Multumesc Sorin Ciutacu!

Monarhia a rezistat vreme de 82 de ani la cârma României, dar existenţa ei – în forma cunoscută şi sub dinastia de Hohenzollern – a fost mereu ameninţată de alte proiecte politice. Cum ar fi arătat ţara dacă ele deveneau realitate? Adevărul şi Dela0.ro vă oferă câteva tablouri.

Petre P. Carp a trecut deja de pragul celor optzeci de ani de viaţă, dar nu-şi găseşte liniştea în acest început de 1917 care pare mai degrabă a fi sfârşit de lume pentru România. La capătul ăsta de timp bătrânul Carp este, probabil, cel mai influent lider conservator în viaţă.

Şi ce traseu a parcurs Carp! Când se năştea în familia spătarului Petru de la Curtea Domnească a Moldovei şi a Smarandei, fiica unor boieri din Dealu Mare, România nu exista, generaţia paşoptistă era încă în formare, pe teritoriul Principatelor se aplicau prevederile Regulamentelor Organice, iar la Iaşi domnea prinţul Mihai Sturdza. Era 1837, iar Pavel Kiseleff, iată un nume cunoscut până şi băieţilor de bani gata care-şi plimbă caii putere pe bulevardul ce-i poartă numele, Kiseleff deci era un bărbat în toată puterea.

Optzeci de ani mai târziu, P.P. Carp, ajuns o icoană a conservatorismului românesc, e trecut deja prin toate. A văzut revoluţiile secolului al XIX-lea răscolind sentimentele naţionale de la un capăt la celălalt al Europei, a văzut mărirea şi decăderea lui Cuza, instaurarea monarhiei la Bucureşti, transformarea României în regat independent şi chiar începutul acestui război total, căruia nimeni nu îi înţelege acum adevărata dimensiune. E un clişeu, dar istoria se scrie şi cu clişee: ştim astăzi că la finalul primei conflagraţii globale, România avea să devină Mare, printr-un concurs de împrejurări care continuă să mire cu forţa unui miracol.

Condiţiile lui P.P. Carp

În 1917, însă, rezultatul acesta pare nu doar radical, ci cu totul imposibil. Administraţia românească e în exil la Iaşi, iar nemţii pregătesc chiar din Bucureşti invadarea Moldovei. P.P. Carp îşi face, în consecinţă, planurile: Regele Ferdinand e învins, aşa că trebuie găsite soluţii pentru România în contextul victoriei germane. Carp e pătruns de propria datorie istorică. Avertizase, în două Consilii de Coroană – cele din verile lui 1914 şi 1916 –, cu privire la greşeala de a face război contra Berlinului şi alianţă cu Rusia. Acum, în acest 1917, nu-i rămâne decât să strângă cioburile unei ţări facute ţăndări. Notează filologul Ioan Bianu în însemnările sale memorialistice: “Carp le cere germanilor patru condiţii: 1. Cucerirea Moldovei; 2. Locotenenţă domnească; 3. Aducerea unui rege; 4. Pace separată cu România”. “Cu măgarul cela de Ferdinand nu voi sta de vorbă”, ar fi spus, într-un acces de furie, bătrânul Carp. Scenariul e confirmat şi de Alexandru Marghiloman în memoriile sale. “Cu oricine din dinastie nu se poate încerca nimic pentru regenerarea ţării”, îi spune Carp lui Marghiloman, cu doar câteva zile înainte de confruntările armate de la Mărăşeşti şi Mărăşti.

Privit dinspre astăzi, planul lui P.P. Carp e monumental. Chiar acesta e cuvântul – monumental! – pentru eroarea sa istorică, dar şi pentru schimbările profunde pe care le-ar fi determinat dacă ar fi beneficiat de circumstanţele propice punerii sale în aplicare. Totul trebuie rescris dacă ne imaginăm fie şi pentru o secundă România lui 1917 dorită de Carp. Nu uitaţi: planul nu e al unui oarecare, ci al celui mai important lider conservator în viaţă.

Furia lui Carp a fost pe punctul de a construi o ţară complet diferită de cea pe care o moştenim astăzi. Mai mult, însă, furia lui Carp se afla la capătul unor decenii în care dinastia germană de la Bucureşti obţinuse consensul elitelor cu privire la natura regimului politic. Nimeni nu mai contestase atât de violent România regilor de Hohenzollern, nimeni nu mai conspirase cu atâta metodă pentru ieşirea ei din istoria naţională.

