Mail us : pope.emanuel@gmail.com

din Lista scriitorilor care au colaborat cu Securitatea (I)

Elegii de la marginea lumii > Arhiva 2015-2016 > din Lista scriitorilor care au colaborat cu Securitatea (I)

dincolo de cei care erau stiuti ca fiind vanduti sistemului:

Adrian Paunescu , Corneliu Vadim Tudor, Eugen Florescu, Aurelian Bondrea, Dinu Sararu. D.R.Popescu

 

alta sursa – mentionez ca niciuna din surse nu este infailibila: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/scriitorii-turnati-si-turnatori-72222.html

1.  Scriitorul Nicolae Breban a fost colaborator al Securitatii

Nicolae Breban
Nicolae Breban
Foto: Agerpres

Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) a cerut Curtii de Apel Bucuresti sa constate calitatea de colaborator al fostei Securitati a scriitorului Nicolae Breban. Surse din CNSAS, citate de Mediafax, au declarat miercuri ca Directia de investigatie a constatat ca Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al Securitatii.

Decizia de colaborare in cazul Nicolae Breban a fost data in martie, iar dosarul in care CNSAS cere constatarea calitatii de colaborator al Securitatii a scriitorului a fost inregistrat la Curtea de Apel Bucuresti – Sectia de contencios administrativ si fiscal in 4 aprilie.

Primul termen in procesul dintre CNSAS si Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanta pentru 12 septembrie.

Nicolae Breban, nascut in 1934, la Baia Mare, este romancier si eseist, precum si directorul revistei Contemporanul, editata de Fundatia Culturala Ideea Europeana. El este unul dintre cei mai importanti si prolifici prozatori romani contemporani.

A debutat literar in revista Viata studenteasca, in 1957. Opt ani mai tarziu, Breban a publicat primul sau roman, „Francisca” (tradus in limbile bulgara si rusa), distins cu premiul „Ion Creanga” al Academiei Romane. In 1966, ii urmeaza romanul „In absenta stapanilor”, iar in 1968, „Animale bolnave”, premiat de Uniunea Scriitorilor. Breban a fost redactor-sef al revistei Romania literara.

Breban a semnat scenariul filmului „Rautaciosul adolescent”, precum si scenariul si regia filmului „Printre colinele verzi”, o ecranizare a romanului „Animale bolnave”, inclus in selectia oficiala a Festivalului International de la Cannes.

In 1973, apare romanul „Ingerul de gips”, iar in 1975, versiunea in limba suedeza a romanului „In absenta stapanilor”. Nicolae Breban a mai publicat volumele „Bunavestire” (1977), „Don Juan” (1981), piesele de teatru „Culoarul cu soareci” si „Batrana doamna si fluturele” (1981 – 1982, Paris), editia franceza a romanului „In absenta stapanilor” (1983, Flammarion, Paris), „Drumul la zid” (1984), versiunea franceza a romanului „Bunavestire” (1985, Flammarion, Paris), „Panda si seductie” (1991), volumul de versuri „Elegii parisiene” (1992), trilogia „Amfitrion” (1994) – „Demonii marunti”, „Procuratorii”,”Alberta” -, „Riscul in cultura” (1997), „Ziua si noaptea” (1998), „Stricte amintiri literare” (2001), „Vointa de putere” (2001), „Sensul vietii. Memorii I” (2003), „Sensul vietii. Memorii II” (2004) si „Sensul vietii. Memorii III” (2006).

2. Criticul literar Mircea Iorgulescu nu a fost colaborator al Securitatii, a decis ICCJ

Criticul literar Mircea Iorgulescu nu a fost colaborator al Securitatii, a decis ICCJ

Criticul literar Mircea Iorgulescu, decedat in 2011, nu a fost colaborator al Securitatii, a decis irevocabil Inalta Curte de Casatie si Justitie (ICCJ), care a admis recursul fata de o hotarare luata in 2011 de Curtea de Apel Bucuresti.

Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) a cerut Curtii de Apel Bucuresti, in 2010, sa decida daca Iorgulescu a fost sau nu colaborator al Securitatii.

CNSAS a demarat demersul in instanta desi admitea ca Mircea Iorgulescu nu a semnat un angajament cu Securitatea.

Astfel, potrivit CNSAS, criticul literar Mircea Iorgulescu nu a semnat un angajament de colaborare pentru ca era membru de partid, calitate ce avea un regim special. Mai precis, Hotararea PCR 119/1968 stabilea, ca obligatie de partid, colaborarea cu organele statului.

Potrivit documentelor CNSAS, notele date de Iorgulescu erau notate „f. n.” (fara numar) si erau trimise direct in dosarele urmaritilor, astfel ca Iorgulescu nu avea un dosar de informator. Colegiul a stabilit ca acesta ar fi folosit atat pentru informatii, cat si pentru influenta pe care o avea in cercurile de scriitori.

Mircea Iorgulescu s-ar fi implicat cel mai mult in urmarirea lui Bujor Nedelcovici, sustinea CNSAS. De asemenea, criticul ar fi dat informatii si despre Dan Desliu, Dorin Tudoran, iar in documente apareau mentionate si numele criticilor Nicolae Manolescu si Laurentiu Ulici, dar si ale scriitorilor Romulus Vulpescu si Nicolae Breban.

SURSA: http://www.ziare.com/articole/colaboratori+securitate
Istoricul Alex Mihai Stoenescu a fost colaborator al Securitatii

3. Istoricul Alex Mihai Stoenescu a fost colaborator al Securitatii

Istoricul Alex Mihai Stoenescu a fost colaborator al Securitatii, a stabilit Inalta Curte de Casatie si Justitie, decizia fiind irevocabila.

La data de 1 aprilie 2014, judecatorii ICCJ au respins recursul declarat de Alex Mihai Stoenescu impotriva sentintei civile nr. 5261 din 25 septembrie 2012 a Curtii de Apel Bucuresti prin care s-a stabilit ca acesta a colaborat cu Securitatea.

Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) i-a audiat in 2006 pe Alex Mihai Stoenescu si Doru Braia in calitate de formatori de opinie, existand suspiciuni ca cei doi ar fi avut legaturi cu fosta Securitate.

In decembrie 2010, CNSAS a cerut Curtii de Apel Bucuresti sa constate calitatea de colaborator al fostei politii politice a lui Stoenescu, iar ulterior acesta a contestat decizia la Inalta Curte.

Conform datelor din dosarul sau, recrutarea lui Alex Mihai Stoenescu a avut loc la 29 martie 1984, iar numele de cod sub care s-a semnat angajamentul la Securitate a fost „Gavrilescu Adrian”.

„In perioada care a trecut de la recrutare, informatorul a desfasurat o activitate informativa corespunzatoare, desfasurata cu pricepere si pasiune concretizata in 43 de informatii scrise”, notau intr-un raport ofiterii de Securitate.

SURSAhttp://www.ziare.com/articole/colaboratori+securitate

4. Eugen Uricaru- COLABORATOR AL SECURITATII

5. Scriitorul Ioan Groşan a turnat la Securitate

sursahttp://adevarul.ro/news/eveniment/scriitorul-ioan-grosan-turnat-securitate-1_50ad67f97c42d5a663948aff/index.html

Membru în conducerea Uniunii Scriitorilor, Groşan este acuzat de CNSAS că a fost informatorul Securităţii, fiind recrutat în 1974. CNSAS cere judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al lui Groşan, care ar fi avut numele de cod „Radu Greceanu“.

Recrutarea sa a fost, conform CNSAS, „în scopul acoperirii informative a secţiei româno-latine a anului I de la Facultatea de Filologie din Cluj”. Potrivit consemnărilor ofiţerului recrutor, la acea dată, scriitorul a semnat un angajament, dar care nu s-a păstrat la dosar. În anul 1978, după absolvirea facultăţii, Groşan a fost repartizat ca profesor de limba şi literatura română la o şcoală generală din Bucureşti, scrie Adevărul.

 

6. Un caz tragic: Ion Caraion (I)

Autor: EUGEN SIMION

Cultura nr.:149 / 2007-11-15 / Sectiunea: Cultura cultura literara :

 

Nu cunosc un caz mai tragic, din toate punctele de vedere, decât acela al lui Ion Caraion. Cel putin în literatura postbelica. Iata câteva din elementele acestei ecuatii imposibile:

Poet de prim rang în generatia sa („generatia pierduta”, i-am spus eu; „generatia razboiului” – i-au spus altii), Ion Caraion, pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu, fiul lui Mihai si Ioana Diaconescu din Rusavat (Buzau), nascut la 25 mai 1923, a fost condamnat în 1950 pentru „instigare” si a stat cinci ani în puscarie; la 26 iunie 1958, este din nou arestat si, în 1959, e condamnat pentru spionaj la munca zilnica pe viata, sentinta comutata ulterior (în 1963) la 25 de ani munca silnica; tot atunci este recrutat de Securitate ca informator, iar în aprilie 1964, în urma decretului de gratiere a detinutilor politici, este eliberat din închisoare. Mihai Pelin a publicat în 2001 dosarul de Securitate al poetului („«Artur». Dosarul Ion Caraion”), iar în 2006 apare volumul „Cazul «Artur» si exilul românesc” scos de Delia Roxana Cornea si Dumitru Dobre la Editura „Pro Historia”, ambele cuprinzând documente importante, inclusiv notele informative semnate de Ion Caraion.

