fratelui meu de haiducie

cu toata iubirea si admiraţia!
3-pericole-care-se-ascund-in-halba-de-bere_size1

 

” Pe Volga noaptea la văpăi

o ceată de voinici se adună… ” :

Semănătorul, autor Stănică Budeanu

Își șterse cu dosul palmei mustățile de husar, tuși de câteva ori şi mai luă o gură zdravănă de bere din halba burduhănoasă, comanadă serioasă, “cu spumă de două degete, băi, așa, ca pentru dom’ inginer!”.

Lustrui apoi meticulos lentilele ochelarilor, și-i așeză pe nas, mai mormăi o vreme și începu:

–         Așaa… ia să vedem noi ce-a ieșit. Deci:

”Am găsit-o înfiptă între două străvele ale gardului.

Iţită-n cerceveaua ferestrei, lelea Floarea, vecina, mustind de curiozitate, m-abordă puțin alarmată:

-Toaată ziua te-o cătat poştaru’, dom’ inginer. A trecut şi ieri pe aici. Cică-i urgență. Mi-o zâs că dacă nu vii azi, până-n sară, s-o deschid eu și să-ți trimit vorbă. De azi de dimineață te tot pândesc, poate-poate-i vini.

Am desfăcut plicul și i-am potolit dorința de cunoaștere citindu-i cuprinsul misivei:

  Dragul nostru, Gheorghiţă,

 Te rog, dacă poți, fă-ți oleacă de drum pe la noi. 

 Lui Vasile al meu i s-o cam terminat ața  de pe mosor și vrea să se ierte cu tine.

 Știu c-ați fost buni prieteni și tovarăși de pahar.

 Te așteptăm, 

 Firiţa  

            – Ei, s-ar părea că ‘nea Vasile Cernegură, prima mea gazdă prin acele locuri, ar cam vrea să ne părăsească, mormăii eu.  Doamne, ce repede au trecut douăzeci şi cinci  de ani! ‘Oi trage o fugă până acolo… ai matale grijă de casă vreo câteva zile. Și-ți mulțumesc, lele Floare.

 

* * *

            De Jasmine scăpasem relativ… simplu: am ucis-o.

O invitasem să petrecem, numai noi doi, un sfârșit de săptămână într-o pensiune de la poalele Gorului, un munte dintre cei ai Vrancei, în pădurile căruia îmi parcasem temporar transportorul.

Am ademenit-o la o plimbare prin împrejurimi, era fericită, chicotea tot timpul și-și purta ștrengărește, pe frunte şi puţin oblic, cununița din flori sălbatice pe care i-o împletisem la ultimul popas.

Era sărbătoare, ne-ntâlniserăm cu tanti Firiţa şi ‘nea Vasile, aveau fâneaţă prin partea locului şi ieşiseră şi ei  sa vadă  dacă s-a făcut vremea de cosit.

Cinstiserăm  câte un păhărel de ţuică, mai schimbaserăm câteva vorbe despre vreme, cei câţiva norişori, nişte mici ghemotoace de vată acum câteva ceasuri, începuseră să se îndesească şi să se învineţească…

Studiasem zona și clima acesteia mă surprinsese cu regularitatea fenomenelor ei meteo.

La fiecare sfârșit de săptămână ploua, valea Arişoiei încăpățânandu-se să-şi aibă propriile legi.

Era cald, cărăruia care tăia nefiresc de drept fâneața începuse să urce, Jasmine respira mai repede, pe buza superioară   îi apăruseră mici broboane de transpirație…

Îşi purta cu demnitate și cu o anumită mândrie povara celor șapte luni de gravididate, cu acea lumină misterioasă în ochi pe care o au toate femelele însărcinate ale acestei specii.

Se depărtase cam zece metri înaintea noastră, culegea flori din poiana smălţuită îngânând un cântecel …

Atunci am apăsat butonul telecomenzii.

