“Sa-ti fie dat sa traiesti in timpuri interesante” suna un vechi proverb, ori mai degraba blestem, chinez (real ori apocrif). Eugen Jebeleanu (1911-1991) a fost un poet antifascist, un om de stanga, prieten apropiat cu Pablo Neruda si Miguel Angel Asturias, un intelectual care a facut multe compromisuri in epoca stalinismului dezlantuit, a regretat amarnic anii orbirii, a stiut sa renasca, printr-o chinuitoare alchimie a expiatiunii, drept un poet autentic, confirmand asteptarile lui E. Lovinescu din anii 30.  A sustinut de altfel eforturile Ilenei Vrancea, ale lui E. Simion si ale lui Ion Negoitescu de reabilitare a lui Lovinescu, in pofida opozitiei vechilor si noilor jandarmi ideologici. La un ceas cand parea sa fie condamnat la anacronism, sa lase in urma doar amintirea unuia dintre arhitectii utopiei (precum Beniuc, Radu Boureanu, Marcel Breslasu, Veronica Porumbacu ori Cicerone Theodorescu), Jebeleanu a scris poemele sale cele mai tulburatoare, cele mai durabile si cele mai oneste.  Unele dintre acestea, in opinia mea, rascumpara erorile anilor 50 si vor ramane printre cele mai curate si nobile poeme ale literaturii romanesti din ultimele decenii ale tragicului secol al douazecilea. Si acum, vorba lui Nabokov, speak memory

 

Desteptarea a inceput mai devreme. La Congresul Scriitorilor din 1956, Jebeleanu si A. E. Baconsky au fost cei care si-au abjurat public “productiile” literare din anii anteriori, si-au pus cenusa-n cap pentru pactizarea cu obscurantismul jdanovist. In mod indirect, dar suficient de clar pentru cerberii ideologici, ataca dogma realismului socialist. ”Mai bine mi s-ar fi uscat degetele decat sa fi scris acele stupiditati”, declara Jebeleanu. Poate ca atunci a demarat conflictul tot mai acut cu Mihai Beniuc, “tobosarul timpurilor noi”, primul secretar al organizatiei “inginerilor sufletului”, cel numit de Miron Radu Paraschivescu “micul tiran de la Uniunea Scriitorilor”. Stia ca Beniuc nu era un actor autonom, o canalie pe cont propriu, ca era de fapt, cum fusesera si N. Moraru, Traian Selmaru si M. Novicov,  instrumentul “perfectului acrobat”, al lui Malvolio Leonte (cum l-a numit Petru Dumitriu), seful Directiei Propaganda si Cultura a CC al PMR, satrapul ideologic suprem, Leonte Rautu. A inteles ca fusese folosit, ca fusese jucat de marii manipulatori, de comisarii “Noii Credinte” (Milosz); crezuse intr-un ideal, asemeni favoritului sau Attila Jozsef (din care a tradus superb), se izbise de macularea cinica a acestor visuri.  Citez din memorie: “Multi am dorit sa fie bine/Nu pentru noi, ci pentru toti/Doar altii au gandit mai bine/La patru aurite roti”. Am citit recent, in “Lettre Internationale”, fragmente din jurnalul Mariei Banus din 1956 legate de Revolutia Maghiara si de sperantele generate de valul destalinizarii. Din cate stiu, Jebeleanu a tinut si el un jurnal. Ar fi extraordinar daca ar apare si am putea afla ce gandea el in acele momente, mai cu seama ca era vorbitor de maghiara si ii cunostea personal pe unii dintre liderii intelectuali ai miscarii revolutionare din Ungaria (Tamas Aczel, Tibor Meray, Tibor Dery, Gyula Hay).

Ne-a povestit odata despre sedintele de pomina din vara anului 1958 cand, acuzat de teribile pacate, intre care “lipsa de vigilenta”, primise un vot de blam pe linie de partid.  Ploua cu sanctiuni in acea sufocanta vara a represaliilor. In timp ce-si facea o formala autocritica, Ema Beniuc (imortalizata de Petru Dumitriu sub numele de Zita Niţeluş), a inceput sa urle isteric: “Nu-l credeti, minte, vrea sa insele Partidul!”. Nu mai conta ca scrisese tot ce scrisese, devenise un “dusman obiectiv”. Nu cred ca-l mai mira ceva, traise el si perioada Selmaru cand despotul de la Uniune oferea criteriul absolut al “maiestriei literare”: “Iubesti poporul? Daca iubesti poporul, vei sti cum sa scrii!” Bunul sau prieten, Jozsef Meliusz, scriitor antifascist, intelectual marxist, probabil ca nu iubise indeajuns poporul, ajunsese in inchisorile comuniste. La fel, Geo Dumitrescu, fusese si el probabil deficitar la acel esential capitol, motiv pentru acuzatii aberante pe care doar interventia lui Jebeleanu a putut sa le spulbere (v. episodul transfigurat intr-o scena din romanul “Cunoastere de noapte” de Alexandru Ivasiuc, unde autorul “Libertatii de a trage cu pusca” apare drept Dumitru G.). Nu mai vorbesc de Stéphane Roll (Ghita Dinu), proscris, umilit si marginalizat. Timp in care triumfau les crapules, diversii Aurel Baranga, Nestor Ignat si Sergiu Farcasan. Despre acesta din urma, imi amintesc o scena de prin 1972, la Neptun, intr-un hotel: fostul sef al sectiei cultura a “Scanteii” in perioada cea mai feroce, fostul reporter special al procesului-inscenare de la Canal, a incercat sa intre in vorba cu Jebeleanu. Poetul l-a privit taios, cu tot dispretul lumii in ochi, si a trecut mai departe. Faceau parte din regnuri diferite.

