Multumesc Maria Sava!

Octavio Paz- Sun stone

 

 

willow of crystal, a poplar of water,

a pillar of fountain by the wind drawn over,

tree that is firmly rooted and that dances,

turning course of a river that goes curving,

advances and retreats, goes roundabout,

arriving forever:

the calm course of a star

or the spring, appearing without urgency,

water behind a stillness of closed eyelids

flowing all night and pouring out prophecies,

a single presence in the procession of waves

wave over wave until all is overlapped,

in a green sovereignty without decline

a bright hallucination of many wings

when they all open at the height of the sky,

 

course of a journey among the densities

of the days of the future and the fateful

brilliance of misery shining like a bird

that petrifies the forest with its singing

and the annunciations of happiness

among the branches which go disappearing,

hours of light even now pecked away by the birds,

omens which even now fly out of my hand,

 

an actual presence like a burst of singing,

like the song of the wind in a burning building,

a long look holding the whole world suspended,

the world with all its seas and all its mountains,

body of light as it is filtered through agate,

the thighs of light, the belly of light, the bays,

the solar rock and the cloud-colored body,

color of day that goes racing and leaping,

the hour glitters and assumes its body,

now the world stands, visible through your body,

and is transparent through your transparency,

 

I go a journey in galleries of sound,

I flow among the resonant presences

going, a blind man passing transparencies,

one mirror cancels me, I rise from another,

forest whose trees are the pillars of magic,

under the arches of light I go among

the corridors of a dissolving autumn,

 

I go among your body as among the world,

your belly the sunlit center of the city,

your breasts two churches where are celebrated

the great parallel mysteries of the blood,

the looks of my eyes cover you like ivy,

you are a city by the sea assaulted,

you are a rampart by the light divided

into two halves, distinct, color of peaches,

and you are saltiness, you are rocks and birds

beneath the edict of concentrated noon

 

and dressed in the coloring of my desires

you go as naked as my thoughts go naked,

I go among your eyes as I swim water,

the tigers come to these eyes to drink their dreams,

the hummingbird is burning among these flames,

I go upon your forehead as on the moon,

like cloud I go among your imagining

journey your belly as I journey your dream,

 

your loins are harvest, a field of waves and singing,

your loins are crystal and your loins are water,

your lips, your hair, the looks you give me, they

all night shower down like rain, and all day long

you open up my breast with your fingers of water,

you close my eyelids with your mouth of water,

raining upon my bones, and in my breast

the roots of water drive deep a liquid tree,

 

I travel through your waist as through a river,

I voyage your body as through a grove going,

as by a footpath going up a mountain

and suddenly coming upon a steep ravine

I go the straitened way of your keen thoughts

break through to daylight upon your white forehead

and there my spirit flings itself down, is shattered

now I collect my fragments one by one

and go on, bodiless, searching, in the dark….

 

you take on the likeness of a tree, a cloud,

you are all birds and now you are a star,

now you resemble the sharp edge of a sword

and now the executioner’s bowl of blood,

the encroaching ivy that over grows and then

roots out the soul and divides it from itself,

 

writing of fire on the slab of jade,

the cleft in the rock, serpent-goddess and queen,

pillar of cloud, and fountain struck from the stone,

the nest of eagles, the circle of the moon,

the seed of anise, mortal and smallest thorn

that has the power to give immortal pain,

shepherd of valleys underneath the sea

and guardian of the valley of the dead,

liana that hangs at the pitch of vertigo,

climber and bindweed and the venomous plant,

flower of resurrection and grape of life,

lady of the flute and of the lightning-flash,

terrace of jasmine, and salt rubbed in the wound,

a branch of roses for the man shot down,

snowstorm in August, moon of the harrowing,

the writing of the sea cut in basalt,

the writing of the wind upon the desert,

testament of the sun, pomegranate, wheat-ear….

 

life and death

are reconciled in thee, lady of midnight,

tower of clarity, empress of daybreak,

moon virgin, mother of all mother liquids,

body and flesh of the world, the house of death,

I have been endlessly falling since my birth,

I fall in my own self, never touch my depth,

gather me in your eyes, at last bring together

my scattered dust, make peace among my ashes,

bind the dismemberment of my bones, and breathe

upon my being, bring me to earth in your earth,

your silence of peace to the intellectual act

against itself aroused;

open now your hand

lady of the seeds of life, seeds that are days,

day is an immortality, it rises, it grows,

is done with being born and never is done,

every day is a birth, and every daybreak

another birthplace and I am the break of day,

we all dawn on the day, the sun dawns and

daybreak is the face of the sun….

 

gate of our being, awaken me, bring dawn,

grant that I see the face of the living day,

grant that I see the face of this live night,

everything speaks now, everything is transformed,

O arch of blood, bridge of our pulse beating,

carry me through to the far side of this night….