Reglasem zilele trecute raza tractoare cam la baza norilor și, în zgomotul trăsnetului ce se declanşase instantaneu, fasciculul acesteia o transformă pe Jasmine  într-o sferă micuță de lumină, albăstrind electric, pentru o fracţiune de secundă, valea.

Împietrit de spaimă, cu ochii iesiti din orbite şi mâna întinsă spre cer, ‘nea Vasile izbuti să îngaime:

– Ai văzut, ai văzut? Ce-a fost asta? Semăna cu o rază. Am şi eu aproape cincizeci de ani, dar n-am am mai văzut în viaţa mea fulger atât de drept. Parcă ar fi fost ochită şi ţintită de cineva anume. Ai văzut ?

Era a patra oară când eram obligat să apelez la D-plan și, de fiecare dată simțeam cum în mine se rupea ceva nedefinit.

Nevoia acută a unei descătușări se făcu simţită, am încremenit sub aversa năprasnică ce tocmai se pornise, așteptând ca această să-mi spele, poate, pojghița de amărăciune care mă cuprinsese.

Sunt sigur că picăturile acelea de ploaie conțineau și mângâierile Jasminei.

 

* * *

Nici măcar n-o chema Jasmine. Lumea din sat îi zicea Mărioara. Mărioara Cornu, după cum scria în buletin. Până când, acum un an, s-a căsătorit cu mine. Acu’ era “de-a lu’ Ghiță Bleotu’ ”, după cum o etichetaseră consătenii, definindu-i în mod  simplu şi caracteristic lor, atât statutul social cât şi apartenenţa la un anumit clan.

Era o femeie frumoasă, zdravănă, lată-n spete și șolduri, spaima tuturor flăcăilor de prin partea locului. I se dusese buhu’ până hăăăt-departe, despre cum îi căpăcea, cu făcălețul sau cu coada furcii, pe tinerii ce-și miorlăiau în seninele nopți de vară, întrecându-se cu  huhurezii și motanii, dorințele neostoite pe la ferestrele ei.

Povestea noastră de dragoste a fost simplă.

Venisem în acest cătun, uitat de lume, repartizat ca inginer, administrator al unui parc forestier de aproape 500 de kilometri pătrați, cam zece stunzi, în sistemul nostru comunicațional.

Cei de la departamentul tehnic avuseseră grijă de veridicitatea documentelor mele, interviul de angajare fusese doar un pretext de a-mi cunoaște superiorii și ierarhiile postului, probleme speciale neîntâmpinând. Exceptând, poate, comunicarea verbală.  Dar, deh, vorba unuia din comisie, “oricum, ca pădurar tre’ să te-nţelegi ca lumea cu fiarele pădurii şi nu neapărat cu ceilalţi”.

Ultimele douăzeci de cicluri planetare le petrecusem undeva prin Norvegia, după cum se numea regiunea aceea în limba celor mai multor comunități statale ale acestei planete, și, acum, îmi venea tare greu să mă obișnuiesc cu graiul melodios al acestor plaiuri, abundând în vocale.

Fapt netrecut cu vederea de locuitorii cătunului și sancționat prompt, după nici o lună de la instalarea mea, aici, prin înzestrarea  de către aceștia cu porecla de  “dom’ inginer Bleotu’“.

O rasoliseră iarăși cei de la Tehnic, ultimul lor convertor vocal, implantat în laringele meu, scoțând mai degrabă sunete de câine schilodit și abundând în  mârâituri, decât ceva care să sune, cât de cât, a sistem evoluat de semnalizare între ființe așa-zis superioare.

Așa că, în perioadă cât o curtasem pe Mărioara, convenisem, între câteva gângăveli ce se doreau a fi fierbinți cuvinte de dragoste, s-o numesc Jasmine.

S-a-mpăcat cu ideea, convingându-mă că, din mamă-n fiică, într-o căsnicie, femeia este cea care vorbește tot timpul. Și apoi, “unui bărbat îi stă bine să fie mai mutulică“, decretă ea, răspunzând astfel cererii mele de a-mi fi soție, niciodată exprimată, din câte îmi aduc eu aminte.

