Dacă copilaria pe care a petrecut-o Kumiko in acea casa a fost una schilodita si dificila, copilaria lui Wataya a fost deformata in alt sens. Desi parintii erau nebuni dupa singurul lor baiat, nu numai ca nu l-au  imbratisat cu afectiune dar au continuat sa-i impuna tot timpul anumite lucruri. Tatal era convins ca singura cale de-a trai o viata deplina in societatea Japoniei era sa acumulezi cele mai inalte distinctii ca mai apoi sa poti indeparta pe oricine din calea ta pana la varf. Credea asta cu toata fiinta sa.

Trecuse putin timp dupa ce ma insurasem cu fiica sa cand l-am auzit spunand aceste cuvinte. Oamenii nu sunt creati egali, spunea. Restul sunt doar cuvinte care suna bine, un nonsens pe care ti-l toarna scoala. Japonia are poate din punct de vedere politic structura unei natiuni democratice, dar in acelasi timp e o societate carnivora in care cel slab este inghitit de cel puternic,  iar daca nu te numeri printre elite nu exista niciun motiv sa traiesti aici. Poti fi facut praf. Va trebui sa lupti pt. fiecare treapta urcata. Acest tip de ambitie era un mod sanatos. Daca oamenii si-ar pierde aceasta ambitie, Japonia s-ar prapadi. Ca raspuns al acestui punct de vedere al socrului, n-am oferit nicio parere. Nu astepta parerea mea oricum.Dorise numai sa enunte credinta sa, credinta care avea sa ramana neschimbata pt eternitate.

Mama lui Kumiko fusese fata unui oficial de rang inalt si crescuse in cea mai de soi regiune a capitalei. Avand totul nu dorea nimic si nu poseda nici opiniile si nici caracterul de-a se opune sotului ei. Atat cat am putut pricepe, ea nu avea niciun fel de parere despre nimic care nu nu-i sarea in fata…si in plus era si mioapa. De cate ori i se ivea o situatie care-i cerea o opinie, imprumuta parerile sotului. Asa stand lucrurile si toate fiind extrem de clare si de neprimejdioase pt ea, n-ar fi suparat pe nimeni,  dar asa cum se intampla in cazul unor asemenea femei si ea suferea de o incurabil gust al pretentiilor.  Lipsiti de propriile valori, astfel de oameni pot ajunge la un anumit nivel numai imprumutand standardul ori vederile altora. Singurul lor principiu ce le guverneaza mintea fiind cuprins  in intrebarea ” Cum arat?”. Si asa doamna Wataya a devenit o femeie puternica, ingusta ca orizont de vederi, singurele preocupari fiindu-i pozitia sotului in guvern si performantele academice ale baiatului. Orice altceva inceta sa existe pt ea.

Si astfel,  parintii au inceput a forma capul tanarului Noboru Wataya turnandu-i de-a gata acolo marile lor descoperiri filozofice. I-au asigurat cei mai buni tutori pe care ii puteau cumpara. Cand baiatul lua cele mai bune calificative era rasplatit cu orice isi dorea. Copilaria sa fusese una de un extrem lux material, iar cand a sosit vremea celor mai sensibile si vulnerabile faze ale vietii  Noburu n-a avut timp sa cunoasca vreo fata si nici sa aiba prieteni. Trebuia sa-si canalizeze toate energiile sale in pastrarea pozitiei de fruntas. Daca Noboru Wataya fusese fericit cu viata pe care o dusese nu stiu. Noboru Wataya nu ear genul care sa-si dezvaluie sentimentele: nu catre sora sa, nu catre parintii sai , catre nimeni. Oricum  n-ar fi avut o alta cale. Mie imi pare ca anumite cai de gandire sunt atat de simple si de o singura culoare incat se dovedesc a fi irezistibile. In orice caz, Noboru Wataya dupa ultimul an de scoala privata se inscrise la Universitatea de stiinte economice Tokyo si termina printre primii.

