CEDO a respins în 2011 recursul Guvernului României în dosarul Revoluţiei şi a dat decizie de condamnare a statului român şi de obligare la măsuri care să înlăture violările constatate ale articolelor 2 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Totuşi, decizia CEDO n-a fost pusă în aplicare, iar abia luna aceasta dosarul a fost redeschis. Antonie Popescu, avocatul care a reprezentat Asociaţia 21 Decembrie în cauza Revoluţiei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, explică într-un interviu acordat Epoch Times cum ”în aceste dosare, agenţii guvernamentali ai României au acţionat direct ca nişte agenţi ai securităţii, în pofida dispoziţiilor art.1 din Constituţie care ne vorbeşte de respectul faţă de idealurile revoluţiei din decembrie 1989 care erau şi ale victimelor”. Juristul arată cum instituţii şi legi ale statului au blocat deliberat soluţionarea dosarului Revoluţiei.

Epoch Times: Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins recursul Guvernului în dosarul Revoluţiei, iar crimele din decembrie ’89 sunt imprescriptibile. Cum se explică atunci că de abia luna aceasta dosarul a fost redeschis? De ce n-a pus statul în executare hotărârea CEDO de condamnare a statului român şi de obligare la plata de daune morale în valoare de câte 5.000 de euro pentru 65 de reclamanţi, în cazul articolului 2 al Convenţiei şi câte 3.500 de euro pentru 7 dintre reclamanţi în cazul încălcării art.3?

Instrumentarea acestor dosare este lăsată la discreţia unor procurori implicaţi în evenimentele din perioada infracţională decembrie 1989 – iunie 1990 sau pur si simplu afiliaţi politic şi sentimental la Frontul Salvării Naţionale cu toate derivatele sale ulterioare.

Răspunsul la această întrebare trebuie să-l dea Parchetul, procurorii care instrumentează acest caz. Poate ar trebui să se autosesizeze şi Direcţia Naţională Anticorupţie, ca şi în dosarul privind votul din Diaspora. Astfel de dosare pot asigura despărţirea efectivă de sistemul criminal, degradant, inuman care a ocupat România după al doilea Război Mondial şi care supravieţuieşte şi astăzi.

  •  

Blocajul apare din aceleaşi probleme: ingerinţe politico-militare, lipsa de rol activ şi acelaşi conflict de interese ca şi până acum în activitatea de cercetare penală. Instrumentarea acestor dosare este lăsată la discreţia unor procurori implicaţi în evenimentele din perioada infracţională decembrie 1989 – iunie 1990 sau pur si simplu afiliaţi politic şi sentimental la Frontul Salvării Naţionale cu toate derivatele sale ulterioare.

În multe cazuri, autorităţile statului român, aşa cum nu respectă deseori nici legea şi nici Convenţia, nu respectă deciziile Curţii EDO. Ele execută doar partea din decizie referitoare la simbolica dezdăunare, care nu este cea mai importantă.

În mod salutar, prin 2010, graţie domnului Tudor Panţîru – fost deputat al Basarabiei în parlamentul de la Bucureşti, şi fost judecător CEDO, un reputat jurist recunoscut la nivel european şi internaţional prin misiunile care i-au fost încredinţate în cadrul sistemului ONU sau al Consiliului Europei – se înfiinţase o subcomisie parlamentară pentru monitorizarea aplicării deciziilor CEDO în România. Activitatea ei a fost însă încorsetată birocratic şi nu a supravieţuit după alegerile din 2012.

Statul român are mari restanţe în plan legislativ, generate de nerespectarea Convenţiei şi a deciziilor CEDO, fiind constant în atenţia Serviciului Consiliului Europei care se ocupă de monitorizarea deciziilor CEDO. Anul trecut, parchetul a prezentat un planning de anchetă pe care nu l-a respectat deloc. Cu toate acestea, nici Consiliul Superior al Magistraturii, nici Inspecţia Judiciară n-au efectuat nicio anchetă, deşi au fost sesizate şi de victime şi de presă.