 

gateway of being: open your being, awaken,

learn then to be, begin to carve your face,

develop your elements, and keep your vision

keen to look at my face, as I at yours,

keen to look full at life right through to death,

faces of sea, of bread, of rock, of fountain,

the spring of origin which will dissolve our faces

in the nameless face, existence without face

the inexpressible presence of presences…

 

I want to go on, to go beyond; I cannot;

the moment scatters itself in many things,

I have slept the dreams of the stone that never dreams

and deep among the dreams of years like stones

have heard the singing of my imprisoned blood,

with a premonition of light the sea sang,

and one by one the barriers give way,

all of the gates have fallen to decay,

the sun has forced an entrance through my forehead,

has opened my eyelids at last that were kept closed,

unfastened my being of its swaddling clothes,

has rooted me out of my self, and separated

me from my animal sleep centuries of stone

and the magic of reflections resurrects

willow of crystal, a poplar of water,

a pillar of fountain by the wind drawn over,

tree that is firmly rooted and that dances,

turning course of a river that goes curving,

advances and retreats, goes roundabout,

arriving forever:

 

Octavio Paz – Piedra de Sol

Piatra de soare 

Se-ntoarce-a treisprezecea zi… e inca prima;

Si pururi unica – sau unicul moment;

Esti tu regina, tu, prima sau ultima?

Esti rege tu singurul sau ultimul amant?

 

Gerard de Nerval (Arthemis)

 

O salcie de sticlă, un plop de apă,

un jet înalt pe care-l apleacă vântul,

un arbore bogat care dansează,

un curs de râu șerpuitor,

înaintează, se retrage, dă târcoale

Și curge-ntr-una:

un curs tăcut

de stea sau primăvară fără grabă,

apă cu pleoapele închise,

izvorând întreaga noapte profeții,

prezență-mpartasita de turma vălurită,

val după val până inundă tot,

verde regat fără apus de soare

la fel ca niște-aripi scânteietoare

când se deschid la cerul jumătate,

 

un drum printre hățișuri

viitoare și orbitorul

fulger al durerii, pasăre

pietrificând pădurea cu-al său cântec

şi promisiunea fericirii

prin ramuri care una într-alta se topesc,

ore de lumină din care păsări ciugulesc,

presimțiri pe care le scapi din mână,

 

prezență ca țâșnirea neașteptată-a unui cântec,

ca vântul care cântă în incendiu,

o privire care menține în suspans

lumea cu mările și munții ei,

corp de lumină filtrată prin agată,

picioare, pântec de lumină, golfuri,

rocă solară, trup în culori de nori,

culoare-a zilei iuți care tresare,

oră care scânteie și-are trup,

lumea-i deja vizibilă prin trupul tău,

e transparentă prin transparența ta,

 

prin galerii de sunete pășesc,

plutesc printre prezențe rezonante,

călătoresc prin transparențe ca un orb,

mă șterge un reflex, mă nasc într-altul,

oh, codru de coloane fermecate,

sub arcuri de lumină mă cufund

în coridoarele-unei toamne diafane,

 

călătoresc prin trupul tău ca printr-o lume,

pântecul tău e-o plajă însorită,

sânii tăi, două biserici, în care sângele își oficiază

misterioasele sale paralele,

pe tine, privirea mea ca iedera se urcă,

ești un oraș asediat de mare,

un zid pe care lumina îl împarte

în două jumătăți de inimă -culori de piersică-,

un câmp de sare, stânci și păsări

supuse legii miezului de zi

 

ca gândul meu de goală te preumbli,

înveșmântată în culoarea dorurilor mele,

umblu prin ochii tăi ca printr-o apă,

visul din ochii tăi adapă tigri,

în flăcările lor arde colibri,

pe fruntea ta umblu ca pe lună,

prin gândul tău alunec precum norul,

pe pântecul tău umblu ca prin visu-ți,

 

fusta de porumb se vălurește, cântă,

fusta ta de sticlă, fusta ta de apă,

buzele tale, pletele, privirea,

tu ploi întreaga noapte, ziua-ntreagă

îmi despici pieptul cu degete de apă,

cu gura ta de apă-mi închizi ochii,

tu, ploaie peste oase, în pieptul meu

rădăcini de apă îneacă un arbore lichid,

 

și merg pe talia ta ca printr-un râu,

prin trupul tău ca prin pădure merg,

ca pe-o cărare șerpuind în munți

care sfârșește, brusc, într-un abis

prin gândurile tale, ca niște țancuri, merg

şi la ieșirea de pe alba-ți frunte

umbra mea răvășită se sfărâmă,

îmi adun cioburile unul câte unul

Și fără trup continuu, caut bâjbâind,

 

coridoare fără sfârșit ale memoriei,

uși deschise spre un salon pustiu

în care verile, cu toate, putrezesc,

în adânc ard ale setei giuvaere,

chip topit ca fumul când ți-l reamintești,

mână ce se desface de-o atingi,

plete de păianjeni în tumult

peste surâsuri vechi și foarte vechi,

 

la ușa frunții mele caut,

caut făr’ a găsi, caut o clipă,

un chip de fulger și furtună

alergând printre copaci nocturni,

un chip de ploaie într-o grădină în penumbre,

apă curgând cu încăpățânare-n coasta mea,

 