În 1981, poetul Ion Caraion cere azil politic în Elvetia si, dupa ce-l primeste, revista „Saptamâna” din Bucuresti, condusa de Eugen Barbu, începe sa publice fragmente dintr-un „jurnal” al lui Caraion în care sunt atacati îndeosebi prietenii din exil, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, dar si prietenii din tara, colegi de generatie, cum ar fi Marin Preda si Ov. S. Crohmalniceanu… În lumea scriitoriceasca umbla vorba ca este o mistificatie, apoi, când iese la iveala dosarul de Securitate al lui Caraion, se constata ca fragmentele din „jurnalul intim” reprezinta, în fapt, extrase din notele informative semnate de poet. Dezamagirea este mare, indignarea adversarilor ia proportii biblice, tragedia reala traita de poet (închis la 27 de ani si eliberat, cu o scurta pauza, la 41 de ani!) începe sa se estompeze. Cum a fost cu putinta acest compromis moral grav? Cum a acceptat inacceptabilul un poet care a trait toata tineretea lui cu spaima ca poate fi executat?, întreaba multi comentatori, mai ales tineri, care n-au trecut prin ceea ce a trecut Caraion (infernul detentiei comuniste) si care, în genere, nu vor sa auda de ceea ce a fost înainte de ei. Logica lor stricta, pandureasca, este ca cine a pacatuit trebuie sa plateasca. Nu exista justificari convingatoare, exista în astfel de situatii, doar scuze slabe… zic ei fara a tine seama de circumstante si fara a mai cauta nuantele tragice ale acestui caz.

Încerc sa înteleg mai bine complexitatea acestui dosar de existenta si, de va fi posibil, sa-l judec mai drept. Nu ascund faptul ca l-am cunoscut pe Ion Caraion, am scris despre el în mai multe rânduri si, când am citat volumul de poeme aparut cu putin timp înainte de plecarea lui din tara („Dragostea e pseudonimul mortii”, 1980), am fost pur si simplu uluit: am avut sentimentul, vreau sa spun, ca Ion Caraion atinge cu aripile versului sau colturos si plin de sevele otravite ale cucutei, atinge, zic, marea poezie. Am aflat, apoi, ca aceste poeme fusesera compuse în închisoare si reconstituite, acum, din memorie. Este cartea de poezie cea mai buna a acestui autor care, cum zice el despre Bacovia, n-a trait decât „într-un sfârsit continuu”. Paradoxul este ca suferinta îndelungata (detentia) a produs aceste poeme substantiale, rascumparând, astfel, tragedia existentiala. Esteticul valorifica, asadar, negativitatile din planul vietii. O veche teorie pe care cu greu un poet o accepta când este vorba s-o verifice cu propria existenta. Îmi amintesc de o reflectie a lui Nichita Stanescu: multi ar dori gloria poeziei lui Eminescu, dar putini ar accepta sa traiasca viata lui Eminescu (citat din memorie)…

Revin la cazul Caraion sau „Cazul Artur”… Cum împacam morala comuna care nu admite ca un poet de valoare sa savârseasca fapte abominabile, cum ar fi delatiunea, cum împacam, zic, aceasta exigenta cu cealalta exigenta, estetica, aceea ce spune ca opera poate izbavi omul care a gresit în viata de toate zilele si ca, în eternitate, biografia se uita si numai opera de valoare ramâne? Faptele sunt prea aproape de noi si sensibilitatea noastra este prea iritata pentru a accepta usor ideea ca poezia exceptionala a lui Ion Caraion anuleaza caderile morale ale lui Artur, pseudonimul celui care a încalcat legea morala. Si atunci? Atunci nu avem altceva de facut decât sa luam faptele cum sunt si sa le judecam drept, fara exces de indignare, dar si fara exces de toleranta si sa vedem, la urma, daca putem desparti pe omul biografic (omul lui Sainte-Beuve) de creatorul pur (omul lui Proust) în circumstantele unei istorii imposibile.

Asadar: un poet cu simpatii de stânga este condamnat la munca silnica pentru „înalta tradare” (redusa ulterior la 25 de ani!) si, cu putin timp înainte de a fi eliberat, semneaza (la 9 aprilie 1964) un angajament prin care confirma ca, „pentru a se reabilita în fata Societatii”, va colabora de bunavoie cu organele de securitate, aducând la cunostinta „toate problemele pe care le voi cunoaste din rândul celor cu care vor veni în contact, referitor la organizarea subversiva, activitate si discutii dusmanoase, precum si alte probleme care sa prezinte interes pentru securitatea statului”. Se obliga, totodata, sa relateze totul „în mod cinstit, fara a exagera sau diminua” si sa pastreze un deplin secret privitor la relatiile sale cu Securitatea. I se da un nume de cod, Nicolae Apostol, schimbat apoi în „Artur”… Angajamentul este semnat la Aiud în timp ce Ion Caraion (Stelian Diaconescu) se afla în detentie. Cel care îl recruteaza este „lucratorul activ primcapitan” Chirila Scarlat. Dupa semnarea angajamentului, Caraion este eliberat, fapt semnalat de referatul care propune în noiembrie 1964 înregistrarea agentului „Anatol Nicolae” în reteaua de colaboratori. Raportul mentioneaza faptul ca, dupa eliberare, se tinuse legatura cu agentul Apostol pentru a vedea „ce posibilitati si calitati informative are” si, verificând toate acestea, s-a constat ca are posibilitati si calitati. Ar fi dat deja informatii utile despre scriitorii George Dan, Serban Cioculescu, Iulia Soare… Agentul este punctual, disciplinat si se straduieste sa rezolve sarcinile primite – mai noteaza raportul aprobat de trei maiori: Olar D., Albescu M., D. Popa…

Un alt document, elaborat de Unitatea militara 0622 din Aiud, face o caracterizare a detinutului Ion Caraion, alias Diaconescu M. Stelian în termenii urmatori: detinutul numit „a muncit bine în procesul de productie” si a combatut tot bine la gazeta de perete din penitenciar, criminalitatea organizatiei legionare si pe sefii ei… Documentul reproduce si fisa medicala a detinutului (sufera de hernie de disc, nevralgie „spastica bilaterala”) si propune la urma, reducerea pedepsei la jumatate. Aceasta caracterizare dovedeste ca a fost data înainte de eliberarea din închisoare. Cronologia referatelor este cam haotica în carte pentru ca, dupa ce aflam ca informatorul Apostol Nicolae si-a dovedit competentele, aflam dintr-o consemnare din 18 iulie 1964, semnata de un lt. colonel, un capitan si un general maior ca numitul agent Apostol „nu a dat materiale dupa masura posibilitatilor pe care le are” si ca militia din Bucuresti îi refuza buletinul de identitate. Cei trei ofiteri propun, totusi, sa se intervina la Militie pentru a i se da dreptul poetului Caraion sa domicilieze în Bucuresti. Alte rapoarte informeaza ca agentul se poarta bine, locuieste pe unde poate (la George Dan, la Irina Dall – fiica pictorului Lövendall), si declara peste tot ca „i-a venit mintea la cap”. Dovada ca agentul este supravegheat cu atentie si ca Securitatea are un sistem complex bazat pe o suspiciune totala: informatorii sunt la rândul lor spionati de alti informatori care, la rândul lor, sunt monitorizati…

Daca citesti printre rânduri aceste delatiuni multiple, întelegi ca poetul Ion Caraion lupta sa supravietuiasca, începe sa publice la „Gazeta literara”, îsi cauta o locuinta, sta de vorba cu vechii prieteni si toate miscarile sale sunt consemnate de alti informatori organizati dupa sistemul papusilor rusesti „Matrosca”. Maiorul Albescu Mircea le sintetizeaza si stabileste strategia pentru colaboratorul sau: sa fie instruit, de pilda, ca în discutiile cu Virgil Ierunca sau cu alte „elemente” din exil sa recomande o pozitie mai realista (adica mai pozitiva) fata de tara. Cel putin asa noteaza maiorul citat la 19  septembrie 1969. În plus, daca va întâlni în Franta alti fugari, Artur trebuie sa retina cine sunt acestia, ce preocupari au si pe cine cunosc în tara… Cum se vede, agentul Artur are multe de facut. Securitatea întocmeste tabele cu relatiile din strainatate ale poetului care prezinta „interes operativ” si în ele gasim numele Monicai Lovinescu, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, Ion Cusa, D. Tepeneag, Leonid Mamaliga, Pierre Emmanuel, Alain Bosquet, Stefan Baciu etc. Asta în 1973. Aflam si o lista cu relatiile informatorului în tara (Adrian Marino, Zaharia Sângiorzan, Romulus Dianu), în fine, exista si un tabel cu numele informatorilor care dau note despre „Artur”. Nume codificate, bineînteles.