Cum arată viitorul

Ar fi putut România să fie şi altfel? Ar fi putut mişcările invizibile ale istoriei să ne ducă spre altceva? Plecăm de aici: au existat în ultimele două secole de devenire a statului român mai multe proiecte concurente de ţară care ar fi putut lua locul istoriei-aşa-cum-o-ştim. România a existat în mai multe variante, diferite de cea oficială. Trei proiecte naţionale au prins, în ultimii 150 de ani, rădăcini în realitate: monarhia, comunismul si democraţia republicană. Ştiţi, însă, cum arătau celelalte Românii?

Înainte de a răspunde, trebuie scris ceva: cu toate problemele ei – “nu idealizaţi România de dinainte de comunism!”, avertizează Lucian Boia şi Stelian Tănase în două interviuri publicate în cadrul seriei publicistice –, ţara aceea avea o efervescenţă intelectuală şi nişte creiere politice pe care nu le poţi privi decât cu stupefacţie astăzi. Suntem la cinci ani distanţă de centenarul Marii Uniri, riscăm să ne prindă 2018 fără niciun proiect naţional consistent, fără direcţii concrete de dezvoltare, fără orizonturi  sociale şi politice precise, şi uite România aceasta de acum o sută şi un pic de ani cu atâtea idei precise despre cum ar trebui să arate viitorul.

PERICOLUL: RUSIA

Minunata lume nouă: unirea cu Austria

Despre ce ar trebui făcut cu România se discută din epoca paşoptistă plecându-se de la două idei diametral opus. Prima ar putea fi numită teoria “edificiului burghez”. A doua, teoria “edificiului central-european”. De ce ar trebui să facem ceva cu România? Pentru că mărfurile englezeşti trebuie să continue să curgă pe Dunăre, spre Constanţa, Galaţi sau Brăila, conform adepţilor edificiului burghez. A exprimat-o cel mai bine, în Interbelic, economistul Ştefan Zeletin: România e creaţia unor rute comerciale. Conform promotorilor “edificiului european”, răspunsul trebuia căutat în altă parte. El ar putea fi scris aşa: pentru că altfel Europa Centrală ar fi pierdută în faţa pericolului rusesc. De data aceasta, ideea a prins forma sa cea mai clară în scrierile unui jurist. Nota la 1917 Constantin Stere: “România a fost proclamată regat independent după ultimul război ruso-turc, dar această independenţă a fost o ficţiune. Unde era să găsească acest mic stat puterea suficientă ca să-şi creeze o independenţă reală? Astfel, România îşi datorează existenţa rivalităţii puternicilor ei vecini şi e predestinată să fie cuprinsă în sfera de influenţă fie a Rusiei, fie a Puterilor Centrale”.

Aceste două idei au găsit la un moment dat punctul comun: orice facem cu România, trebuie s-o ţinem departe de Rusia. A ţarilor sau a secretarilor generali, ţara asta cu trup de Genghis Han şi suflet de Fiodor Dostoievski a trezit mereu teamă aici. Şi din teama asta s-au născut proiectele naţionale ale primului secol de istorie statală românească, până ca realitatea geopolitică să ne ajungă din urmă şi să instaleze la Bucureşti patru decenii de totalitarism sovietic croit pe potriva românilor.

1848. Proiectul I.

Anul revoluţiilor paşoptiste. Ion Maiorescu e trimis în calitate de însărcinat plenipotent al guvernului provizoriu de la Bucureşti pe lângă administraţiile din Budapesta, Viena şi Frankfurt. Tatăl mai celebrului său fiu, Titu Maiorescu, se opreşte pentru mai multă vreme în oraşul de pe Main, pentru a “lucra pe lângă guvernarea federală pentru clarificarea situaţiei politice a tuturor românilor”. Documentele oficiale reţin cu exactitate: pe 24 septembrie 1848, Ion Maiorescu înaintează preşedintelui Parlamentului federal din Frankfurt un memoriu. Ce facem cu România, se întrebau nu doar elitele paşoptiste, ci o întreagă Europă.

Răspunsul: Bucovina, Moldova, Muntenia şi Transilvania trebuie să se unească într-un regat, sub denumirea de România, cu un principe austriac si sub suzeranitate germană. Ce-ar fi însemnat viitorul, de la acel punct încolo, pentru România nu se poate şti, ci doar intui. Odată cu Ion Maiorescu, însă, o certitudine durabilă se instala în minţile celor care vedeau Imperiul habsburgic ca pe o uniune europeană mai mică, în stare să păzească de pericolul rusesc.

Poate cel mai cunoscut şi articulat exponent al ideii unei uniuni cu Austria nici măcar nu era născut când părintele lui Titu Maiorescu avansa propunerea unei Românii plasate sub autoritatea Vienei.

1906. Proiectul II.

Belle Epoque, la Viena, dar şi la Bucureşti. În lumea asta care aleargă spre prăpastie în acorduri de cabaret, cineva vede hăul. Acel cineva este juristul bănăţean Aurel C. Popovici.