caut făr’ a găsi, scriu de unul singur,

nimeni nu e, și cade ziua, cade anul,

cad în clipă, cad în adânc,

merg invizibil pe oglinzi

care-mi repetă chipul descompus,

calc zilele, momentele parcurse,

calc peste gândurile umbrei mele,

îmi calc pe umbră căutând o clipă,

 

caut o zi anume ca pasărea de vie,

soarele de la cinci dup’-amiază-l caut

înmuiat de pereții de rocă vulcanică:

ciorchinii orei se coceau

din ei ieșeau copile,

din pântecu-i trandafiriu se-mprăştiau

prin curțile de piatră ale școlii,

înaltă cum e toamna-nainta

înfășurată în lumină sub arcadă

Și spațiul jur-împrejur o îmbrăca

într-o mai aurie și transparentă piele,

 

tigru culoare de lumină, leopard

venit din ale nopții-mprejurimi,

copilă-abia zărită aplecată

peste verzile balcoane ale ploii,

adolescente chipuri fără număr,

numele tău eu l-am uitat, Melusina,

Laura, Isabel, Persefona, Maria,

ai toate chipurile și niciunul,

ești toate orele și ești nicuna,

semeni cu arborii și norii,

ești toate păsările și un astru,

semeni cu-al sabiei tăiș

cu vasul pentru sânge al călăului,

iederă care urci, înfășori sufletul și-l smulgi

din rădăcină, de sine-însăși îl desparți,

 

scriitură de foc peste jad,

fisură în stâncă, regină a șerpilor,

coloană de abur, apă din stâncă,

cerc lunar, stâncă de vultur,

grăunț de-anason, spin mititel

şi letal care provoci dureri ce nu mor,

păstoriță prin văi submarine

şi paznică a văii celor morți,

liană-agățată pe-amețitoare faleze,

cățărătoare, plantă veninoasă,

floare a învierii, strugure al vieții,

doamnă peste flaut și fulger,

terasă cu pomi de iasomie, sare pe rană,

buchet de trandafiri pentru cel împușcat,

zăpadă în august, lună-n vestibul,

scriitură a mării pe stânci de bazalt,

scriitură de vânt în deșert,

testament al soarelui, rodie și spin

 

chip de flăcări, chip devorat,

chip adolescentin, urmărit

peste ani și fantasme, zile circulare

dând în aceeași curte, spre același zid,

arde clipa toate-s un singur chip,

toate veciile sunt un singur moment

şi pentru toți vecii vecilor

o pereche de ochi îi închid viitorului calea,

 

nu e nimic în fața mea, doar un moment

răscumpărat în noaptea asta, pe un vis

cu amestecate imagini, un caleidoscop,

sculptat cu greu, s-alunge somnul,

smuls din nimicul astei nopți,

cu puls crescut literă cu literă,

în timp ce-afară timpul se revarsă

Și bate-n ușa sufletului meu

lumea cu ceasu-i carnivor,

 

doar un moment în timp ce prin orașe,

numele, gustul, tot trăitul,

pe fruntea mea oarbă dau în clocot,

în timp ce apăsarea îndurerată-a nopții

îmi umilește gândul și scheletul,

şi sângele meu curge mai încet

şi dinții îmi slăbesc și ochii

se-acoperă de nori, iar zilele și anii

adună spaime vide,

 

în timp ce timpul își strânge evantaiul

în spatele imaginilor sale nu- nimic

se prăbușește clipa și înoată

de moarte-nconjurata, amenințată

de noapte și căscatul ei lugubru,

amenințată de vacarmul

morții gălăgioase și mascate

se prăbușește clipa, e străpunsă,

se strânge ca un pumn, precum un fruct

care se coace în adânc, în sine-însuși

care se bea pe sine și se varsă

momentul translucid se-nchide

se coace spre înăuntru, face rădăcini,

crește în mine, mă ocupă tot,

mă alungă frunzișul delirant,

doar gândurile mele îi sunt păsări,

prin vene-mi circulă mercurul său,

arbora al minţii, fructe cu gust de timp,

 

oh viață de trăit, deja trăită,

timp ce mereu revii ca fluxul și refluxul,

şi te retragi făr’a întoarce fața,

ce-a fost n-a fost dar încă este

şi-n liniște se varsă

în altă clipă care se destramă:

 