Ce putem întelege este faptul ca securitatea lucreaza sistematic, face planificari, tine bine evidenta, are, pe scurt, o birocratie temeinica. Ion Caraion a calatorit în noiembrie 1973 în Franta si, din nota maiorului Albescu, deducem ca a desfasurat „o activitate buna”, a vazut pe cine trebuie si, la întoarcere, a dat informatii utile despre emigrantii români. Apare în acest raport sintetic si numele lui Marin Preda, alaturi de acela al lui Nicolae Steinhardt si Ioan Alexandru. Artur furnizeaza note despre toti. Locotenent-colonel Albescu nu-i în totalitate multumit de Artur („nu a desfasurat o activitate la nivelul posibilitatilor sale”). N-a spus chiar totul, n-a vorbit, de pilda, despre nemultumirile sale fata de viata literara. În plus, Artur are o stare depresiva, manifesta „un pesimism dezarmant” si locotenentul colonel îsi ia angajamentul sa-l vindece de „optica pesimista”… Propune, în consecinta, ca Artur sa ramâna în retea si sa fie, în continuare, folosit pe lânga „elemente” care intereseaza securitatea: Paul Goma, D. Tepeneag, N. Steinhardt… Când Ion Caraion cere, în mai 1976, sa plece în Belgia, lt. colonel Wawiernia face un raport prin care recomanda acceptarea cererii, cu mentiunea ca fiica poetului sa ramâna în tara. Se teme ca scriitorii care primesc asa de greu vize de calatorie îsi vor da seama de privilegiul de care se bucura Artur (sa calatoreasca, adica, în strainatate însotit de toata familia). În 1979 (29 august – 28 sept.), Artur se deplaseaza în Belgia, ca delegat al Uniunii Scriitorilor, si ofiterul de serviciu preconizeaza sa-l foloseasca în actiunea „Cosmin”, în scopul de a descoperi legaturile clandestine ale intelectualilor români cu exteriorul. Aflam, totodata, ca Artur are anumite „framântari” în legatura cu aceasta actiune, deoarece nu-l cunoaste bine pe „Cosmin” si, daca nu-l cunoaste, se teme sa nu fie desconspirat. Trecând din Belgia în Franta, Ion Caraion trebuie sa dea informatii despre Eugen Ionescu, Paul Goma si, bineînteles, despre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, eternii adversari. În fine, la 5 mai 1981 pleaca împreuna cu toata familia în Franta si, întrucât nu se mai întoarce, lt. col. Wawiernia propune la 23 noiembrie 1981 scoaterea lui Artur din retea si, totodata, masuri contra lui „potrivit Programului ALFA”. În ce consta acest program nu stim. Se poate întelege, totusi, ca e vorba de masuri represive. Stim ce-a urmat: publicarea fragmentelor de „Jurnal” (cu note compromitatoare despre prietenii din tara si strainatate ai lui Caraion), interzicerea cartilor sale etc. Destinul conspirativ al lui Caraion se încheie aici. Stabilit în Elvetia, publica un pamflet contra regimului comunist („Insectele tovarasului Hitler”) si, din acel moment, Securitatea dezlantuie împotriva lui o campanie furibunda menita sa-l compromita în fata prietenilor parizieni. Reuseste. Caraion este izolat si, dupa oarecare vreme, moare (1986).

sursa: http://revistacultura.ro/cultura.php?articol=2991

7. Alexandru Paleologu: anii de detenţie şi „Pactul cu Diavolul“

Alexandru Paleologu: anii de detenţie şi „Pactul cu Diavolul“
Aşa cum era de aşteptat, toţi cei judecaţi în procesul Noica-Pillat au fost în final condamnaţi la ani grei de închisoare. Nu pentru că ar fi săvîrşit mari crime împotriva orînduirii, ci pentru că aceasta era regula jocului. Alexandru Paleologu a fost condamnat la 14 ani de muncă silnică pentru „săvîrşirea infracţiunii de agitaţie contra ordinei sociale“. Decizia a fost luată de Tribunalul Militar al Reg. a II-a Militare Bucureşti şi poartă numărul 24/1 martie 1960. Recursurile sînt respinse şi sentinţa rămîne definitivă prin Decizia nr. 77/1960, dată de Tribunalul Suprem, Colegiul Militar. Potrivit sentinţei, ar fi trebuit să fie eliberat la data de 3 septembrie 1973 (din totalul anilor de detenţie s-a scăzut perioada petrecută în arest). Din fericire, a fost eliberat la 24 iunie 1964, în urma intrării în vigoare a Decretului privind amnistierea deţinuţilor politici.

În toate confesiunile sale de după 1989, Alexandru Paleologu vorbeşte despre anii de închisoare ca despre o experienţă fundamentală a vieţii sale, pe care nu ar fi trebuit cu nici un chip să o rateze. Zilele şi nopţile petrecute dincolo de gratii, bătăile şi umilinţele îndurate, exemplele de sublimă solidaritate umană întîlnite, lupta cotidiană pentru su-pravieţuire şi abandonul moral din final i-au oferit şansa unei înţelegeri mult mai nuanţate a limitelor fiinţei umane şi i-au oferit o nouă viziune asupra vieţii, în general.
„Cine fuge de suferinţă ratează fericirea“
După trei decenii, timp în care a citit Arhipelagul Gulag şi alte confesiuni ale unor foşti deţinuţi mai mult sau mai puţin celebri, Alexandru Paleologu se raporta cu jubilaţie la perioada detenţiei sale. Toate experienţele prin care a trecut au fost cruciale pentru înţeleptul care avea să devină. În discuţia pe care am purtat-o pentru volumul Nostalgia Europei, Alexandru Paleologu îmi spunea că ar fi fost „păcat de Dumnezeu“ să iasă din puşcărie, fără să fi gustat măcar o bătaie adevărată, şi a povestit cu umor cam cum arăta o astfel de bătaie: „Spînzurat de mîini sau de picioare, bătut rău, pînă la sînge. E foarte bine, dom’le! Trebuie să treci şi prin asta. Era păcat de Dumnezeu să ies din puşcărie fără să ştiu şi să gust cum este fenomenul acesta. Mai ales că mi-am spus, şi mi s-a confirmat, că acesta este preţul anticipat al cine ştie ce altor împliniri favorabile“1.
Ideea este remarcabil prelungită în Breviar pentru păstrarea clipelor. Referindu-se la „suferinţă“, Alexandru Paleologu susţine că aceasta este o componentă obligatorie a formulei fericirii. Fără ea, cunoaşterea nu este deplină, iar formula fericirii este incompletă: „Omul e făcut să cunoască şi asta. Mai mult decît atît, şi am văzut asta la prieteni de vîrsta mea, remarcabil de inteligenţi, de culţi, oameni foarte de bine, dar care toată viaţa au fugit de suferinţă şi au evitat-o: cine fuge de suferinţă, matematic ratează fericirea. Suferinţa e o ipostază posibilă şi, de altminteri, probabilă, în devenirea umană. Mai multă sau mai puţină, mai consecventă sau mai întîmplătoare, dar este2“.

Tot în Breviar…, octogenarul Alexandru Paleologu schiţează ideile unui „curs“ de supravieţuire în închisoare, mai ales în condiţiile unei prăbuşiri sociale precum cea suferită de un tînăr provenit dintr-o familie de aristocraţi. Deşi, la prima vedere, un dandy, frivol prin definiţie, pare condamnat sigur la pierderea identităţii sale în momentul în care intră în sistemul penitenciar, el poate găsi resurse nesperate de supravieţuire. Totul este să folosească „metoda Paleologu“ de adaptare, o combinaţie de frivolitate, umor, indiferenţă şi curiozitate amuzată faţă de „experimentele“ la care este supus propriu-i trup.
„De pildă, pentru mine, care am fost întotdeauna un bărbat elegant şi îngrijit, aspectul din închisoare era o chestiune paradoxală şi îl luam ca pe o fantezie. «Vai, vai, în ce hal am ajuns!» Ei, am ajuns într-un «hal». Şi asta e ceva. Este şi asta o formă de experienţă, un aspect al vieţii. […] Trebuie să tratezi neajunsurile cu cît mai multă seninătate şi în spirit de cunoaştere. Nu te poţi conserva în condiţii de totală suspendare a normalităţii, dacă nu ai umor. Şi, mai cu seamă nu trebuie să te socoteşti victimă. Asta e marea dobitocie. Victimă nu eşti niciodată decît dacă eşti prost. E adevărat că erau acolo oameni care se raportaseră la ceea ce posedaseră înainte şi la rangul social pe care îl avuseseră. Odată pierdute acele posesii sau ranguri, se percepeau ca oameni complet desfiinţaţi. Or, eu zic că poţi să fii tu în cea mai nefericită situaţie, aşa cum am fost şi eu de mai multe ori, şi să fii tot acelaşi. Să observi viaţa cu aceeaşi luciditate, cu acelaşi amuzament şi cu aceeaşi furie cînd e cazul, deşi furia este cea mai slabă, cea mai neputincioasă reacţie la… rele“3.