Cât priveşte nepunerea imediată în aplicare a recentei decizii CEDO pentru cele 7 persoane, în mod cinic-abuziv, agentul României la CEDO, deşi era de profesie judecător şi ar fi trebuit să cunoască şi să respecte Codul Civil al României, Catrinel Brumar a obiectat şi a depus recurs, sub pretextul că pe parcursul judecăţii la CEDO acele persoane ar fi decedat iar moştenitorii lor n-ar avea dreptul să beneficieze de acea dezdăunare simbolică. În aceste dosare, agenţii guvernamentali ai României au acţionat direct ca nişte agenţi ai securităţii, în pofida dispoziţiilor art.1 din Constituţie care ne vorbeşte de respectul faţă de idealurile Revoluţiei din decembrie 1989 care erau şi ale victimelor. Probabil pentru merite deosebite în tergiversarea gravă a transmiterii copiei dosarelor revoluţiei către părţile vătămate, guvernul român l-a trimis pe fostul agent guvermanental la CEDO Horaţiu Răzvan Radu, un procuror anonim adus de la Iaşi nu se ştie pentru care merite, să fie agent guvernamental la Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg.

Prin aceeaşi decizie CEDO din 2011 s-a constatat nu doar încălcarea dreptului la viaţă în cazul Vlase, ci şi încălcarea dreptului la viaţă privată, protejat prin art.8 din Convenţie, în cazul lui Teodor Mărieş supus unei supravegheri secrete de către structura Ministerului de Interne şi SRI, după 1990, în baza unei legi a siguranţei naţionale, din 1991, produsă de Virgil Măgureanu, alt pus sub acuzare în aceste dosare, ale cărei dispoziţii încalcă atât Constituţia cât şi Convenţia EDO.

Acest domeniu al siguranţei naţionale este încă precar reglementat şi permite abuzuri, legislaţia este nesistematizată. Ca să vă dau un exemplu, acum câţiva ani, întrebat despre baza legală de funcţionare a serviciului de informaţii al MI, am constatat că activitatea de informaţii era bazată pe un act normativ abrogat, cu excepţia a doua articole. Mai mult, avem la baza legislaţiei, Legea Siguranţei naţionale, nr. 51/1991, care este anterioară Constituţiei.

Despre această lege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reamintea statului român în mai 2011, prin decizia din cauza Asociaţia 21 Decembrie 1989, Mărieş, Vlase şi alţii c. România că încă din anul 2000, prin decizia Rotaru c. România aceasta trebuia abrogată, nu amendată. Era nevoie de o lege nouă, întemeiată pe principiile democratice, euroatlantice. Asta nu s-a întâmplat însă nici în 2014.

Legiuitorul român, redactorul Codurilor probabil sub presiunea neconstituţională a unor agenţi de informaţii au ignorat decizia CEDO, încercând un surogat prin includerea unor amendamente în legea de punere în aplicare a Codului Penal şi a Codului de Procedură Penală – deşi domeniul de reglementare nu era acolo, la legile penale care au caracter represiv al infracţiunilor – deci un semnal deloc bun pentru cei cu mentalitate democratică, pentru occidentalii atenţi la modul de organizare şi funcţionare a unuia din pilonii UE: Justiţie şi afaceri interne unde se include şi activitatea serviciilor secrete din perspectiva protecţiei drepturilor cetăţeanului. Din acest motiv, monitorizarea României va continua.

Cine trebuie să judece până la urmă dosarul Revoluţiei – Parchetul militar? A fost acesta un tertip pentru a tergiversa la nesfârşit soluţionarea acestui dosar? Ce rol a jucat Curtea Constituţională în blocarea dosarului Revoluţiei?

Printr-o decizie controversată luată în 2007 de Curtea Constituţională a României, din care făceau parte şi trei membri ai Curţii aflaţi în incompatibilitate din cauza implicării lor în evenimentele din perioada infracţională Decembrie 1989 – Iunie 1990, dosarele au fost fragmentate şi distribuite către aproape toate secţiile Parchetului, pentru a dilata timpul de anchetă.

Această fragmentare a fost făcută cu intenţia clară de a tergiversa ancheta, de a spori birocraţia predării-primirii unui volum impresionant de volume cu material de anchetă realizate de micul grup de anchetă condus de procurorul Voinea. Culmea cinismului şi ipocriziei – această măsură de fragmentare, disjungere a dosarelor, a fost justificată prin necesitatea de a se pune în aplicare o decizie CEDO, Maszni c. România, dintr-un caz de corupţie din 2001 în care erau implicaţi poliţişti (pe atunci militari) şi civili cu furt de combustibili din conducte petroliere.