în fața înserării de piatră și salpetru

armata de invizibile pumnale

indescifrabilă, roșie scriitură

îmi incrustează-n piele, și aceste răni

ca un vestmânt de flăcări mă-nfășoară,

ard fără consumare, caut apă

Și-n ochii tăi nu-i apă, sunt de piatră,

Și sânii tăi, și pântecul, și șoldurile tale

de piatră sunt, gura ta are gust de praf,

gura ta are gustul timpului-otravă,

trupul tău, gust de puț fără ieșire,

culoar de-oglinzi care repetă

ochii celui ars de sete, culoar

care mereu se-ntoarce în punctul de pornire,

şi mă conduci ca pe un orb de mână

prin galeriile acestea, încăpățânate,

spre centrul cercului și te înalți

precum un fulger care-ngheaţă pe secure

precum lumina jupuită, fascinantă

ca eșafodul pentru condamnat,

flexibilă ca biciul și subțire

precum o armă geamănă a lunii,

şi-al tău cuvânt tăios îmi sapă-n

piept, mă pustiește, mă golește

tu amintirile pe rând îmi smulgi,

mi-am uitat numele, prietenii mei

grohăie între porci sau putrezesc

mâncați de soare într-o râpă,

 

nu e nimic în mine decât o lungă rană,

o peșteră prin care nimeni nu mai trece,

un prezent fără geamuri, gând

care revine, se repetă, se reflectă

și se pierde în propria-i transparență,

conștiinţă traversată de un ochi

care se privește privindu-se până-l inundă

lumina:

ți-am văzut pielea atroce, deshuamată,

Melusina, strălucind verzui în răsărit,

tu dormeai înfășurată în cearșafuri

când te-ai trezit un țipăt de pasăre ai scos

şi ai căzut la nesfârșit, sfâșiată și albă,

nimic n-a rămas decât țipătul tău,

şi la sfârșitul timpului mă văd

tușind, aproape orb și răscolind

vechi fotografii:

nu e nimeni, tu ești nimeni,

o grămăjoară de cenușă și-un făraș,

un cuțit știrb și-un pămătuf de pene,

o piele încă spânzurând pe oase,

ciorchine sec, gaură neagră

şi în adâncul găurii doi ochi,

ochii copilei înecate

în urmă,-acum o mie de-ani.

 

priviri într-o fântână îngropate,

priviri care ne vin dintru-nceput,

privirea de copil a vechii mame

văzând în fiul mare-un tată tânăr,

privirea mamă a copilei solitare

care în tată vede-un fiu copil,

priviri ce ne privesc dintru adâncul

vieții, capcane ale morții

sau invers: să cazi în acești ochi

înseamnă să te-ntorci la viața-adevărată?

 

să cad, să mă întorc, să mă visez, să mă viseze

ochi viitori, o altă viață,

alți nori, să mor de altă moarte!

mi-ajunge noaptea asta, această clipă

ce se desface-ntr-una și-mi arată

pe unde-am fost, și cine, cum te numești,

cum mă numesc:

făceam planuri

pentru vară? În fiecare vară?

pe Christofer Street, acum zece ani,

cu Filis care-avea două gropițe

din care vrăbiile beau lumină?

când cu Reforma, Carmen îmi spunea

“aeru-i ușor, aici este mereu octombrie”,

sau poate-a spus-o cuiva pe care l-am pierdut

sau doar l-am inventat și nimeni nu mi-a spus?

am mers cu-adevărat prin noaptea din Oxaca,

imensă, verde-neagră ca un arbor’

singur vorbind precum nebunul vânt

şi am ajuns acasă? Tot într-o cameră?

să nu mă fi recunoscut oglinzile?

de la hotelul Vermot am văzut zorii

dansând în brațe cu castanii? “deja-i tarziu”

spuneai trecându-ți piptenul prin păr și eu vedeam

pete pe zid, fără să zic nimic?

urcat-am împreună până-n turn, văzut-am

înserarea cum cade din recif?

mâncat-am struguri în Bidart? Am cumpărat

gardenii în Perote?

nume, locuri,

străzi și iar străzi, fețe, piețe, străzi,

gări, parcuri, garsoniere,

pete pe zid, un pieptene prin păr,

cineva cântă lângă mine, cineva se-mbracă,

cameră, locuri, străzi, nume, camere

Trad. Anca Tanase

 

 Piedra de Sol 

La treizième revient…c’est encor la première;
et c’est toujours la seule-ou c’est le seul moment;
car es-tu reine, ô toi, la première ou dernière?
es-tu roi, toi le seul ou le dernier amant?
Gérard de Nerval (Arthémis)

Un sauce de cristal, un chopo de agua,
un alto surtidor que el viento arquea,
un árbol bien plantado mas danzante,
un caminar de río que se curva,
avanza, retrocede, da un rodeo
y llega siempre:
un caminar tranquilo
de estrella o primavera sin premura,
agua que con los párpados cerrados
mana toda la noche profecías,
unánime presencia en oleaje,
ola tras ola hasta cubrirlo todo,
verde soberanía sin ocaso
como el deslumbramiento de las alas
cuando se abren en mitad del cielo,

un caminar entre las espesuras
de los días futuros y el aciago
fulgor de la desdicha como un ave
petrificando el bosque con su canto
y las felicidades inminentes
entre las ramas que se desvanecen,
horas de luz que pican ya los pájaros,
presagios que se escapan de la mano,

una presencia como un canto súbito,
como el viento cantando en el incendio,
una mirada que sostiene en vilo
al mundo con sus mares y sus montes,
cuerpo de luz filtrado por un ágata,
piernas de luz, vientre de luz, bahías,
roca solar, cuerpo color de nube,
color de día rápido que salta,
la hora centellea y tiene cuerpo,
el mundo ya es visible por tu cuerpo,
es transparente por tu transparencia,