 

* * *

 

Primii doi ani am stat în gazdă la ‘nea Vasile Cernegură, zis și “Ozenistu’”, după cum îl botezaseră cătunenii, neiertându-i toate poveștile cu omuleți verzi pe care aceștia, mai de voie, mai de nevoie trebuiau să le asculte în fiecare sâmbătă și duminică, la cârciuma lui State, în fața ciocănelelor cu rachiu de goldane, care, în decursul orelor petrecute la palavre, nu de multe ori, se transformau în adevărate baroase.

Povestea frumos ‘nea Vasile, în mai toate întâmplările era eroul principal, putea aduce și martori dacă dorea cineva, și, prevestea el, sigur această planetă va fi invadată, dacă n-o fi fost cumva și încă nu știe,  de o armată de ființe din ceruri care, mai întâi și-ntâi o să stârpească de pe față pământului seminția popilor.

Avea el ce avea cu popii și  părintele Cizmaru îl cam ocolea ori de câte ori îl întâlnea. Lumea spunea că de vină ar fi fost o oarece spovedanie, cam prelungită,  la ceas de seară,  acum vreo zece ani, a Firiţei, nevasta lu’ ‘nea Vasile.  Deh, o fi avut și femeia niște păcate mai greu de iertat.

În primele trei săptămâni am înmagazinat în mnemobox-ul din dotare cam tot ce era de citit prin casa lu’ nea Vasile, cărțile fiică-si, plecată la  Iași, “sa se facă fizicantă”, mi-a explicat el, apoi am trecut și pe la biblioteca școlii, dar performanţele mele comunicaţional-verbale n-au fost afectate în bine.

Mai puţin relaţia cu îndatoritorul custode al aşezământului de cultură, o puştoaică subţirică şi plină de coşuri pe faţă care tocmai descoperise că gângăveala mea ar putea fi tratată doar cu multă afecţiune din partea cuiva devotat. Am înteles-o, eram doar soldat al Xilliei, aveam aproape doi metri înălţime şi peste suta de kile.

Mai mult, ultima scanare a funcţiilor ei fiziologice, pe care i-am aplicat-o, arăta clar incompatibilitatea fizică şi structurală cu o eventuală sarcină plurigemelară.

 

* * *

Rămăseserăm doar 17.

Xillia se-ntinsese ca o pecingine peste cvadrantul acesta de galaxie, cucerind louth după louth  sistemele ei  solare populate cu planete. Eram unul dintre bătrânii soldați ai avanposturilor, de cele mai multe ori cu numele uitate prin tratatele de strategie și tactică a academiilor  militare, niciodată beneficiari ai porcoiului de decorații pentru merite deosebite cu care erau onoraţi cei din statul major, mulţi dintre ei lăudându-se doar cu câte o excursie pe vreun asteroid, la  câteva zile-lumină de Xillia, decât cu cine ştie ce fapte de arme.

Acum vreo şaptezeci de cicluri xilliene guvernul concluzionase că era mai eficient să cucereşti o planetă în mod paşnic, în timp, plantând germenii unei noi civilizaţii în ADN-ul fiinţelor speciei mai evoluate din fauna autohtonă.

Cei de la Departamentul  Dezvoltare descoperiseră  o metodă simplă de a face acest lucru : gestaţia plurigemelară.

Aşa am apărut noi, Semănătorii. Recrutaţi după criterii numai de ei ştiute. Aparent, misiunile noastre erau uşoare. Şi totuşi…

Mi-amintesc de bietul Nife care, din cauza unei defecţiuni a sistemului de navigaţie şi-a zdrobit  naveta de pereţii stâncoşi ai Himalayei,  pierzand containerul cu embrioni undeva, prin  podişul tibetan. Scăpat din accident ca prin urechile acului şi fără posibilitatea de a se mai întoarce vreodată pe Xillia, războinicul din el l-a împins la imprudenţa de a se amesteca în alegerea unui nou Dalai–Lama. A dispărut în mod miraculos şi, de atunci, nimeni nu mai ştie nimic de el, rămânând în înscrisurile tibetane ca  “omul din ceruri, trimisul lui Buddha“.