Poeziile de dupa 1968 ale fostului sburatorist regaseau nu doar ermetismul infrigurat, as zice condensat, chiar glacial, al inceputurilor, dar si solemnitatea aproape sacrala a actului civic. Deveneau tot mai explicit critici ale unui regim alienant, abundau referintele biblice, parabolele despre nemurire, cainta si salvarea sufletului: “Cocosu-n zare-a trambitat/S-a inrosit de cantec marea/Nu-i inca zi dar poti sa-ncepi/Poti Petre sa-ti incepi vanzarea”. Fabule cu semnificatii suvbersive, aluzii stravezii, in metafore sacadate, abrupt-parcimonioase, la o stare de fapt tot mai revoltatoare: “Pe vremea Regelui David/Veni la el un individ/Spunand: Asculta bai Davide/De ce in tara nu-s stafide/Caci ele mi se fac din struguri/Si cand le ciugulesti te bucuri./David raspunse Ehehe/Ce bune-ar, dar nu mai e/Ce nu mai e, facu saracul/In ce le pune cozonacul”…

Eugen Jebeleanu pe care l-am cunoscut, asa cum l-am cunoscut, era de-acum scarbit de jocurile cinice si perverse ale nomenklaturii :”Vai de sufletelul nostru care/Cand sa fie mare/Ni se cocosa ca prostul/Prostilor dand ascultare”. Sigur, mi se va spune, dar atunci de ce a acceptat sa devina membru supleant al CC al PCR la Congresul al X-lea? Simplu spus, Jebeleanu nu avea stofa de erou, nu era facut pentru martiriu, era un om extrem de vulnerabil, o faptura casabila, isi imagina ca fiind acolo, in anturajul imediat al ”zeilor”, va putea incuraja unele tendinte liberalizante. Ca si Adam Wazyk in “Poemul pentru adulti” (1955), revendica libertatea prin partid. Miza, banuiesc, pe o relatie speciala cu Ceausescu, despre care scrisese inca din 1936, cand tanarul jurnalist Jebeleanu a vizitat inchisoarea de la Brasov unde se afla detinutul politic care avea pe atunci doar 18 ani. Textul lui Jebeleanu, pe care, probabil, autorul il uitase demult, devenise o referinta ritualica in legitimizarea a posteriori a liderului, asemeni relatarilor atribuite lui Iorgu Iordan despre rolul lui Ceausescu in Comitetul National Antifascist. Pentru Jebeleanu, era vorba de unul dintre sutele, poate miile de articole scrise in deceniul al patrulea, atunci cand colabora la atatea reviste mai mult sau mai putin efemere. Pentru Ceausescu, era o proba ca nu fusese un oarecare in anii ilegalitatii. Excomunicarea poetului ar fi echivalat cu surparea mitului tanarului militant “predestinat” sa devina “arhitectul destinului national”; de aici si o anumita imunitate de care parea ca se bucura Jebeleanu, macar pana in 1971.

Un timp, Ceausescu l-a tratat cu un anumit respect, accepta sa stea de vorba cu el, ii ingaduia chiar unele izbucniri critice. In fond, Jebeleanu nu era santajabil, nu existau, ca in alte cazuri (inclusiv Zaharia Stancu), “pete de dosar”. Ultima lor intalnire s-a produs in aprilie 1981, cand Ceausescu l-a trimis pe secretarul CC al PCR, ideologul Ilie Radulescu, sa-l aduca urgent la Consiliul de Stat pentru a fi decorat cu prilejul implinrii varstei de 70 de ani. Ar merita recitite cuvintele lui Jebeleanu la acea sumbra ceremonie. Nici un superlativ, nici o reverenta, un ton apatic, sec si distant. In acelasi an, peste doar cateva luni, Jebeleanu ii tinea piept, alaturi de N. Manolescu, Geo Bogza, Dan Desliu, St. Augustin Doinas, Ana Blandiana, E. Simion, Valeriu Cristea, M. Iorgulescu, Ileana Malancioiu, Mircea Zaciu, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, G. Dimisianu, Lucian Raicu si alti membri ai gruparii anti-protocroniste, lui Constantin Dascalescu, neanderthalianul politruc cu rangul de “premier”, trimis de Ceausescu sa regizeze alegerile din cadrul ultimei conferinte a Uniunii Scriitorilor dinaintea prabusirii regimului. Cine si-ar fi putut inchipui ca a-l sustine pe George Macovescu, ilegalistul cu opera inexistenta, dar cu o coloana vertebrala ce refuza sa se mai incovoaie fara murmur, impotriva unui D. R. Popescu, talentatul prozator grabit sa execute ordinele stapanirii, devenise o actiune subversiva? Si totusi, asa stateau lucrurile in Romania acelor ani.