voy entre galerías de sonidos,
fluyo entre las presencias resonantes,
voy por las transparencias como un ciego,
un reflejo me borra, nazco en otro,
oh bosque de pilares encantados,
bajo los arcos de la luz penetro
los corredores de un otoño diáfano,

voy por tu cuerpo como por el mundo,
tu vientre es una plaza soleada,
tus pechos dos iglesias donde oficia
la sangre sus misterios paralelos,
mis miradas te cubren como yedra,
eres una ciudad que el mar asedia,
una muralla que la luz divide
en dos mitades de color durazno,
un paraje de sal, rocas y pájaros
bajo la ley del mediodía absorto,

vestida del color de mis deseos
como mi pensamiento vas desnuda,
voy por tus ojos como por el agua,
los tigres beben sueño de esos ojos,
el colibrí se quema en esas llamas,
voy por tu frente como por la luna,
como la nube por tu pensamiento,
voy por tu vientre como por tus sueños,

tu falda de maíz ondula y canta,
tu falda de cristal, tu falda de agua,
tus labios, tus cabellos, tus miradas,
toda la noche llueves, todo el día
abres mi pecho con tus dedos de agua,
cierras mis ojos con tu boca de agua,
sobre mis huesos llueves, en mi pecho
hunde raíces de agua un árbol líquido,

voy por tu talle como por un río,
voy por tu cuerpo como por un bosque,
como por un sendero en la montaña
que en un abismo brusco se termina
voy por tus pensamientos afilados
y a la salida de tu blanca frente
mi sombra despeñada se destroza,
recojo mis fragmentos uno a uno
y prosigo sin cuerpo, busco a tientas,

corredores sin fin de la memoria,
puertas abiertas a un salón vacío
donde se pudren todos lo veranos,
las joyas de la sed arden al fondo,
rostro desvanecido al recordarlo,
mano que se deshace si la toco,
cabelleras de arañas en tumulto
sobre sonrisas de hace muchos años,

a la salida de mi frente busco,
busco sin encontrar, busco un instante,
un rostro de relámpago y tormenta
corriendo entre los árboles nocturnos,
rostro de lluvia en un jardín a obscuras,
agua tenaz que fluye a mi costado,

busco sin encontrar, escribo a solas,
no hay nadie, cae el día, cae el año,
caigo en el instante, caigo al fondo,
invisible camino sobre espejos
que repiten mi imagen destrozada,
piso días, instantes caminados,
piso los pensamientos de mi sombra,
piso mi sombra en busca de un instante,

busco una fecha viva como un pájaro,
busco el sol de las cinco de la tarde
templado por los muros de tezontle:
la hora maduraba sus racimos
y al abrirse salían las muchachas
de su entraña rosada y se esparcían
por los patios de piedra del colegio,
alta como el otoño caminaba
envuelta por la luz bajo la arcada
y el espacio al ceñirla la vestía
de un piel más dorada y transparente,

tigre color de luz, pardo venado
por los alrededores de la noche,
entrevista muchacha reclinada
en los balcones verdes de la lluvia,
adolescente rostro innumerable,
he olvidado tu nombre, Melusina,
Laura, Isabel, Perséfona, María,
tienes todos los rostros y ninguno,
eres todas las horas y ninguna,
te pareces al árbol y a la nube,
eres todos los pájaros y un astro,
te pareces al filo de la espada
y a la copa de sangre del verdugo,
yedra ue avanza, envuelve y desarraiga
al alma y la divide de sí misma,

escritura de fuego sobre el jade,
grieta en la roca, reina de serpientes,
columna de vapor, fuente en la peña,
circo lunar, peñasco de las águilas,
grano de anís, espina diminuta
y mortal que da penas inmortales,
pastora de los valles submarinos
y guardiana del valle de los muertos,
liana que cuelga del cantil del vértigo,
enredadera, planta venenosa,
flor de resurrección, uva de vida,
señora de la flauta y del relámpago,
terraza del jazmín, sal en la herida,
ramo de rosas para el fusilado,
nieve en agosto, luna del patíbulo,
escritura del mar sobre el basalto,
escritura del viento en el desierto,
testamento del sol, granada, espiga,

rostro de llamas, rostro devorado,
adolescente rostro perseguido
años fantasmas, días circulares
que dan al mismo patio, al mismo muro,
arde el instante y son un solo rostro
los sucesivos rostros de la llama,
todos los nombres son un solo nombre
todos los rostros son un solo rostro,
todos los siglos son un solo instante
y por todos los siglos de los siglos
cierra el paso al futuro un par de ojos,

no hay nada frente a mí, sólo un instante
rescatado esta noche, contra un sueño
de ayuntadas imágenes soñado,
duramente esculpido contra el sueño,
arrancado a la nada de esta noche,
a pulso levantado letra a letra,
mientras afuera el tiempo se desboca
y golpea las puertas de mi alma
el mundo con su horario carnicero,