În ciuda forţei obligatorii a deciziei nr.610/2007 a Curţii Constituţionale s-a modificat şi competenţa materială, încât potrivit Noilor Coduri, ancheta în cazuri cu civili şi militari se face acum la parchetul militar. Deci, toate dosarele trebuie să se întoarcă la parchetul militar. Au uitat sau nu-i mai interesează că pretextul era decizia Maszni c. România. Urmează o nouă inventariere şi dilatare impardonabilă a timpului de anchetă.

Asociaţia 21 Decembrie 1989 a sesizat Avocatul Poporului şi se aşteaptă ca domnul Victor Ciorbea să susţină în faţa Curţii neconstituţionalitatea acestor prevederi ale Noului Cod care astăzi ar tergiversa şi mai mult ancheta, mai ales că în repetate rânduri victimele au dat vot de blam după 2007 procurorilor Secţiei Parchetelor Militare şi mai ales procurorului-şef Vasilache.

Aceste tertipuri judiciare au fost reclamate Curţii de către Asociaţia 21 Decembrie 1989 şi, în mod salutar Curtea a stabilit că aceste fapte infracţionale de la revoluţie şi mineriadă rămân imprescriptibile, soluţiile eronate date după 2007, bazate pe prescripţie şi pe încadrări juridice eronate, trebuind a fi infirmate iar cercetările reluate.
Antonie Popescu este avocat în Baroul Bucureşti.

 partea a doua a interviului:

”Aproape toate dosarele legate de Revoluţie şi Mineriade au fost închise prin soluţii de neurmărire penală, în majoritatea cazurilor probatoriul fiind precar sau lipsind cu totul. În altele, probele nu au fost conservate sau procurorii n-au luat măsuri pentru administrarea acestora”, arată avocatul Antonie Popescu, în cea de-a doua parte a interviului acordat Epoch Times. În opinia sa, cazul supus CEDO se înscrie la terorism de stat, deoarece omorurile, şi celelalte fapte de cruzime, tortură, agresiune, lipsire de libertate constituie tratamente neomenoase şi sunt imprescriptibile. Avocatul care a reprezentat Asociaţia 21 Decembrie la CEDO constată însă că niciun procuror n-a fost sancţionat pentru tergiversarea dosarului Revoluţiei iar vinovaţii dau declaraţii la Televiziunea naţională, nu la Parchet şi direct sau indirect acţionează în plan legislativ pentru acoperirea crimelor.

Care a fost argumentaţia Dvs. În faţa Curţii în speţa legată de Revoluţie?

Speţa dedusă judecăţii Curţii reprezintă cea mai gravă tergiversare a unei anchete penale dintr-o ţară, cu care CEDO s-a confruntat în istoria sa. Pe de altă parte, este vorba de cea mai gravă crimă comisă într-o perioadă în care nu era declarat un război, din istoria recentă a Europei.

Speţa dedusă judecăţii Curţii reprezintă cea mai gravă tergiversare a unei anchete penale dintr-o ţară, cu care CEDO s-a confruntat în istoria sa. Pe de altă parte, este vorba de cea mai gravă crimă comisă într-o perioadă în care nu era declarat un război, din istoria recentă a Europei, incomparabilă chiar şi cu evenimentele recente din Ucraina create de agresori externi vizibili. Curtea s-a confruntat în dosarele revoluţiei şi mineriadelor cu examinarea unui fenomen de terorism de stat.

Lipsa unor dosare deschise pe numele fiecărei victime nu poate fi trecută cu vederea şi constituie o impardonabilă culpă a statului prin agenţii sâi. Ea denotă o nerespectare a obligaţiei statului de a instrumenta judicios moartea unei persoane, pe teritoriul său, ceea ce constituie o încălcare a articolului 2 al Convenţiei, sub aspect procedural.

Cu privire la ancheta deficitară făcută de autorităţi, într-o primă fază au fost închise aproape toate dosarele prin soluţii de neurmărire penală, în majoritatea cazurilor probatoriul fiind precar sau lipsind cu totul. În altele, probele nu au fost conservate sau procurorii n-au luat măsuri pentru administrarea acestora. Cu toate acestea, niciun procuror nu a fost sancţionat – fapt confirmat de Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul unui scandal public generat de sancţionarea abuzivă a unui singur procuror, care a determinat un progres în instrumentarea dosarelor, dintr-o altă perspectivă, cu o adecvată încadrare juridică, în perioada 1998-2000 şi 2005-2006 – cazul intens mediatizat al procurorului Dan Voinea.