Dupa 1971, cand la Plenara CC din noiembrie consacrata noului inghet ideologic Jebeleanu a sfidat linia agresiva lansata prin “Tezele din iulie”, Ceausescu si echipa sa au decis ca este un “intratabil”. Astfel il descrie Popescu-Dumnezeu in memoriile sale: un profet manios, un leu indignat care-i scotea din sarite pe culturnicii zilei (si in primul rand pe el, pe sacerdotul cultului neo-feudal). Sa sustii ca Nijinski era un revolutionar veritabil (ultima sa tableta din “Contemporanul”, in iulie 1971, dupa care a urmat o pauza lunga), ca versurile lui Eminescu “Mai departe, mai departe/Mai incet tot mai incet/Sufletu-mi nemangaiet/Indulcind cu dor de moarte” sunt adevaratul model poetic, nu versificatiile optimiste ale poemelor pe banda rulanta, erau tot atatea expresii ale unei impardonabile, intolerabile fronde. Il cita adeseori pe Eminescu, privea cu un rece dispret lumea nedreapta in care traia, cu ingratitudinile, tradarile si infamiile din jur: “Iar celui ce cu pietre/Mă va izbi in faţă/Indură-te Doamne/Si dă-i pe veci viaţă”.

Ca atatia altii, ca Aragon, ca Bogza, ca Marian si Kazimierz Brandys, ca Jerzy Andrzejewski (“Alfa” din “Gandirea captiva” de Milosz), ca Ehrenburg, ca Simonov, ca Neruda, ca Adam Wazyk, ca Eluard, ca Brecht, ca Pierre Daix, ca Ritsos, ca Nazim Hikmet, Jebeleanu “a chanté rouge”, s-a identificat emotional, sentimental, pasional cu stanga revolutionara a veacului al XX-lea. Scria Aragon despre pasiunea sa comunista: “On sourira de nous d’avoir aimé la rose”. O diferenta esentiala intre un Aragon (care a trait intr-o democratie) si un Jebeleanu (care, dupa 1947, a trait intr-un regim totalitar) este ca acesta din urma nu a scris ode Securitatii.  Admiratorul lui Bacovia crezuse si el in utopia socialista. S-a inselat, dar nu a fost un poltron, un sarlatan, nu a cantat osanale lui Ceausescu. Tabletele sale, mai intai in “Contemporanul”, apoi in “Romania Literara”, erau tot atatea sageti azvarlite in directia unei puteri tot mai absurde, tot mai irationale, tot mai primar-agresive (spre a relua expresia lui Marin Preda). Restalinizarea de dupa 1971 a gasit in Jebeleanu un neimpacat, ireconciliabil adversar. Imi amintesc publicarea tabletei despre “Doctorul I. A”. Toata lumea credea ca era vorba de Iosif Ardeleanu, ani de zile seful cenzurii. Am aflat ca era de fapt un pamflet la adresa doctorului in estetica marxista, temutul Gh. Stroia, seful de cabinet al lui Popescu-Dumnezeu. Ii cerea acestui temnicer al spiritului sa-i scoata clestii din gura, sa-l lase sa vorbeasca liber… Stiu, in “Jurnalul” sau Ion Caraion a fost foarte dur cu Jebeleanu. Nu-i putea ierta ca, atunci cand el, Caraion, si atatia alti intelectuali gemeau in inchisori, Jebeleanu fusese un rasfatat al regimului (nu discut aici biografia lui Caraion). Si totusi, in anii 70, lucrurile se schimbasera, rolul lui Jebeleanu era unul predominant benefic, indeosebi prin sustinerea tinerilor scriitori si prin respingerea imposturii, ceea ce admitea si Monica Lovinescu in “Jurnalul” sau.