sólo un instante mientras las ciudades,
los nombres, lo sabores, lo vivido,
se desmoronan en mi frente ciega,
mientras la pesadumbre de la noche
mi pensamiento humilla y mi esqueleto,
y mi sangre camina más despacio
y mis dientes se aflojan y mis ojos
se nublan y los días y los años
sus horrores vacíos acumulan,

mientras el tiempo cierra su abanico
y no hay nada detrás de sus imágenes
el instante se abisma y sobrenada
rodeado de muerte, amenazado
por la noche y su lúgubre bostezo,
amenazado por la algarabía
de la muerte vivaz y enmascarada
el instante se abisma y se penetra,
como un puño se cierra, como un fruto
que madura hacia dentro de sí mismo
y a sí mismo se bebe y se derrama
el instante translúcido se cierra
y madura hacia dentro, echa raíces,
crece dentro de mí, me ocupa todo,
me expulsa su follaje delirante,
mis pensamientos sólo son su pájaros,
su mercurio circula por mis venas,
árbol mental, frutos sabor de tiempo,

oh vida por vivir y ya vivida,
tiempo que vuelve en una marejada
y se retira sin volver el rostro,
lo que pasó no fue pero está siendo
y silenciosamente desemboca
en otro instante que se desvanece:

frente a la tarde de salitre y piedra
armada de navajas invisibles
una roja escritura indescifrable
escribes en mi piel y esas heridas
como un traje de llamas me recubren,
ardo sin consumirme, busco el agua
y en tus ojos no hay agua, son de piedra,
y tus pechos, tu vientre, tus caderas
son de piedra, tu boca sabe a polvo,
tu boca sabe a tiempo emponzoñado,
tu cuerpo sabe a pozo sin salida,
pasadizo de espejos que repiten
los ojos del sediento, pasadizo
que vuelve siempre al punto de partida,
y tú me llevas ciego de la mano
por esas galerías obstinadas
hacia el centro del círculo y te yergues
como un fulgor que se congela en hacha,
como luz que desuella, fascinante
como el cadalso para el condenado,
flexible como el látigo y esbelta
como un arma gemela de la luna,
y tus palabras afiladas cavan
mi pecho y me despueblan y vacían,
uno a uno me arrancas los recuerdos,
he olvidado mi nombre, mis amigos
gruñen entre los cerdos o se pudren
comidos por el sol en un barranco,

no hay nada en mí sino una larga herida,
una oquedad que ya nadie recorre,
presente sin ventanas, pensamiento
que vuelve, se repite, se refleja
y se pierde en su misma transparencia,
conciencia traspasada por un ojo
que se mira mirarse hasta anegarse
de claridad:
yo vi tu atroz escama,
Melusina, brillar verdosa al alba,
dormías enroscada entre las sábanas
y al despertar gritaste como un pájaro
y caíste sin fin, quebrada y blanca,
nada quedó de ti sino tu grito,
y al cabo de los siglos me descubro
con tos y mala vista, barajando
viejas fotos:
no hay nadie, no eres nadie,
un montón de ceniza y una escoba,
un cuchillo mellado y un plumero,
un pellejo colgado de unos huesos,
un racimo ya seco, un hoyo negro
y en el fondo del hoyo los dos ojos
de una niña ahogada hace mil años,

miradas enterradas en un pozo,
miradas que nos ven desde el principio,
mirada niña de la madre vieja
que ve en el hijo grande un padre joven,
mirada madre de la niña sola
que ve en el padre grande un hijo niño,
miradas que nos miran desde el fondo
de la vida y son trampas de la muerte
¿o es al revés: caer en esos ojos
es volver a la vida verdadera?,

¡caer, volver, soñarme y que me sueñen
otros ojos futuros, otra vida,
otras nubes, morirme de otra muerte!
esta noche me basta, y este instante
que no acaba de abrirse y revelarme
dónde estuve, quién fui, cómo te llamas,
cómo me llamo yo:
¿hacía planes
para el verano? y todos los veranos?
en Christopher Street, hace diez años,
con Filis que tenía dos hoyuelos
donde bebían luz los gorriones?,
¿por la Reforma Carmen me decía
„no pesa el aire, aquí siempre es octubre”,
o se lo dijo a otro que he perdido
o yo lo invento y nadie me lo ha dicho?,
¿caminé por la noche de Oaxaca,
inmensa y verdinegra como un árbol,
hablando solo como el viento loco
y al llegar a mi cuarto ?siempre un cuarto?
no me reconocieron los espejos?,
¿desde el hotel Vernet vimos al alba
bailar con los castaños ? „ya es muy tarde”
decías al peinarte y yo veía
manchas en la pared, sin decir nada?,
¿subimos juntos a la torre, vimos
caer la tarde desde el arrecife?
¿comimos uvas en Bidart?, ¿compramos
gardenias en Perote?,
nombres, sitios,
calles y calles, rostros, plazas, calles,
estaciones, un parque, cuartos solos,
manchas en la pared, alguien se peina,
alguien canta a mi lado, alguien se viste,
cuartos, lugares, calles, nombres, cuartos,