Această filozofie de supravieţuire a fost aplicată de Alexandru Paleologu din prima zi de arest pînă în ultima zi de închisoare. Cum se reflecta comportamentul său în ochii celor din imediata sa apropiere? O aflăm din notele informative ale neobositului Mateovici Duşan. Fireşte, cel descris aici este Alexandru Paleologu din primele lui zile de arest, dar există temeiuri serioase de a crede că atitudinea sa nu a suferit mutaţii majore după condamnarea definitivă. Ca în toate citatele din dosarele CNSAS, am păstrat intacte particularităţile stilistice şi gramaticale ale notei informative: „În general el este bine dispus pentru că cum spune el: n-are rost să se necăjească şi să se consume, căci şi aşa se aşteptase la aşa ceva, (chiar imediat după arestarea lui Noica în urma cărui fapt a şi distrus toată corespondenţa lui Noica) şi că va încerca să-şi formeze şi aici o viaţă. În absenţa unor preocupări mai importante, el se gîndeşte la conţinutul unei cărţi pe care are de gînd s-o scrie cînd va ieşi din închisoare, bineînţeles, aşa cum convine regimului acesta. Are de gînd să se poarte bine, în general să spună totul pentru că şi aşa ancheta ştie totul foarte bine şi pentru că n-are rost să fie şi el rău văzut şi prost tratat“4.
Cooperarea rezervată şi recrutarea
Toate caracterizările făcute de comandanţii penitenciarelor prin care a trecut, toate notele informative ale celor recrutaţi din rîndurile deţinuţilor, pentru a-l supraveghea informativ, şi toate răspunsurile sale în anchetele oficiale confirmă acest tip de comportament. Aşa cum reiese din stenogramele interogatoriilor la care a fost supus, Alexandru Paleologu a avut în faţa anchetatorilor o atitudine care s-ar putea numi de cooperare rezervată. Spre deosebire de N. Steinhardt, de pildă, care nu ezita să ofere informaţii eronate sau să îl ia pe NU în braţe, Paleologu a confirmat sau a infirmat informaţiile care i se puneau în faţă (era evident că le aveau deja şi că existau toate şansele ca unul dintre ceilalţi arestaţi să le recunoască, fapt ce i-ar fi putut aduce reale prejudicii pentru minciună), dar s-a ferit din răsputeri să deschidă noi direcţii de anchetă. Altfel spus, nu a făcut exces de zel. În plus, pe măsura trecerii timpului, a dat semnale tot mai clare şi mai puternice că este reeducat şi că a ajuns să creadă cu adevărat în valorile promovate de noul regim.
Relaxat, vesel, simpatic, inteligent, cultivat, credibil printre deţinuţi din perspectiva descendenţei sale aristocratice, aparent deschis în relaţiile cu anchetatorii şi tot mai dornic să-şi însuşească principiile marxism-leninismului, Alexandru Paleologu avea toate calităţile pentru a deveni un foarte eficient informator al Securităţii. Fireşte, toate aceste calităţi nu aveau cum să treacă neobservate de cei meniţi să-i selecteze pe viitorii agenţi.

În Sfidarea memoriei, Alexandru Paleologu vorbeşte despre o tentativă ratată de recrutare a sa ca informator al Securităţii, petrecută în primii ani de detenţie, pe cînd se afla internat la Penitenciarul Jilava. În Arhivele CNSAS, nu există nici un indiciu al acestui presupus episod. În schimb, sînt referinţe clare despre tentativa de recrutare din 1956, la care s-a renunţat în urma constatării că cel vizat avea un potenţial redus de a aduce informaţii utile în cazul respectiv. Nu avem nici un motiv însă de a pune la îndoială autenticitatea episodului relatat de scriitor. El este descris în cele mai mici detalii şi, pînă în prezent, nimic din ceea ce a mărturisit Alexandru Paleologu în legătură cu activitatea sa de informator al Securităţii nu a fost infirmat de conţinutul arhivelor. Din moment ce nu a ezitat să se spovedească public, fără ca cineva să i-o fi cerut, în legătură cu faptele cele mai controversate ale vieţii lui, este inacceptabil de imaginat că scriitorul şi-ar fi putut asuma acte fictive de eroism, eventual pentru a cosmetiza ceea ce singur a deteriorat: propria sa imagine în societate. Este foarte posibil ca, pentru a nu raporta superiorilor un eventual eşec, ofiţerii care s-au ocupat de caz să fi şters toate indiciile scrise ale tentativei eşuate de recrutare. Peste ani, scriitorul era încă foarte mîndru de atitudinea demnă pe care ar fi adoptat-o în acele momente. Ceea ce, fireşte, nu-l împiedică, încă o dată, să prezinte lucrurile într-o notă cvasiumoristică:

„Imediat după proces am fost depuşi la Jilava. Cîţiva am fost chemaţi la conversaţie cu un colonel. Cafele, ţigări, literatură, filozofie, Arghezi, Blaga… […] În fine, de toate, agreabile. Nu a spus ce vroia şi mă întorc în celulă, îi povestesc lui Sergiu Al. George şi facem tot felul de presupoziţii – absurde, bineînţeles. Că ar fi masonii. Mai ştiu eu ce, mă rog, aberaţii. […] Iar sînt chemat. De data asta, altfel. Că ei au apreciat că sînt un om inteligent şi onest, că au nevoie de asemenea colaboratori, din păcate cei mai mulţi sînt nişte laşi sau canalii, aş putea avea o ameliorare şi chiar o scurtare a pedepsei, dacă aş consimţi să dau informaţii corecte şi aş servi nu numai cauza partidului, dar şi societatea românească şi valorile în care cred. […] Deşi eram ferm hotărît să refuz, chestiunea mi-a pus multe întrebări. Tot mă învîrteam în jurul problemei. În primul rînd era ceva de ordinea politeţii – cum să-i răspund aşa, dom’le, te refuz?! Cînd mă roagă o revistă să colaborez şi n-am chef, amîn, mai o sucesc, în fine scap. Dar acum?! […] După cîteva zile sînt chemat din nou. De data asta, nu mai era colonelul, ci un tînăr îmbrăcat în haină albă de vară, cu o cravată frumoasă. Politicos, amabil, m-a întrebat dacă m-am gîndit la întrebarea pusă. Da, m-am gîndit, dar uitaţi, răspunsul meu e negativ, nu reţin ce se întîmplă în jurul meu, nu-mi place să fiu atent la conversaţii care nu mă privesc, nu pot face munca asta. «Cîţi ani ai de făcut?», «Paisprezece». «Ai să-i faci pe toţi şi încă în lanţuri. Tot bandit ai rămas, f… în c… pe mă-ta!», mi-a urlat tînărul şi mi-a cîrpit două palme năucitoare. Ei bine, palmele acelea le ţin minte şi le simt şi acum ca pe unul din cele mai frumoase momente ale vieţii mele5“.

Privit prin lumina acestei întîmplări, angajamentul de informator al Securităţii, semnat la penitenciarul din Botoşani, în anul 1963, devine aproape imposibil de înţeles. Condiţiile de detenţie erau mult mai bune, semnele apropiatei eliberări se vedeau tot mai clar. În privinţa metodei folosite la recrutare, ea a semănat pînă la cele mai mici detalii cu cea care a dus la eşecul încercării de la Penitenciarul Jilava. Nu este o întîmplare sau o lipsă de imaginaţie a ofiţerilor care au astfel de sarcini. În manualele şi instructajele lor, ea poartă şi un nume: „metoda convingerii îmbinată cu interesarea personală6“.
În foarte multe interviuri acordate după căderea comunismului, Alexandru Paleologu a explicat pe larg circumstanţele acestui dificil de înţeles abandon moral. Pe de altă parte, în arhivele CNSAS se găsesc rapoartele ofiţerilor care s-au ocupat de această acţiune. Din suprapunerea celor două perspective se poate reconstitui cu maximă precizie modul în care a fost pregătită şi dusă la îndeplinire acţiunea.
A devenit procomunist „în mod sincer, dar idiot“
Versiunea lui Alexandru Paleologu despre modul în care a decurs recrutarea este expusă pe larg în dialogul cu Stelian Tănase. Circumstanţele sînt asemănătoare, pînă la un punct, cu cele descrise de Alexandr Soljeniţîn în Arhipelagul Gulag, cu privire la propriul său abandon moral. Alexandru Paleologu îşi aminteşte că, la un moment dat, pe cînd se afla la Penitenciarul Botoşani, a fost introdus de ofiţerul politic într-o încăpere în care erau doi domni distinşi. Aceştia au discutat cu el cîteva probleme de politică internaţională, subliniind poziţia de deschidere a României şi i-au cerut să comunice informaţiile respective unor deţinuţi mai serioşi. I-au mai propus să colaboreze cu două articole demascatoare la revista Glasul Patriei şi să devină preşedintele Clubului penitenciarului, unde se dădeau filme, se ţineau conferinţe, aveau loc tot felul de manifestări culturale. A acceptat să devină preşedintele Clubului şi să scrie articolele împotriva lui Mihail Fărcăşanu şi Emil Cioran. Fascinat de efervescenţa deschiderii care se profila (să nu uităm că suntem în anul 1963 şi, mărturisea chiar scriitorul, în perioada respectivă, în penitenciar fiind, avea acces la Contemporanul, în care apăreau numele unor scriitori precum Ion Barbu, Lucian Blaga, Valéry sau Beckett, fapt inimaginabil cu numai cîţiva ani înainte), după patru ani de temniţă, Alexandru Paleologu şi-a spus că „nu mai e cazul să păstrăm poziţiile vechi şi, dacă ni se întinde o mână, trebuie să o luăm7“.

