta, ŞI aceasta este istoria noastre recentă! – cea pe care o survolează, din perspectiva relaţiei victime-călăi, Ruxandra Cesereanu. Aceasta şi nu cea pe care ne-am dori-o probabil cei mai mulţi dintre noi! Una în care nu puţini oameni chinuiesc, torturează, schingiuesc şi ucid alţi, nu puţini (milioane, zeci de milioane), oameni.

ZOOM 3. Există multe pagini ori paragrafe în care doamna Cesereanu formulează antologic, complet-definitiv îmi vine să zic, despre o temă, o problemă, o direcţie de interpretare. Iată numai un exemplu – un scurt pasaj despre torturaţi după ce au trăit această, teribilă, inumană experienţă: „Torturaţii resping multă vreme traducerea într-un limbaj inteligibil a caznelor la care au fost supuşi, pentru că supliciul a pătruns nu doar în carne, ci la nivelele cele mai adînci ale minţii şi ale sufletului. Mulţi foşti supliciaţi, odată eliberaţi din detenţie, se simt protejaţi doar înăuntrul locuinţelor lor regăsite, de unde refuză să mai iasă în lume. Aceste case închise sunt şi trupul, dar şi gura lor care refuză să se deschidă şi tace. Ceea ce trebuie ei să recupereze sînt glasurile fireşti, care au evadat din subterană şi au depăşit urletul. Trecerea de la urlet – via tăcere – la glasul regăsit este mai dificilă decît trecerea de la glasul normal la urlet.”

panopticum

„Panopticum” este rezultatul unui efort intelectual şi al unui proiect de cercetare cu adevărat extraordinare şi întrutotul remarcabile. Cînd eşti în această carte, citindu-i paginile, şi chiar şi după ce o închizi, e greu de reprimat gîndul că, deşi, teoretic, trăim în vremurile cele mai avansate, tortura (şi crima, ca rezultat obişnuit al practicării acesteia) au o asemenea – fără precedent – amploare. Ruxandra Cesereanu: „Fie că va supravieţui sau nu, trupul victimei torturate este o scrisoare pe care supliciatorul o trimite către alte virtuale victime. Acest trup este o epistolă rănită, mînjită de sînge şi de alte lichide, este o grămadă de carne care şi-a pierdut eleganţa şi echilibrul a ceea ce, odinioară, era un trup. Asemenea lui Dumnezeu, care l-a făcut pe Adam, torţionarul distruge trupul şi îl desface. Iar dacă Dumnezeu l-a făcut pe Adam întreg la minte, supliciatorul îl sminteşte. Epistola violentă a torţionarului este carnală şi nu aşteaptă răspuns, pentru că îşi ajunge sieşi; dar ea este o formulă prin care supliciatorul găseşte calea de a-l umili pe Dumnezeu, dovedindu-L neputincios. Tot ceea ce Dumnezeu a plămădit, supliciatorul (indiferent dacă o face cu frenezie sau blazat) distruge, într-o desfacere care nu durează doar şapte zile, ci oricît.”

P.S. Blogul autoarei acestei cărţi: https://ruxandracesereanu.wordpress.com/  Foarte bun!

Bonus – cîteva pagini din această carte: http://www.polirom.ro/catalog/carte/panopticum-eseu-despre-tortura-in-secolul-x-5520/arunca_o_privire_fragmente_1.html

sursa: http://www.lapunkt.ro/2015/05/11/despre-tortura-moderna-memorie-si-trupuri-ca-epistole-ranite/