Popovici, un bărbat de 43 de ani care cunoaşte opt limbi străine, ştie că în lipsa unor reforme politice ceva urmează să se întâmple în Europa Centrală şi propune soluţia: Statele Unite ale Austriei Mari. Conceptul presupune o structură federală compusă din 16 state decupate pe criterii naţionale, dispunând de un anumit grad de autonomie decizională, după modelele american şi elveţian. Cancelariile încep să vuiască, proiectul lui Popovici suscită un interes major şi planul e acceptat chiar ca document de lucru de sfătuitorii apropiaţi ai moştenitorului tronului habsburgic, arhiducele Franz Ferdinand. Aurel C. Popovici nu se zgârceşte la capitolul imaginaţie în planul său: după federalizarea Europei Centrale, imperiul urmează să se extindă prin asocierea benevolă a statelor balcanice, după model american. Între ţările care vor intra sub pălăria acestei structuri se află şi România. “Fiecare dintre statele balcanice ar fi bucuroase dacă ar avea posibilitatea pe care o au maghiarii, să trăiască într-o uniune cu Austria”, notează Popovici.

Iar intuiţia nu-l înşală pe juristul bănăţean. E suficient să consulţi ediţii ale unor ziare transilvănene din epocă pentru a înţelege forţa civilizaţională pe care o exercita Austria ori capacitatea ei de a promite refugiu în calea avântului rusesc. Şi se scrie în termeni elogioşi despre imperiul bun al habsburgilor chiar de la Bucureşti, unde publicistul Ioan Şoimescu notează spre finalul ultimei decade a secolului al XIX-lea: federalismul “constituţional şi civilizator al austriecilor” este alternativa la “unitarismul despotic şi mistuitor al moscoviţilor”. Chiar Nicolae Filipescu, înfocatul susţinător al Antantei la izbucnirea Primului Război Mondial, credea la începutul secolului XX că e de luat în calcul o intrare a României sub umbrela austriacă. Asasinarea lui Franz Ferdinand în 1914 avea să dea însă peste cap toate aceste proiecţii. Arhiducele era una dintre puţinele garanţii că un asemenea plan ar fi rezistat măcar pe termen scurt. Odată cu dispariţia sa, nostalgiile româneşti după un imperiu al binelui care să ne păzească de Rusia se stingeau de tot.

DILEME NAŢIONALE

Chelner la Chicago sau ministru la Viena?

Chiar în pragul Marelui Război, ambiţiile naţionale dau în clocot. Proiectelor de federalizare le iau locul cele de autodeterminare. În plus, Austria e un imperiu muribund, lucru clar până şi pentru cei mai convinşi filogermani de la Bucureşti. Iată-l, de pildă, pe regele Carol I, în iulie 1914, aşa cum apare în urma unei relatări din memoriile lui Alexandru Marghiloman: “Asupra propoziţiei mele, dacă chestia Transilvaniei e destul de coaptă ca să riscăm totul pentru tot, Regele nu crede. Ea va fi coaptă peste 20 de ani şi va veni la sigur, fiindcă Austria tot se va disloca din cauza Ungariei”.

Nici măcar Titu Maiorescu nu mai păstrează moştenirea tatălui său, lucru devenit evident la capătul unei discuţii pe tema federalismului central-european, când exclamă: “ceea ce putea fi idealul tatălui meu la 1848 nu poate fi idealul unui român acum”. Iar Take Ionescu, alt arhitect al Marii Uniri din 1918, odată adept al alipirii la Austria, îi spune lui Constantin Stere că preferă să fie “chelner la Chicago decât ministru de externe la Viena”.

Stere, însă, rămas în Bucureşti după ocuparea oraşului de trupele germane, apropiat al lui P.P. Carp şi adept radical al intrării în război de partea Puterilor Centrale, crede altceva. Într-un memoriu trimis în luna martie a acelui an unor decidenţi importanţi din Germania şi Austro-Ungaria, Stere oferă un nou proiect naţional pentru România şi descrie, în acelaşi timp, o realitate puţin măgulitoare.

Proiectul III. Soluţia problemei române

“Statul român, privit din punct de vedere istoric, se prezintă ca o creaţiune a Europei occidentale, ca un dig împotriva Rusiei. Dispariţia României sau supunerea ei sub stăpânire rusească ar provoca izolarea definitivă a Puterilor Centrale. Misiunea istorică a germanilor în Orient ar fi zădărnicită, ba chiar s-ar primejdui poziţia Germaniei ca putere mondială”, notează pasajele introductive ale memoriului.