Madrid, 1937

PIEDRA DE SOL/PIATRĂ DE SOARE – fragment tradus în limba română de Andrei LANGA

http://barometrubasarabean.blogspot.ro/2012/12/octavio-paz-piedra-de-solpiatra-de.html

PIATRĂ DE SOARE

La treizième revient…c’est encor la première;
et c’est toujours la seule-ou c’est le seul moment;
car es-tu reine, ô toi, la première ou dernière?

es-tu roi, toi le seul ou le dernier amant?
Gérard de Nerval (Arthémis)

o salcie de cristal, un plop de apă,
un gheizer înalt pe care vântul îl arcuiește,
un copac bine plantat ce se leagănă,
cursul unui râu ce cotește,
curge la vale, revine, face un ocol
și ajunge mereu la timp:
un parcurs liniștit

de stea sau o primăvară domoală,
apă care face toată noaptea profeții
cu pleoapele lăsate în jos,
prezență unanimă în resac,
val după val până acoperă totul,
verde domeniu fără apus
cum ar fi strălucirea aripilor
când se deschid în mijlocul cerului,

o plimbare printre arbuștii
ziilelor viitoare și sinistra
sclipire a nenorocului ca o pasăre
pietrificând o pădure cu ciripitul ei
și fericirile apropiate
printre ramurile ce își pierd culoarea,
ore de lumină pe care iată le ciugulesc păsările,
prevestiri ce scapă privirilor,

o apariție ca un cântec neașteptat,
ca vântul ce cântă în focul devastator,
o privire ce sprijină în aer
pământul cu mările sale și munții săi,
corp de lumină filtrat de o agată,
picioare de lumină, burtă de lumină, golfuri
rocă solară, corp de culoarea norilor,
lumea se vede iată prin corpul tău,
e transparentă prin diafanitatea ta,

intru în galerii de sunete,
plutesc printre prezențe pline de rezonanță,
trec prin transparențe ca un orb,
o reflecatre mă suprimă, nasc în alta,
o pădure de piloni încântați,
pe dedesubtul arcurilor de lumină străbat
culoarele unei toamne diafane,

trec prin trupul tău ca prin lume,
burta ta e un loc luminos,
sânii tăi sunt două biserici unde sângele
își spune misterele sale paralele,
privirile mele te acoperă ca iedera,
ești un oraș pe care îl asediază marea,
un zid pe care îl desparte lumina
în două jumătăți de culoarea piersicii,
un câmp de sare, roci și păsări
aflate sub legea amiezii narcisiace,

prinsă în culoarea visurilor mele,
pășești despuiată ca gându-mi,
plutesc pe retina ta ca pe o apă,
tigrii beau apa acestor ochi,
pasărea colibri arde în flăcările lor,
pe fruntea ta trec ca pe lună,
ca un nor prin cugetul tău,
merg pe burta ta ca printre vise,

fusta ta de cucuruz se ondulează și cântă,
fusta ta de cristal, fusta ta de apă,
buzele tale, părul tău, privirile tale,
toată noaptea plouă cu tine, toată ziua
îmi deschizi pieptul cu degetele tale de apă,
îmi închizi ochii cu gura ta de apă,
picuri peste oasele mele, în peptu-mi
sloboade raze de apă un arbore lichid,

merg pe talia ta ca pe un râu,
merg pe corpul tău ca printr-o pădure,
ca pe o cărare în sus, pe un munte
ce sfârșește brusc într-un abis,
merg prin gândurile tale ascuțite
și la ieșirea de pe fruntea ta albă
umbra mea cea grăbită se sparge,
îmi adun fragmentele, unul câte unul,
și plec fără corp, caut prin întuneric,

culoare nesfârșită a memoriei,
porți deschise într-o încăpere goală
unde toți putrezesc când vin verile,
nestematele setei ard în adânc,
chipul șters de atâta amintire,
mână ce se sfarmă dacă o ating,
moțuri de păianjeni se adună cu zgomot
peste surâsuri uitate cu mulți ani în urmă,

la ieșirea de pe fruntea mea caut,
caut fără a afla, caut o clipă,
un chip de fulger și furtună
intrând printre arborii nopții,
chip de ploaie într-o grădină prin întuneric,
apă mare ce curge prin preajma mea,

caut fără să găsesc, scriu în singurătate,
nu-i nimeni, ziua se trece, anul se perindă,
cad în clipită, cad până în adânc,
pășesc invizibil pe oglinzi
ce repetă imaginea mea desfăcută,
calc pe zile, clipe călcate în picioare,
calc pe gândurile umbrei mele,
îmi calc umbra în căutarea unei clipe,