Tatal sau se astepta ca baiatul sa intre in guvern ori intr-o corporatie importanta dupa absolvire, dar Noboru Wataya a ales in schimb sa ramana in mediul academic pt a se dedica studiilor. Nu fusese prost. Stia pt ce era cel mai bine pregatit: nu pt viata reala a actiunilor clare si imediate ci pt acea lume in care disciplina si uzul sistematic al cunostiintelor dobandite puteau sa-i asigure o recunoastere. Urma o alta perioada de  studiu,  doi ani la Yale, dupa care reveni in Tokyo si la indicatiile parintilor  se casatori cu o fata aleasa de acestia. Dar casnicia nu dura mai mult de doi ani.  In momentul in care l-am intalnit, Noboru Wataya era deja o ciudatenie perfect construita, in toate un caracter absolut dezagreabil.

Doi ani mai tarziu dupa casatoria mea cu sora sa Kumiko, Noboru Wataya publica o carte voluminoasa de specialitate. O carte de studii economice, intesata de termeni tehnici  din care nu am putut intelege nici macar un singur lucru din tot ce incerca el sa spuna acolo.  Nici macar o singura pagina nu avea sens pt mine. Nu puteam sa spun nici macar daca se-ntampla asta din cauza continutului dificil ori daca stilul in care era scrisa era unul prost alcatuit. Oamenii din domeniu insa gandeau ca era o carte mare. In una dintre cronici  se spunea: ” un nou tip  de economie descrisa dintr-o perspectiva complet noua”, ori cel putin asta a fost tot ce am putut intelege  din cronica respectiva. Curand mass-media  a inceput sa-l prezinte ca pe un erou al unei noi epoci.  Si mai multe editii au fost publicate urmate de si mai multe cronici. Doua expresii care-i purtau pecetea au inceput sa fie pe buzele tuturor: ” economia sexuala” si ” fecalele economice”. Ziarele si revistele au inceput fiecare sa publice largi articole despre el prezentandu-l ca pe unul din intelectualii de marca a unei noi generatii salvatoare. Nu puteam sa inteleg cum fiecare din cei care semnau acele articole au reusit sa treaca de primele pagini ale cartii. Mai precis aveam dubii ca toti acestia ar fi deschis cartea vreodata. Dar temerile mele nu faceau parte din preocuparile publicului. Noboru Wataya era tanar, singur si destul de istet sa poata scrie o carte pe care sa nu o poata inteleage nimeni.

Cartea l-a facut faimos. Toate revistele veneau acum sa-i ceara interviuri si articole. Incepu de asemenea sa apara din ce in ce mai des la televizor pt a comenta pe baza stirilor tinand de economie si politica.  Curand ajunse un intelectual curtat zi de zi  de mai toate canalele media si cu precadere  in talkshow-uri.  Cei care-l stiau pe Noboru Wataya (inclusiv eu si sora sa Kumiko) nu si-l puteau imagina  ca facand fata unei asemenea solicitant mod de viata. Toata lumea il credea dedicat vietii sale de savant, un om fara un alt interes practic. Dar acesta, odata  ajuns favorit al mass-mediei, aproape ca i se citea  incantarea cu care isi lingea ciolanul. Era desavarsit. Nu-i pasa de camerele indreptate spre el. Parea mai destins si mai relaxat in fata camerelor decat fusese in viata lui toata. Ii priveam asccesiunea cu amuzament. Noboru Wataya pe care il vedeam la televizor purta costume scumpe, cravate asortate si rame fine la ochelari din carcasa de broasca testoasa. Parul ii era aranjat dupa ultima moda. In mod clar o sumedenie de stilisti se ocupau de el. Nu l-am vazut niciodata exagerand intr-un asemenea grad. Dar chiar si asa cel mai uimitor ramanea naturaletea cu care se manifesta ca si cum toata viata sa nu lucrase decat imbracat asa si numai in televiziune. Cine ara omul asta?  ma intrebam nedumerit. Cand l-am intalnit prima oara? Unde era adevaratul Noboru Wataya?

 

traducere libera din ”Cronica pasarii-desteptatoare” (1994), autor Haruki Murakami

…..scuze pt eventualele greseli, traducerea am facut-o scriind direct pe blog si deocamdata nu am  recitit-o