În prezent, o serie de ordonanţe de începere a urmăririi penale faţă de fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, au fost infirmate, pe căi ocolite şi cu nereguli procedurale. Precaritatea probelor sau lipsa administrării acestora nu poate conduce la concluzii juste. Faptul că, în dosarul mineriadelor de exemplu, CEDO, prin decizia definitivă a Marii Camere, a stabilit că pe lângă omoruri, şi celelalte fapte de cruzime, tortură, agresiune, lipsire de libertate constituie tratamente neomenoase şi sunt, în acel context, imprescriptibile ar trebui să dea de gândit Ministerului Public şi CSM pentru că arată că încadrarea juridică a fost corectă, astfel că ancheta şi „diagnosticul” pus de Dan Voinea şi Viorel Siserman a fost cel corect. Rezultă că cei care i-au îndepărtat din dosare au avut o altă agendă decât cea publică şi legală.

În dosarul Asociaţia 21 Decembrie, Mărieş, Vlase şi alţii c. România, a fost adus la cunoştinţa Curţii şi cazul procurorului Valer Marian, care în luna august 1990 a demisionat în semn de protest faţă de presiunile la care a fost supus în dosarele de instrucţie penală interne, a presiunilor făcute de grupuri infracţionale aparţinând fostelor structuri represive ale Ministerului de Interne, coordonate de un oarecare ofiţer superior Dan Gheorghe – presiuni în urma cărora Parchetul a preferat să-i propună procurorului respectiv să se ocupe de alte dosare.

Este cunoscută de asemenea demiterea recentă a procurorului militar Dan Voinea în mandatul căruia cercetările au cunoscut un ritm ascendent şi s-au strâns în mod eficient probe. Procedurile au fost stopate abia după aducerea şi audierea la Parchet a fostului preşedinte al României Ion Iliescu (faţă de care începuse urmărirea penală pentru instigare la omor în perioada 13-15 iunie 1990), a fostului premier Petre Roman, a fostului şef al SRI, Virgil Măgureanu, şi a altor persoane din ierarhiile militare şi politice ale statului român.

Ce obligaţii nu au îndeplinit autorităţile române în dosarul Revoluţiei?

Jurisprudenţa CEDO confirmă că orice faptă infracţională trebuie cercetată de către autorităţile competente; cu atât mai mult cu cât au existat morţi şi răniţi, rele tratamente administrate de către forţe armate şi poliţieneşti unor cetăţeni care manifestau non-violent. Era obligaţia statului pârât de a interveni şi de a pune în aplicare mecanismele judiciare pentru descoperirea autorilor, stabilirea vinovăţiei şi aplicarea sancţiunilor şi a pedepselor prevăzute de lege, într-un termen rezonabil.

Statul avea obligaţia de a reacţiona cu promptitudine şi fără întârzieri inutile pentru a preveni orice toleranţă la acte ilegale sau complicitate. De altfel, corupţia tot mai extinsă în România era văzută de experţii internaţionali ca fiind generată de lipsa reformei şi pasivitatea justiţiei în lămurirea unor aspecte şi momente fundamentale ale istoriei recente.

De asemenea, legea română a consacrat principiul rolului activ chiar în art. 4 din Codul de Procedură Penală care dispune că “organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă un rol activ în desfăşurarea procesului penal”.

Pe de altă parte, de principiu, acţiunea penală este una publică, aparţine statului, este un drept regalian şi o obligaţie faţă de cetăţeni, în respect faţă de lege. Astfel procurorii care au instrumentat dosarele penale aveau obligaţia să identifice părţile vătămate, să constate prejudiciul, să-l evalueze şi să susţină constituirea celor vătămaţi ca parte civilă în proces.

Până în momentul de faţă, dosarele nici nu au ajuns în stare de judecată. Observăm că cei puşi sub acuzare iniţial de procurorul Dan Voinea, în loc să dea declaraţii la Parchet, dau declaraţii la Televiziunea naţională şi direct sau indirect acţionează în plan legislativ pentru acoperirea crimelor.

Antonie Popescu este avocat în baroul Bucureşti.

sursa:

http://epochtimes-romania.com/news/exclusiv-cum-a-fost-blocata-solutionarea-dosarului-revolutiei-interviu—227919

http://epochtimes-romania.com/news/cum-a-fost-ingropat-dosarul-revolutiei-atatia-ani-interviu—228089