A ţinut o conferinţă la Clubul penitenciarului, în care şi-a pus cenuşă în cap pentru ideile lui retrograde din tinereţe care l-au adus în mod „binemeritat“ în închisoare, şi a aşteptat cu sufletul la gură apariţia revistei Glasul Patriei cu articolele sale împotriva lui Cioran şi Fărcăşanu. Aşa cum singur a mărturisit, cu o sinceritate dezarmantă, a devenit procomunist „în mod sincer, dar idiot“. Cu voluptate sado-masochistă îşi face publice ideile de atunci într-o perioadă (primii ani de după căderea regimului comunist) cînd cei mai mulţi dintre oameni se străduiau să-şi cosmetizeze biografiile inventîndu-şi sentimente şi atitudini anticomuniste pe care nu le-au avut niciodată.
Raţionamentele lui Alexandru Paleologu, în toamna anului 1963, erau de tipul următor: „Procomunismul meu venise din colonia de muncă unde simţisem pe pielea mea cum se muncea la muncile agricole, din care, eu şi generaţiile care m-au precedat am tras foloase. De unde îmi veneau mie Mallarmé, Proust, franceza? Din munca unor oameni care cam aşa munceau şi cam cu aceleaşi mijloace erau impulsionaţi. Şi mi-am zis că am de plătit o mai veche poliţă, de mai multe generaţii. Dacă nu comunismul, în tot cazul revoluţia e justificată şi întemeiată. Expresia «bestii moşiereşti» nu mi se aplica mie ca persoană, dar clasei în ansamblu, da. Coroborînd cu o mai veche înclinaţie a mea social-democrată, mi-am spus că aşa trebuie să fac8“.

Cu noile sale convingeri, semnarea pactului cu Securitatea nu a mai constituit o problemă. Alexandru Paleologu o anunţă sec, fără să mai insiste: „La închisoarea de la Botoşani mi s-a reînnoit propunerea refuzată cu 5 ani în urmă. A revenit şi am acceptat-o. Am acceptat-o cu formele în regulă, cu pseudonim, cu toate alealalte9“.
De partea cealaltă a baricadei, la 3 octombrie 1963, maiorul de securitate Emil Macri primeşte un Referat cu propunerea ca deţinutul Alexandru Paleologu să fie recrutat ca agent pentru „acoperirea informativă a camerei 118“. Între calităţile care îl recomandă pe cel în cauză ca demn de a fi recrutat, raportul specifică:
„Agentul «Tuţi Ilie» cu care este supravegheat informativ, la 8 august 1963, ne informează că deţinutul Paleologu recunoaşte faptele comise de el, le regretă, manifestă un interes deosebit pentru activitatea de reeducare ce se desfăşoară în penitenciarul Botoşani, apreciind şi elogiind realizările prezente, uneori îndemnând şi pe ceilalţi deţinuţi din cameră să păşească pe noua cale deschisă de socialism.

De asemenea este cunoscut faptul că a luat cuvîntul la club în faţa tuturor deţinuţilor ce se aflau în sală (cca 250), a recunoscut că la data arestării se considera nevinovat prin prisma concepţiilor politice ce le avea, însă în prezent recunoaşte 100% vinovăţia ce i s-a reţinut în sarcină cu ocazia condamnării sale.
Solicitînd raportul organelor noastre la data de 10 sept. 1963 s-a discutat cu el, raportînd că el ar dori să studieze cîteva opere ca Operele lui Lenin, Capitalul, Antiduring (sic!), Dialectica materialistă etc, deoarece doreşte a păşi pe aceeaşi cale cu deţinuţii C.R. (?), Paul Dumitriu, Dan Lăzărescu, Netea Vasile cu care este coinculpat şi buni prieteni din libertate“.
Despre candidatul la recrutare se mai spune că este inteligent, cultivat şi că se bucură de multă simpatie printre deţinuţi. Se cere acordul ca recrutarea să fie făcută de căpitanul Dora Alexandru (persoană foarte agreată de candidatul la recrutare) la data de 11 octombrie 1963.
Referatul primeşte aprobarea lui Emil Macri, iar căpitanul îşi începe misiunea de recrutare. După primele discuţii cu Alexandru Paleologu, observînd entuziasmul convingerilor sale procomuniste şi energia neobişnuită utilizată pentru a le disemina printre ceilalţi deţinuţi, asumîndu-şi pe faţă antipatia unora dintre ei, căpitanul Dora Alexandru ajunge la convingerea că deţinutul Paleologu este superior condiţiei de simplu informator şi propune recrutarea lui pe o treaptă superioară, ca agent de influenţă:

„În discuţie a precizat că despre convingerile sale ulterioare a discutat şi cu colegii lui deţinuţi, chiar şi cu alţi deţinuţi decât colegi, continuând să le demonstreze acest adevăr obiectiv.
Dîndu-mi seama în procesul recrutării că deţinutul Paleologu Alexandru depăşeşte cadrul unei simple recrutări de agent şi că va corespunde pentru a fi recrutat agent de influenţă – am solicitat să ne dea şi în scris aceste impresii, cu care a fost de acord.
Actualizată afirmaţia sa cum că a exercitat influenţă pozitivă asupra altor deţinuţi, i-am sugerat ideia să facă şi în viitor, dar pentru a face organizat, să se consulte şi cu organele noastre, cu care candidatul a fost pe deplin de acord“.
În continuarea Raportului său, ofiţerul de Securitate spune că a stabilit cu agentul ca numele său conspirativ să fie MARIN OLTESCU şi descrie cîteva metode de lucru, prin care calitatea sa de informator să nu fie sesizată de ceilalţi deţinuţi. Precizările sînt interesante pentru că oferă o idee despre modul în care erau protejaţi informatorii aflaţi în sistemul penitenciar.
„Deoarece din camerele vecine la fel au fost scoşi deţinuţi pentru a scrie diferite teme ca: nuvele, poezii etc, a fost instruit ca la rîndul său în cameră şi el să-şi justifice lipsa de mai multe zile prin scrierea unei astfel de lucrări.

Am accentuat asupra păstrării în secret a faptului că el s-a angajat de a colabora cu organele noastre, să fie obiectiv în relaţiile sale cu noi, să nu facă provocări şi deci treptat să treacă la înfăptuirea rolului său de a influenţa pozitiv pe ceilalţi deţinuţi din camera 54 unde se află în prezent. Aceasta, în deosebi prin folosirea articolelor din presă, a literaturii ce li se pune la dispoziţie, filme vizionate, conferinţe audiate etc. Apoi la întâlniri pe care le va avea cu noi, să ne relateze mersul discuţiilor şi reacţia produsă în rândul celorlalţi deţinuţi din cameră.
Întîlnirea viitoare s-a fixat aproximativ peste două săptămîni, cînd, după ce vom discuta individual şi cu alţi deţinuţi din cameră va fi chemat şi el“.
Propunerea căpitanului Dora Alexandru ca Alexandru Paleologu să fie recrutat ca agent de influenţă, nu ca informator este avizată pozitiv de căpitanul M. Vidraşcu, şeful grupei „K“ şi aprobată pe prima pagină a Referatului de Şeful direcţiei Reg., Maior E. Macri. Noul statut l-a salvat, poate, pe scriitor de la scrierea unor note informative precum cele ale lui Mateovici Dusan. Nici în dosarele de urmărire informativă, nici în cel de reţea, ale lui Alexandru Paleologu nu am descoperit vreo notă scrisă de agentul „Marin Oltescu“ în închisoare. E drept, şi vremurile deveniseră cu totul altele.