caut data unei zile vie ca pe o pasăre,
caut soarele de la ora cinci seara
topit pe zidurile de cenușă vulcanică:
ora își cocea ciorchinii
și când era gata coaptă ieșeau copilele
din lăuntrul ei înrourat și se împrăștiau
prin curțile de piatră ale colegiului,
înaltă ca toamna mergea 
pe sub gang înfășurată în lumină
și spațiul înconjurând-o o îmbrăca
într-o piele mult prea aurită și transparentă,

tigrule luminos, vietate obscură vânată
prin preajma nopții,
întreabă copila sprijinită
de balcoanele verzi ale ploii,
chip adolescentin fără de număr,
am uitat numele tău, Melusina,
Laura, Izabela, Persefona, Maria,
îți aparțin toate chipurile și niciunul dintre ele,
ești toate orele și niciuna dintre ele,
te asemeni arborelui și norului,
ești toate păsările luate împreună și un astru,
ești asemenea tăișului sabiei
și pocalului de vin al călăului,
iederă ce se ridică, înfășură și smulge
sufletul și îl îndepărtează de la sine,

scriitură de foc aplicată pe jadeit,
crăpătură în piatră, regină peste șerpi,
coloană de aburi, izvor în piatră brută,
cerc lunar, stâncă a vulturilor,
semință de anason, spin micuț
și mortal ce face necazuri nemuritorilor,
liană ce atârnă de marginea viiturii,
plantă agățătoare, plantă otrăvitoare,
floarea resurecției, poamele vieții,
doamna flautului și a fulgerului,
terasă de jasmin, sare pusă pe rană,
buchet de trandafir pentru cel împușcat,
zăpadă în august,  lună de pe eșafod,
scrisul mării pe bazalt,
scrisul vântului în pustiu,
testamentul soarelui, rodie, spic,

chip de flăcări, chip devorat,
chip adolescentin urmărit
de anii fantasmă, zile care fac cercuri
și ajung în aceiași curte, în acelaș perete,
arde momentul și sunt un unic chip,
chipurile succesive ale flăcării,
toate numele sunt un singur nume,
toate chipurile sunt un singur chip,
toate veacurile sunt o singură clipă
și peste toate secolele secolelor
doi ochi opresc pașii viitorului,

nimic nu îmi stă în cale, doar o clipă
salvată noaptea trecută de la un vis
cu imagini îngemănate visat,
sculptat cu putere pe profilul visului,
smuls din nimicul acestei nopți,
cu pulsul crescând  bucată cu bucată,
pe când vremea de afară se strică
și-mi lovește porțile sufletului,
lumea cu orarul ei de măcelar,

doar o clipă atât cât orașele,
numele, miresmele, tot ce s-a trăit,
se prăvală pe a mea frunte oarbă,
între timp întristarea nopții
îmi umilește gândul și scheletul,
iar sângele meu curge mai încet
și dinții mei se clatină și ochii mei
se înnourează și zilele și anii
adună ororile lor goale pe dinăuntru,

atât cât timpul își închide evantaiul
și nu e nimic după a sale imagini,
clipa se scufundă în gol și înoată
înconjurată de moarte, amemnințată
în toiul nopții și căscatul ei lugubru,
amenințată de forfota
morții vivace și deghizate,
clipa se scufundă și se întrepătrunde,
ca un pumn se strânge, ca un fruct
ce se coace pe dinăuntru său
și se alăptează din sine și se surpă
clipa translucidă, se închide
și se coace  pe dinăuntru, scoate rădăcini,
crește înăuntru-mi, îmi ocupă totul,
mă expulzează frunzișul său delirant,
gâdurile-mi sunt doar păsările sale,
mercurul ei îmi circulă prin vene,
arbore mintal, fructe cu aromă de timp,

ah, viață de trăit și trăită deja,
timp ce revine într-un resac
și se retrage fără să întoarcă fața,
ce s-a întâmplat nu a fost ci continuă să fie
și foarte tăcut se scurge
în altă clipă ce se topește:

înaintea srerii de salpetru și piatră
oști de cuțite invizibile,
un scris roșu și indescifrabil
aplici pe pielea mea și aceste răni
ca o haină de flăcări mă acoperă,
ard fără să mă consum cu totul, caut apă
și în ochii tăi nu este apă, sunt de piatră
și sânii tăi, și burta ta, coapsele tale
sunt de piatră, gura ta miroase a praf,
gura ta miroase a timp înveninat,
corpul tău miroase a sondă fără ieșire,
culoar de oglinzi care repetă
ochii celul însetat, culoar
ce revine mereu la punctul de pornire,
și tu mă porți de mână ca pe un orb
prin aceste galerii refractare
spre centrul cercului și te ridici
ca o licărire ce îngheață în secure,
ca o lumină ce se se dezbracă, fascinantă,
ca eșafodul pentru cel condamnat,
flexibil ca biciul și zveltă
ca o armă geamănă celei cu lunetă,
și cuvintele tale ascuțite taie
în pieptul meu și mă lasă singur, mă pustiesc,
îmi scoți câte pe una amintirile,
mi-am uitat numele, prietenii
grohăiesc printre porci sau putrezesc
înfulecați de soare într-o văgăună…