“Ţăranii constitutie 82% din populaţie şi nu se bucură de o independenţă economică. La o exploatare intensă a pământului câteva milioane de ţărani nu posedă decât 3 milioane de hectare. Pe lângă asta, ei sunt excluşi de la participarea la viaţa publică. Sistemul electoral din România este unic în această privinţă. Pe de altă parte, vreo mie de mari proprietari posedă singuri mai mult de jumătate din pământul ţării. O mare parte a populaţiei orăşeneşti se compune din evrei, cari de asemenea nu se bucură de drepturi politice. Viaţa politică este un privilegiu exclusiv al oligarhiei”, detaliază Stere situaţia unei ţări aflate în pragul dezastrului. Nu pierdeţi din vedere: e 1917, frontul pare să fi înclinat definitiv balanţa în favoarea germanilor, P.P. Carp trage sfori pentru scoaterea din scenă a Casei Regale aflate la Iaşi, în exil practic, iar România – pare de la Bucureşti – trebuie salvată, cât încă se mai poate face ceva.

“România trebuie să se alipească de Puterile Centrale, nu prin legătura insuficientă a unei alianţe vremelnice, ci pe baza solidă a unei constituţii. Fie că România intră cu cele două Puteri imperiale într-o combinaţie economică şi politică în genul “Europei centrale”, fie că formează o unitate reală cu una dintre aceste Puteri, alegând de pildă pe Maiestatea Sa Împăratul Austriei ca rege al României, atât pentru România, cât şi pentru Puterile Centrale o astfel de soluţiune este de preferat dezmembrării ţării”, scrie Stere.

Şi continuă: “Întreaga naţiune va primi cu entuziasm noua orânduire a guvernului. Ţăranii vor fi câştigaţi printr-o reformă agrară urgentă. O mare parte a populaţiei orăşeneşti va fi câştigată prin emanciparea evreilor. Iar intelectualii vor fi câştigaţi prin faptul că toţi românii vor avea o dinastie comună”.

“Soluţia problemei române”, încheia Constantin Stere memoriul trimis germanilor şi austriecilor, are trei paşi: “1. Eliberarea Moldovei şi ocuparea Basarabiei; 2. Unirea României, pe bază constituţională, cu Puterile Centrale; 3. Reforme interne pentru asanarea vieţii publice”.

În memoriile sale, Marghiloman explică bine motivele realiste din spatele opţiunii lui Stere. O notă din 1 iunie 1917: “La Maiorescu am avut o întrevedere cu Stere. El pledează cu multă căldură teza tatălui lui Maiorescu şi a lui Aurel Popovici. Printre argumentele lui: uniunea personală este singurul mijloc de a scăpa Dobrogea, care fără aceasta va fi dată Bulgariei”.

Proiectul IV. Epilog

Odată cu ieşirea Rusiei din război (pe fondul problemelor interne provocate de revoluţia bolşevică), în Bucureştiul ocupat începe să se creadă cu tărie că nimeni, în afară de Germania, nu poate oferi garanţii solide României la tratativele de pace. Notează acelaşi Marghiloman pe 3 ianuarie 1918: “Stere îmi expune un proiect de alianţă personală cu împăratul Wilhelm. Am avea aici un vice-rege. O Românie tare nu se poate concepe cu o monarhie care tremură în faţa partidelor. Dinastia nu are la noi puterea tradiţiilor. Trebuie să-şi ia puterile din afară. Avantaje: 1. Lui Wilhelm, bulgarii nu-i pot disputa Dobrogea; 2. Când procesul de desfacere a Austriei se va produce, Germania va avea o raţiune să dea Transilvania României; 3. Este cea mai bună garanţie ce se poate da Germaniei”.

Planul avea un singur defect fundamental, iar el avea să se vadă mai târziu: Germania urma să piardă războiul, iar Wilhelm tronul. Peste doar câteva luni, roţile istoriei aveau să scrâşnească teribil şi să întoarcă la 180 de grade situaţia României, de la victima condamnată fără recurs la începutul lui 1918 la ţara nu doar victorioasă, ci aflată probabil în cea mai importantă clipă a existenţei sale statale.

Monarhia Hohenzollern-ilor supravieţuia, nu doar războiului, ci şi proiectelor de ţară care se construiseră împotriva sa. După şapte decenii de planuri, visul unei Românii intrate într-o uniune cu Austria imperială se evapora definitiv.

Urmau două decenii pe corabia Interbelicului, cu fuga lor la fel de puţin anticipată spre ură, gloanţe şi moarte. Undeva, în culisele mereu nevăzute ale istoriei, se pregătea de intrarea în scenă următorul mare proiect naţional românesc din ultimul secol şi jumătate. În 1948, monarhiei îi lua locul republica democraţiei populare.

 

sursa:http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/celelalte-rom-nii-proiectele-ar-care-n-au-mai-apucat-s