La şapte luni după ce este recrutat de Securitate, Alexandru Paleologu este unul dintre primii beneficiari ai Decretului nr. 310/1964 de amnistiere a pedepselor deţinuţilor politici. Prinde primul val de liberări şi iese din închisoare la 24 iunie 1964 (spre deosebire de Nicu Steinhardt, de pildă, care a mai rămas în penitenciar încă două luni). Redevenise, în sfîrşit, un om liber. Dar nu cu totul. Pentru că efectele angajamentului cu Securitatea, din noiembrie 1963, îl vor urmări, într-un fel sau altul, pînă în ultima clipă a vieţii.
De ce nu au apărut articolele despre Cioran şi Fărcăşanu?
În mai multe dintre confesiunile sale, Alexandru Paleologu şi-a exprimat uimirea şi dezamăgirea pricinuite de nepublicarea în revista Glasul Patriei a celor două articole scrise în Penitenciarul Botoşani împotriva lui Emil Cioran şi Mihail Fărcăşanu.
Cu trecerea timpului, sentimentul de dezamăgire s-a transformat în credinţa că a avut parte de o protecţie divină şi că prin nepublicarea respectivelor texte a scăpat de o foarte mare ruşine. Interesant, dar foarte relevant pentru onestitatea absolută a spovedaniilor publice făcute de scriitor în anii din urmă, este faptul că, în loc să îngroape subiectul, fericit că, în chip miraculos, el nu a devenit public în perioada comunistă, Alexandru Paleologu îl scoate senin la lumină într-o vreme în care principala preocupare a celor mai mulţi dintre intelectuali era să ascundă orice urmă a colaborării lor cu trecutul comunist. În convorbirea cu Stelian Tănase autorul recunoaşte cu o sinceritate dezarmantă:
„Am ales să scriu un articol împotriva lui Mihai Fărcăşanu, cu care fusesem prieten, şi altul împotriva lui Cioran. Cele două articole le-am scris cu o plăcere enormă, cu senzaţia că-mi reiau meseria. Erau foarte violente şi brutale. Puţin mai apoi mi s-a dat şi drumul (din închisoare – n.n.). Aşteptam să apară în Glasul Patriei. Dumnezeu m-a iubit şi m-a protejat şi a făcut ca articolele să nu apară.

De ce credeţi că nu au apărut?
Nu ştiu de ce nu au apărut. Dar nu au apărut. Dumnezeu a ascultat-o pe mama, care se ruga disperată să nu apară. Întâi am fost jignit că nu le-am publicat. Pentru că eu am ieşit din închisoare foarte procomunist. […] Nu cred că articolele mai pot apărea de acum înainte. Dar dacă ar fi apărut n-aş mai fi avut obraz. Ele însă există, sînt, le-am scris cu mîna mea, le-am gîndit cu capul meu. Şi le-am scris cu plăcere10“.
Dumnezeul care l-a iubit şi apărat pe scriitor, prin nepublicarea celor două articole infame, avea cu siguranţă un nume şi purta un grad în Securitate. La aproximativ o lună de la punerea în libertate a lui Alexandru Paleologu, maiorul Macri primeşte un Referat, prin care se solicită „înregistrarea agentului «Marin Oltescu» la Serv. «C» şi folosirea lui în problema PNL“. În motivaţie se precizează că, potrivit ordinului primit, fostul deţinut a fost contactat de mai multe ori pentru a i se stabili în mod clar utilitatea ca agent.
„Cu ocazia acestor contactări s-a constat că în afară de elementele menţionate în lista de legături dată în penitenciar în care apar şi o serie din cei fugiţi în străinătate în această perioadă, el are posibilităţi (i-a contactat în această perioadă) pe lîngă Alimănişteanu Dumitru, fost în conducerea PNL şi ministru de finanţe, urmărit în acţiune individuală conform ord. 70/c, Bolintineanu Nicolae, Grozdea Mircea, foşti în TNL, Roşca Radu, fiul vitreg al lui I.G. Duca, semnalat în prezent cu o serie de legături şi alţii.

Printre elementele cu care a avut legături, dar pînă în prezent n-a reuşit să le contacteze, menţionăm pe: Radu şi Dan Patrulius, Teodorescu George – Cealâc, foşti membri în conducerea TNL, Rădulescu Săvel, fost ministru plenipotenţiar, toţi luaţi în evidenţa dosarului de problemă PNL, Lăzeanu Mihail, fost în C.C. PNL şi secretar general la Ministerul de Finanţe, urmărit în acţiune individuală“.
Concluzia ofiţerului care a redactat nota este că „agentul este util muncii noastre şi are calităţi“. Înainte de a face propunerea pentru utilizarea agentului „Marin Oltescu“ în dosarul PNL, el mai face însă o observaţie foarte relevantă:
„Mai menţionăm că, cu puţin înainte de eliberare, agentul a scris două articole (despre Emil Cioran şi Fărcăşanu Mihail – ambii fugiţi) care după cum apreciază tov Col Todiriu prezintă interes dar n-au fost exploatate până în prezent“.

Această precizare dovedeşte faptul că, deşi Alexandru Paleologu părăsise penitenciarul de mai bine de o lună, situaţia celor două articole se afla „sub control“ din punctul de vedere al Securităţii. Explicaţia nepublicării lor devine străvezie dacă recurgem la celebra întrebare a anticilor, Cui prodest? Cîtă credibilitate ar fi putut să aibă articolele scrise împotriva lui Cioran şi Fărcăşanu de un om aflat în închisoare, ca deţinut politic? Oricine şi-ar fi putut imagina că a fost obligat să le scrie sau, poate, chiar mai rău, că a fost pus să-şi treacă semnătura pe textele scrise de alţii.
Paradoxal, în situaţia în care, publicate, articolele ar fi fost recunoscute şi acceptate de toată lumea ca fiind scrise de bunăvoie de Alexandru Paleologu, Securitatea ar fi avut şi mai mult de pierdut. Credibilitatea agentului „Marin Oltescu“ în cercurile PNL ar fi devenit nulă (practic, s-ar fi deconspirat, în condiţiile în care Mihail Fărcăşanu fusese preşedintele Tineretului Naţional Liberal şi devenise un simbol al rezistenţei anticomuniste prin calitatea sa de director al secţiei în limba română, la recent înfiinţatul post de radio Europa Liberă).

Aşa cum reiese din Referat, Securitatea urmărea să-l infiltreze pe agentul „Marin Oltescu“ în cercurile foştilor liberali. Prin urmare, s-ar fi sabotat singură dacă ar fi dat drumul articolelor defăimătoare, care l-ar fi transformat pe autorul lor într-un personaj detestabil în rîndurile celor pe care avea misiunea să şi-i facă prieteni. În fine, ţinute sub obroc, articolele puteau fi oricînd material de şantaj în cazul unei eventuale defecţiuni a agentului „Marin Oltescu“. Este limpede că, dincolo de satisfacerea orgoliului de scriitor al autorului lor, publicate în Glasul Patriei, cele două articole nu ar fi fost nimănui de folos. Interesant este, însă, un alt aspect: ele nu se mai află nici în Arhivele CNSAS, acolo unde se găseşte, de pildă, foarte detaliata autobiografie a lui Alexandru Paleologu, redactată la Penitenciarul Botoşani, în exact aceeaşi perioadă.

Preocuparea Securităţii de a-i oferi agentului ei o credibilitate cît mai mare în rîndurile opozanţilor regimului reiese clar şi dintr-un alt material. La 6 iulie 1965 este redactată prima caracterizare a muncii agentului „Marin Oltescu“. Autorul materialului remarcă la un moment dat: „În ce priveşte comportarea lui faţă de elementele cu care venea în contact, la început agentul a avut o atitudine necorespunzătoare, în sensul că şi după punerea sa în libertate, el a căutat să influenţeze în sens pozitiv elementele cu care intra în contact (s.n.). Aceasta a făcut ca unele elemente chiar dacă nu-l suspicionează, să-l considere totuşi foarte timorat şi astfel să evite contactul cu el. În ultimul timp, ducîndu-se cu el o muncă susţinută, el pare să se mai fi debarasat de acest mod de a discuta“. Altfel spus, în libertate fiind, Alexandru Paleologu nu scăpa niciun prilej să laude noua realitate, pînă acolo încît a devenit suspect în ochii tuturor. O spune maiorul care notează cu pixul la sfîrşitul acestei caracterizări: „de acord cu caracterizarea. Atenţie însă că prin comportarea lui, atît din penitenciar, cît şi după a stîrnit suspiciuni chiar rudelor lui apropiate“.
Relaţiile cu Securitatea, după ieşirea din închisoare
Ca informator al Securităţii, Alexandru Paleologu a fost fost activ de la recrutare (5.11.1963) până la scoaterea din reţea (10.12.1984). În anul 1973 a fost trecut în subordinea unităţii care se ocupa de viaţa literară, iar numele de cod i-a fost schimbat din „Marin Oltescu“ în „Alexandru“. În cei peste douăzeci de ani ani de colaborare cu Securitatea a avut, simultan, şi statutul de urmărit. În mod paradoxal, activitatea sa poate fi dedusă din analizele şi planurile de măsuri propuse de ofiţeri şi aprobate de superiorii lor, dar, cel puţin din dosarele oferite spre consultare de CNSAS, lipsesc elementele concrete, notele informative la care se face trimitere. Cazul său este, din acest punct de vedere, singular, net diferit, de pildă, de cele ale lui Nicu Steinhardt (al cărui dosar de urmărire informativă, doldora de probe mai mult sau mai puţin relevante, a fost închis doar după decesul scriitorului în anul 1989) sau Ştefan Augustin Doinaş, în care abundă transcrieri de convorbiri telefonice, rapoarte ale agenţilor de filaj, fotocopii ale corespondenţei.