Sau… Crowak, cam nesocotit de felul lui. Asista, îimpreună cu ceilalţi gură-cască, în  sătucul în care se stabilise de vreo zece ani, o localitate  de prin Montana, cu populaţie gemelară, la o ceartă între doi localnici care se acuzau reciproc de infidelitate. Pistolari, ca să-şi rezolve într-un mod onest diferendul, s-au asezat  în mijlocul uliţei, spate în spate, au numărat fiecare câte zece paşi, s-au întors, şi-au descărcat pistoalele, şi… Nici astăzi localnicii n-au înţeles cum toţi cei doisprezece plumbi s-au înfipt numai în bietul Crowak. Şi nici de ce, mai bine de jumătate dintre copiii născuţi pe vremea aceea seamană  pe zi ce trece, tot mai mult dispărutul Crowak.

Ca să nu mai zic de Kamo, narcisistul, responsabil cu  transferul de tehnologie, care făcuse o pasiune pentru tehnica fixării imaginii pe suport solid, reuşind performanţa de-a  apare în decursul a o sută optzeci de ani în mai multe fotografii, neschimbat. Traversa secolele şi, de fiecare dată, purta veşminte sau gadgeturi tehnologice care sfidau pur si simplu actualul ilustrat de poze.

Şi-ar mai fi… Zako, arhitectul, cel mai vârstnic dintre noi, “rusul“ Vasiliyev, fericitul tată a  unui număr de 79 de gemeni…

 

* * *

Totul s-a întamplat în lipsa mea. Eram plecat de vreo câteva zile în creierul munţilor să delimitez nişte parchete de exploatare lemnoasă.  Jasmine m-asigurase că va fi foarte atentă şi nu va face exces de efort fizic. A-mpins-o păcatul  să-şi dorească nu ştiu ce acritură de prin pivniţa casei  şi-a alunecat pe scările acesteia. A găsit-o tanti Firiţa,  pe jumatate  leşinată şi a dus-o la dispensar. S-a cam minunat Veta, moaşa satului:

– Iraaa, Marioară, fată, da’ cu cine ţi-ai pus-o, bre? Că se zbat în burta ta toţi vârcolacii lumii.  Ai cam opt puişori, pe-acolo, norocoaso ! Îi bun de prăsilă bleotu’ ista al tău!

Nu putea săraca să-şi explice  nici muchiile, neresorbite încă, ale matricii embrionare, ce desenau în relief, pe pielea stând să pocnească a pântecului Jasminei, caroiaj aproape perfect rectangular.

A sunat la spitalul judeţean, ăia i-au zis că în câteva zile  vor veni să-i facă un control…

La vreo două zile  cei de la judeţ au transmis că în cătunul nostru se va deplasa o comisie de la Médecins Sans Frontières, că îi interesează cazul şi că ar fi bine dacă ar fi şi soţul accidentatei pe’acasa.

Inţelesesem. Îmi dăduseră de urmă.

Apoi, lucrurile s-au precipitat. Brusc, cătunul a devenit obiectiv turistic, prin el au început să se perinde tot felul de necunoscuţi, pătrunşi subit de farmecul frumuseţilor naturale ale acestuia. Unul dintre ei chiar imi dibuise transportorul, chinuindu-se să inteleagă apoi,  de ce nu poate traversa o jumătate de poiană luminoasă şi tivită cu toate florile pământului, încercările lui finalizându-se de fiecare dată cu nişte cucuie pe care nu le poţi obţine decât dacă ai da cu capul într-un zid invizibil.

N-a apucat să-şi povestească nedumeririle pentru că, neatent fiind, s-a prăbuşit, sub privirile mele, vreo treizeci de metri într-o prăpastie. Se mai întamplă şi accidente. Sau poate o fi spus cuiva, că, la vreo trei zile a apărut un alt grup de turişti străini, încărcaţi cu trepiede, senzori şi alte aparate sofisticate, înnebuniţi de admiraţie pentru insolitul acestor plaiuri de poveste.