Istoria literaturii romane sub comunism nu va putea face abstractie de rolul lui Jebeleanu in rezistenta impotriva noului proletcultism (botezat “protocronism”), de curajul sau dovedit in cateva situatii extrem de complicate cand a spus un Nu categoric liniei oficiale. Nu ma refer doar la luari de cuvant cu implicatii dramatice, dar mai ales la poemele sale nonconformiste. Mai mult, alaturi de Geo Bogza (si spre deosebire de ultra-conciliatorul Virgil Teodorescu), Jebeleanu a tinut piept ofensivei stalino-fasciste patronata de Dumitru Popescu si Eugen Florescu, la ordinul lui Nicolae Ceausescu. Bogza obisnuia sa-i spuna: “Moni, suntem ca aripile albatrosului, cade una, se frange si cealalta”.

Dupa 1965, Jebeleanu a renuntat definitiv la trumfalismul oficial, a scris “Elegia pentru floarea secerata”, un volum sfasietor, un cri de coeur in memoria fiintei iubite disparute, a celei care a fost minunata pictorita Florica Cordescu. Soarta a facut sa fiu prieten apropiat, din copilarie si pana astazi, cu Tudor si Florica, fiul si fiica lui Eugen Jebeleanu. Locuiam pe aceeasi strada (Grigore Mora), ei la numarul 36 (o casa proiectata de Marcel Iancu), noi la 22. Am fost coleg de clasa cu Florica la Liceul “Petru Groza” din clasa intaia pana intr-a sasea, cand, la indemnul directorului, profesorul de geografie Burcescu, m-am mutat la recent infiintatul liceu nr 24 (actualul “Jean Monnet”) de pe strada Gradina Bordei, in spatele Salii Floreasca, alaturi de vechea televiziune. Stiam evident cine este Jebeleanu, auzisem in casa despre el, “Surasul Hiroshimei” era una din cartile cele mai laudate ale acelor timpuri. Mai tarziu, eram in ultima clasa de liceu, am scris o compunere despre acel poem, imi vin si-acum in minte versurile “Ce noapte deasa,vai ce noapte deasa/Unde-i cararea care duce catre casa?/Ce noapte mare, vai, ce noapte mare/Unde-i cararea doamna ‘nvatatoare?” Nu mai vorbesc de “Lidice”, piesa de rezistenta, probabil cea mai sincera, a poeziei antifasciste romanesti.

Am langa mine acum, cand scriu aceasta evocare, volumul “Hanibal”, aparut la editura Cartea Romaneasca in 1972, cu coperta si ilustratii de Tudor Jebeleanu. Pe pagina de garda, un desen al poetului, pe care, prin Florica, il rugasem sa-mi dea un exempar cu autograf: o ramura de copac cu multe frunze, dedesubt un caine mai mare, pe al carui abdomen este scris” Feriti-va”, urmat in spate de un catelus care nu prea stie langa cine se afla si ce pericole il pandesc… Iata cuvintele inscrise de poet, un avertisment, o lectie de viata si o exhortatie care mi-au ramas in memorie pana in ziua de azi: “Lui Volodea, cu indemnul de a invata cate ceva din limbajul frunzelor verzi taiate pentru caini primejdiosi”. (Februarie 1973). In acel volum, la paginile 257 si 258, se afla poemul, aparut initial in “Contemporanul”, imediat dupa suprimarea Primaverii de la Praga, in august 1968, de catre tancurile Pactului de la Varsovia. Intitulat “Izvoare” poemul poate fi citit in acrostihul care cuprinde cuvintele “Lumina Cehoslovaciei”.  Pentru Jebeleanu, ca si pentru Bogza, Marin Preda, Miron Radu Paraschivescu ori Geo Dumitrescu, experimentul de la Praga a insemnat resurectia unei mari sperante. Circul voievodal de la Bucuresti i se parea de un ridicol netarmurit. Credea totusi ca adevarata poezie salveaza lumea, ca prin arta se poate transcende infamia politieneasca. Un pariu pe care, cantarind acum lucrurile, cred ca l-a castigat.

Inchei cu poemul “Masti”, dedicat “unor amici”:

De ma iubiti, iubiti-ma tocat/si nu intreg, caci dintii-or sa va doara/Si sfatul, de bun o sa va para/e sa-mi sfarmati oscioarele,curat/ Nu intr-un lac svarliti-ma-ntr-o doara/caci stiu sa-not, si scap si e pacat/ci-n carca aruncati-mi ne-ncetat/o niagara de venin, murdara/ O, nu ma strangeti, daca ma iubiti, atat de mult la piept, ci drept, frateste,/veniti si gatu-mi strangeti linistiti/Dar nu v’ascundeti gandul! Ca sa stiu/ce trebuie sa fac cat inca-s viu/cu lesul vostru care mai traieste.

http://www.contributors.ro/cultura/frunzele-verzi-si-cainii-primejdiosi-viata-si-timpurile-lui-eugen-jebeleanu/#