În dosarele lui Alexandru Paleologu există planuri de măsuri aprobate (în care el este dirijat spre diverse obiective sau alţii sînt dirijaţi să îl supravegheze pe el) şi caracterizări de bilanţ, la sfîrşit de an (majoritatea laudă felul în care şi-a îndeplinit misiunile), dar nici o referire la rezultatele concrete ale acţiunilor întreprinse în virtutea respectivelor planuri. Notele scrise de el şi semnate „Marin Oltescu“ ori „Alexandru“ sunt rarisime şi irelevante, nu există transcrieri ale convorbirilor sale telefonice, iar Tehnica Operativă care i-a fost montată la domiciliu nu pare să fi reţinut ceva demn de a intra în atenţia Securităţii.

–––––––––––––––
1. Nostalgia Europei, p. 24.
2. Breviar…, p. 19.
3. Idem, pp. 18-19.
4. ACNSAS, dosar I 205, vol. 2, f. 28 (faţă-verso)
5. Sfidarea memoriei, pp. 186-187.
6. ACNSAS, Dosar R 84 ff. 72-74
7. Sfidarea memoriei, p. 188.
8. Idem, p. 189.
9. Ibidem.
10. Sfidarea memoriei, pp. 188-189

sursa: http://www.observatorcultural.ro/Alexandru-Paleologu-anii-de-detentie-si-Pactul-cu-Diavolul*articleID_23247-articles_details.html

8. Ştefan Augustin Doinaş colaborator al securitatii

afirmatia criticului Alex Stefanescu:

 

tinerii nu înţeleg nimic din ce s-a întâmplat în timpul comunismului deoarece comunismul nu poate fi explicat pentru că era absurd. În comunism era insuportabilă frica difuză de ceva nedefinit, neclar”. În opinia sa, s-a făcut mult caz de informatori, dar s-a vorbit prea puţin despre cei care i-au forţat. Criticul a dat exemplul scriitorului Ştefan Augustin Doinaş, care a fost desconspirat de Adrian Păunescu ca turnător, după ce fusese închis şi traumatizat. ”El a fost denigrat că a fost informator, iar Iliescu, colaboratorul prin excelenţă, a ajuns preşedintele României”

sursa: http://epochtimes-romania.com/news/informatorii-securitatii-comuniste-o-viziune-mai-blanda—204498

9. Ioan Es. Pop

„De acum încolo, te vei numi Marton“ de Ioan Es. Pop

Sentimente de vinovăţie am avut de când mă ştiu, pentru greşeli reale sau imaginare. Slăbiciuni pe care comunitatea din satul meu nu le privea cu ochi buni, inadaptări pe care aceeaşi comunitate le sancţiona prin batjocură, iar familia prin pedepse corporale, ratări şi eşecuri timpurii m-au făcut să amân orice dezvăluire asupra a ceea ce făceam, fie că era bine, fie rău.
Prima vinovăţie devastatoare a fost corigenţa din clasa a şasea la limba română. Cum o vară întreagă am tot amânat să-i anunţ pe ai mei, care poate că m-ar fi ajutat să mă îndrept cât de cât, în toamnă am fost declarat repetent, cu media 2,93. Vă puteţi închipui ce a urmat.
A doua greşeală capitală am făcut-o pe la începutul anului doi de facultate, adică prin 1981, la Baia Mare. O poveste sentimentală care s-a sfârşit prost. Mi-a produs o ruşine şi o disperare cumplite şi iarăşi am amânat să le spun alor mei la timp de ce urma să mă fac vinovat.
Pe acest fond de vulnerabilitate şi derută, a apărut domnul maior. Lucram, după-amiezele, la revista „Nord”, pe atunci publicaţie a studenţilor băimăreni, din pasiune pentru poezie, în primul rând.
Îl mai văzusem pe domnul maior pe culoarele facultăţii, dar n-aveam habar de ce venea pe acolo. Cumnecum, a aflat de mocirla în care mă scufundam cu fiecare mişcare şi m-a vizitat în cămăruţa redacţională, unde lucram de multe ori singur.
La început a părut binevoitor şi bine intenţionat, apoi m-a tratat cu asprime, iar în cele din urmă a trecut la ameninţări. Că, dacă nu semnez, satul meu va afla foarte repede despre mizerabila mea poveste, pe care încă încercam s-o repar. Că şi felul cum am fost tratat de profesori şi colegi se va schimba. Că el poate să ţină secretul, dar numai în măsura în care cooperam.
L-am refuzat prima oară, l-am ocolit a doua oară, dar, deja, la a treia sau a patra abordare, voinţa mea s-a făcut ţăndări.
M-a dus într-o garsonieră care îi servea, probabil, drept loc de întâlnire şi cu alţii ca mine. Acolo, m-a aşezat la o masă şi mi-a pus în faţă o hârtie, despre care în scurt timp am aflat că se numeşte angajament. În plus, mi-a spus că aveam nevoie de un nume de cod şi mi-a cerut să-mi inventez unul. I-am răspuns că nu am nici o idee. M-a întrebat în ce lună sunt născut. I-am răspuns că în martie. „Atunci, de acum încolo, te ve numi Marton. Scrie-l.”
Acela a fost angajamentul. După care m-a lăsat să plec.
N-aş putea să vă descriu spaima, descurajarea şi dezgustul cu care m-am privit de atunci. Dârdâiam de remuşcare şi de greaţă. Ştiam că răul începuse şi că nu voi avea curajul să-l înfrunt.
Puteau să fi trecut zile sau săptămâni până când domnul maior m-a abordat din nou. Mi-a comunicat obiectivul: să-mi supraveghez o colegă şi să-i dau o notă informativă despre ea. Când am scris acea primă notă, m-a mustrat: astea nu sunt informaţii, dumneata îmi faci mie literatură, iar eu am nevoie de informaţii, mă înţelegi?
I-am răspuns că eu nu pot să-i dau mai multe detalii pentru că nu am acelaşi drum cu colega mea. „Să ai!”, mi-a spus domnul maior.
Cum însă nu aveam, am început să-i reproduc acolo diverse bârfe pe care cei din jur le puneau în circulaţie în legătură cu colega mea.
Bineînţeles, domnul maior nu m-a ferit nici de ruşinea care s-a abătut asupra mea câteva luni mai târziu, când un „emisar” zis prieten s-a dus în sat la mine şi a dezvăluit rezultatul relaţiei mele sentimentale din urmă cu câteva luni, nici de corecţia care mi-a fost aplicată acasă la ajungerea veştii printre cei din sat, nici de prima mea fugă la Bucureşti cu banii pe care mi-i dăduse mama pentru o întrerupere de sarcină ce n-a mai fost posibilă.
De aproape treizeci de ani mă întreb: câte informări i-am dat domnului maior? Eu socotesc că au fost cinci sau şase, dar memoria îmi poate juca feste, fie fiind prea indulgentă, fie creând vinovăţii mai mari decât cele care-au existat.
Nu-mi pot aminti nici cu ce mizerii am umplut următoarele note informative, dar îmi amintesc că la un moment dat domnul maior mi-a dat nişte bani, pe care i-am băut în seara aceleiaşi zile la una dintre bodegile din oraş, sperând ca a doua zi să nu mă mai trezesc.
M-am trezit.
Îmi mai amintesc că, după ce am absolvit facultatea şi am fost repartizat la Ieud, domnul maior a venit şi acolo. Să fi cedat încă o dată? Nu ştiu, în mintea mea e o beznă totală de câte ori mă opresc asupra acestei întrebări. Ceea ce ştiu este că, după un interval destul de mare când nu l-am întâlnit şi am sperat că am scăpat, prin 1987 a revenit în comună şi mi-a cerut o nouă notă informativă. Eu însă eram copt deja de spaime şi de regrete, aşa că i-am răspuns: „Domnule maior, puteţi să mă omorâţi, puteţi să-mi faceţi orice, că nu mai semnez nimic”. Şi domnul maior a înţeles, probabil, că de astă dată nu mai avea rost să insiste şi m-a lăsat în pace.
Acela a fost momentul când am hotărât să părăsesc Ieudul şi, pe fondul eşecului în căsnicie şi în toate cele, în septembrie 1989, am ajuns din nou în Bucureşti. De data asta hotărât să nu mă mai întorc.
Aşa m-am convins că pactul cu diavolul nu este o istorie pierdută în negurile Evului Mediu, în Fauştii lui Christopher Marlowe, J.W. Goethe sau Thomas Mann, ci că apare sub diferite înfăţişări în orice timp şi loc şi că eu tocmai îl întâlnisem şi-i slujisem.
Sper să nu-i fi pricinuit colegei mele un rău ireparabil. Sper ca, dacă i-am pricinuit cel mai mic rău, să mă ierte sau să decidă ce trebuie făcut pentru ca vinovatul să plătească. Sper ca pe cei pe care i-am dezamăgit cu această mărturisire să îi fac să nu-l condamne definitiv şi irevocabil pe tânărul care acum treizeci de ani a fost nevoit să ia numele de Marton

http://romlit.ro/de_acum_ncolo_te_vei_numi_marton

http://www.stareapresei.ro/cum-a-colaborat-cu-securitatea-ioan-es-pop-20057.html

10. Academicianul Florin Constantiniu, informator al Securitatii

Academicienii Constantiniu si Berindei au colaborat pentru impunerea punctului de vedere al PCR in Institutul Nicolae Iorga

» Numele de cod „Chris”, alias Florin Constantiniu, a dat note informative despre colegii sai de la Institutul de istorie „Nicolae Iorga”.