Aşa că, a trebuit să-mi iau tălpăşiţa spre alte meleaguri, în celălalt capăt al ţării, unde voi încerca să aclimatizez şi ultimii şaisprezece  embrioni purtatori de gene xilliene.

 

* * *

M-aştepta-n portiţă. Cei douăzeci şi cinci  de ani care trecuseră  peste tanti Firiţa se dovediseră necruţători cu ea. Mică, scorţoasă ca o rădăcină de salcâm, cu un colţ al broboadei negre între buze, mă privea nedumerită, măsurându-mă din cap până în picioare:

– Tu eşti Gheorghiţă ? Da’ tu n-ai îmbătrânit de loc, mamă.  Haide înăuntru, că mereu mă întreabă Vasile dacă n-ai sosit încă.

Era întins pe o laviţă, în odaia de curat. Privea în tavan şi în ochi îi mai pâlpâia încă o fărâmă de viaţă. Mi-a făcut semn să mă apropii de el. Mi-a luat mâna, m-a privit adânc în ochi şoptindu-mi:

– Nu trebuia s-o omori atunci, Gheorghiţă. Noi știam că Marioara are să nască mai greu. Mi-a spus Vetuţa,  moașa satului, că-mi era ibovnică, că nevasta-ta avea în burtă opt puișori. Şi că nu erau ca şi cei de pe la noi. Ş-apoi… a fost păcat…oameni sunteți și voi, tot ființe ale lui Dumnezeu.  Sau, cel puţin, aşa arătaţi.Cred că ne puteam întelege, totuşi. Şi, iartă-mă de ţi-am greşit vreodată. Acu’…  io m-oi duce.

M-a privit lung şi s-a stins având mâna încleştată de a mea. Tanti Firiţa i-a desfăcut-o strecurându-i în ea lumânare aprinsă.

– Gata, s-o sfârșit și bietul meu Vasile, oftă ea. Dumnezeu să-l odihnească. Acoperă oglindă ceea cu stergaru’ ista, că așa e obiceiul pe la noi. Da’ nici măcar tu n-ai de unde să le știi pe toate, mă fulgeră ea, scurt, cu privirea, scuipându-și în sân şi  făcând trei cruci repezite.

Am luat  bucata de pânză, am ajuns în dreptul oglinzii… De dincolo mă privea un munte de om căruia începuseră să-i apară ghiocei la tâmple.

 

Către Departamentul de lingvistică și politici sociale a Coloniilor Xilliei.

 Raportor, Anyan Osh, căpitan, Divizia  Semănători, matricola 9-S12.”

* * *

            -Asaaa… Anyan Osh, căpitan…  repetă el. Mai merge o bere, dom’ inginer?

Încuviinţai, veni şi berea, “nu uita de  guler, băi!”.

Îşi şterse iarăşi mustăţile de spumă, plescăi de plăcere, şi, privindu-mă  lung, îmi zise :

– Bre, dom’ inginer, dacă n-aș ști că fabulați și că va plac astea… science-fiction-urile, mai c-aș spune : “ce viață nenorocită a avut și omul asta, neamule.. “

* * *

Toate acestea le-am încropit în scris cu ajutorul lui Valentin, logopedul școlii din localitatea în care mă stabilisem, acum vreo douăzeci şi cinci de ani, după moartea  Jasminei.

 

O să am  grijă ca acesta să uite aproape instantaneu ceea ce tocmai redactase. Îl voi activa  peste ceva timp, prin regresie hipnotică, cu un simplu telefon, și va depune în comunicatorul rămas ca baliză în pădurile Vrancei, materialul cules.

Bineînțeles că, la întoarcere, va suferi un atac de cord, că, deh, are și el aproape 60 de ani și e firesc să se întâmple şi așa ceva.