» Academicianul Dan Berindei a ridicat in slavi planurile comunistilor de a distruge satul romanesc.

» Istoricul Nicolae Stoicescu a avut curajul, intr-o sedinta din 1988, sa-l numeasca pe Ceausescu nesabuit. Dar a platit pentru asta.

Academicianul Florin Constantiniu a fost informator al Securitatii, sub numele de cod „Chris”, a dezvaluit presedintele Aliantei Civice, serban Radulescu-Zoner, in cartea sa recent publicata, „Securitatea in Institutul de istorie Nicolae Iorga”. De asemenea, potrivit unor documente ale Securitatii, gasite in arhivele CNSAS si prezentate in acest volum, academicianul Dan Berindei a laudat in 1988 masurile luate de Ceausescu pentru demolarea satelor si stramutarea fortata a taranilor. Zoner face o radiografie a metodelor de urmarire conspirativa a cercetatorilor de la Institutul „Nicolae Iorga” si deconspira numele unor istorici care au fost racolati drept informatori ai Securitatii. „Securitatea a incercat si uneori a reusit sa racoleze ca informatori cercetatori dintre cei mai reputati din punct de vedere profesional”, scrie Zoner in cartea sa.
Zoner ne-a declarat ca istoricul Florin Constantiniu a fost racolat de Securitate in perioada „cand s-a strans surubul” la Institutul Iorga, adica dupa 1985. Presedintele AC sustine ca istoricul Constantiniu i-a furnizat informatii locotenent-colonelului de securitate Florica Florea despre o sedinta a „adunarii generale a oamenilor muncii” din Institutul „Nicolae Iorga” din 28 iulie 1988, informatii care erau pe cale sa duca la desfiintarea institutului. In cartea acestuia este prezentat raportul intocmit de securista Florica Florea, pe baza informatiilor primite de sursa „Chris”, persoana identificata a fi Florin Constantiniu, prezent la acea sedinta. In acest raport se spune: „In cadrul adunarii generale, printre cei care au luat cuvantul s-au numarat si istoricii L. Demeny, stefan Andreescu, serban Papacostea si D. Hurezeanu, care s-au referit la masurile ce se vor intreprinde pe linia sistematizarii localitatilor rurale, subliniind in termeni denigratori si critici faptul ca autoritatea publica nu consulta specialisti in istorie cand hotarasc astfel de masuri. Referindu-se la masurile de sistematizare, N. Stoicescu, intr-un acces de furie si incitare, le-a denumit «plan nesabuit de distrugere a satelor care sunt lacasuri de veacuri ale taranilor»”.

 

Zoner sustine ca a aflat cine se ascunde in spatele sursei „Chris” dupa o analiza grafologica. „Conform raportului de expertiza grafica extrajudiciara, nr. 11 din 16 iulie 2007, autorizat de Ministerul Justitiei, informatorul Securitatii cu numele codificat «Chris» este Florin Constantiniu”, scrie in cartea sa Radulescu-Zoner. Raportul intocmit de Florea Florica a fost trimis superiorilor ei, ajungand in cele din urma la nivelul Comitetului Central al PCR, despre aceasta situatie avand cunostinta si ministrul de Interne, Tudor Postelnicu. Elena Ceausescu a fost direct informata de continutul raportului, ea dand ordin sa se desfiinteze Institutul de istorie „Nicolae Iorga”. Cel care a intervenit pe langa Nicolae Ceausescu pentru a salva institutul a fost, paradoxal, seful Securitatii, Iulian Vlad.
La acea sedinta cu scantei a intervenit si istoricul Dan Berindei (acum academician), care a sarit in ajutorul planurilor lui Ceausescu. Zoner ne-a declarat ca Berindei a sustinut teza potrivit careia in mai toate tarile occidentale pe care le-a vizitat satele au inceput sa dispara si sa lase loc civilizatiei urbane. Desi nu a fost desfiintat institutul, s-au luat o serie de masuri drastice impotriva istoricilor care au avut curajul sa se ridice impotriva deciziei lui Ceausescu de a distruge satele romanesti. Nicolae Stoicescu si Ludovic Demeny au fost imediat pensionati.

DEZVALUIRE
» Constantiniu recunoaste partial Serban Radulescu-Zoner
Si-a lansat ieri cartea la Institutul „Nicolae Iorga”, provocand numeroase vociferari intr-o sala arhiplina. „Printre noi, in aceasta sala, pot fi multi fosti informatori sau colaboratori ai Securitatii”, a spus Zoner. De altfel, au fost prezenti foarte multi istorici din generatia comunista. Ei au tinut sa fie prezenti in conditiile in care Zoner a anuntat ca face dezvaluiri despre colaborarea cu Securitatea a unor istorici de la institut, fara sa dea nume. Florin Constantiniu a luat cuvantul pentru a se apara in fata acuzelor aduse de Zoner in cartea sa. „Eu nu am semnat nici un angajament cu Securitatea. Eu, ca secretar de partid, eram obligat sa fac un raport despre discutiile avute in acea sedinta, raport care a fost inaintat securistei Florea. Eu nu puteam sa evit acel raport despre Stoicescu. Securitatea a incercat sa ma racoleze, dar eu am refuzat”, a declarat Constantiniu.

sursa: http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/academicianul-florin-constantiniu–informator-al-securitatii–122712

 

11. Cazul „Berindei”: tatal care si-a turnat fiul la Securitate

Istoricul Dan Berindei (foto stanga), vicepresedintele Academiei Romane, a primit o adeverinta din partea CNSAS care arata ca a fost recrutat de Securitate sub numele conspirativ „Baleanu”, existand dovezi certe ca acesta si-a turnat propriul fiu, una dintre cele mai sonore voci ale exilului romanesc, Mihnea Berindei(foto dreapta).

Colaborarea academicianului Dan Berindei cu Securitatea a inceput inca din 1962, cand a semnat un angajament sub constrangere, scrieEvenimentul Zilei.

Initial acesta a pus umarul la „supravegherea informativa a Institutului de Istorie” al Academiei Romane, unde Berindei era cercetator. Pana in 1973, el a semnat cateva zeci de note informative despre colegii sai.

Dupa ce fiul sau, Mihnea Berindei, a fugit in Franta in 1970, Dan Berindei a primit drept sarcina din partea Securitatii sa il spioneze si sa incerce sa ii inchida gura. Numai ca, dupa cateva intalniri, fiul a realizat care e misiunea tatalui si a rupt definitiv relatia cu el.

Academicianul Dan Berindei nu neaga faptul ca a fost trimis de Securitate sa culeaga informatii despre si de la Mihnea, care devenise vicepresedinte al Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului.

Isi justifica misiunile in mod surprinzator: „A fost o disensiune pe care am dorit-o, in sensul ca am preferat sa nu am cu el nicio relatie. Informatiile date despre el erau fara sare si piper, iar Mihnea era o problema arzatoare pentru Securitate. Ei voiau mai mult. Din pricina asta nu am vrut sa fiu bagat in aceasta poveste”, spune Dan Berindei.

Destinul tragic al unei familii

Sotia „informatorului” Dan Berindei si mama „obiectivului” Mihnea Berindei a fost la randul ei o victima a regimului comunist. Fiica a fostului ministru taranist Ioan Hudita, aceasta a fost arestata in 1950 pentru „activitate subversiva”, nascandu-si fiica, pe Ruxandra, in inchisoarea Vacaresti. Ruxandra a crescut 11 luni in trei inchisori, pana cand a fost incredintata tatalui ramas in libertate, alaturi de celalalt copil, Mihnea.

Mama lui Dan Berindei, Dina, a fost si ea arestata, iar cel de-al doilea sot al sau, inginerul Alexandru Bals, a murit in inchisoarea de la Pitesti.

Dan Berindei a fost singurul membru al familiei, alaturi de o sora a mamei sale, care nu a facut puscarie politica.

Potrivit documentelor de la CNSAS, relatia lui Dan Berindei cu Securitatea s-a reluat in 1985, an din care dateaza o parte a documentelor provenite dintr-un dosar de la SIE, al carui titular este.

Ca rezultat al constrangerii, dupa cum sustine adeverinta CNSAS, Berindei a furnizat Securitatii 47 de note informative, ele referindu-se atat la colegii sai de la Institutul de Istorie, cat si la romani din exil sau la personal diplomatic.

Istoricul si fiul sau s-au regasit in acelasi loc pentru prima oara, pe 11 septembrie 2008, la inmormantarea Ioanei Berindei. Despartiti de cortegiu, Dan si Mihnea Berindei nu si-au vorbit

sursa: http://www.ziare.com/stiri/ancheta/cazul-berindei-tatal-care-si-a-turnat-fiul-la-securitate-945545


%d blogeri au apreciat: