„Trebuie uneori să ne prăbuşim în mizeria cea mai adâncă pentru a putea recunoaşte adevărul, tot aşa cum trebuie să coborâm în adâncul puţului pentru a zări stelele”, spunea Havel, un alt intelectual incomod, căruia i s-a atribuit Premiul Păcii. Romanul Hertei Muller, Animalul inimii, te poartă printr-o astfel de călătorie până-n cea mai adâncă mizerie la care a putut fi omul aruncat, în odiosul regim totalitar, pentru ca după trecerea prin Purgatoriu să putem privi adevărul în faţă. Este o carte scrisă într-un stil direct, cu multă sinceritate, în care nimeni nu-i menajat, nici naratoarea însăşi.
În mitologia egipteană, Zeul Ptah  a plănuit cosmosul mai întâi în inima sa, apoi i-a dat chip prin cuvântul său. La judecata morţilor, inimile acestora erau puse în balanţă cu opană (simbol al lui Maat, al dreptăţii), pentru a dovedi că nu erau împovărate de nelegiuiri; în acest caz, inima era sinonimă, sub aspect simbolic, cu „conştiinţa, cugetul”. La Herta Muller inima devine sălaşul unui „animal”, al instinctului primar, semn al primitivităţii. „Când e atâta spaimă pe lume”, omul se dezumanizează, iese pur şi simplu din marginile istoriei. Inima lui e lipsită de cuget, ori este împovărată cu Frică. Toată frica acestei lumi se adună în inima supusului statului totalitar. Uneori animalul poate fi un iepure, alteori un şoarece. De prea puţine ori animalul a fost un leu. Atunci a fost vânat şi torturat spre buna învăţătură a mulţimii.
 Naratoarea abordează în romanul său tematica comportamentului uman sub regimul totalitar din punctul de vedere al minoritarei, unghi diferit de cel al „refugiatului”  Paul Goma. Aşa cum „ceasornicarultoni”, demontează ceasul mamei, tot aşa este demontat, cu mare fineţe, mecanismul de inoculare al fricii care, încet-încet, transportă individul în zorii preistoriei – atunci când vânătorul deseori devine vânat.
                  
 Naraţiunea e scrisă la persoana întâi. În inocenţa sa, copilul simte că lumea în care s-a ivit e strâmbă, cuvântul e prohibitiv. De mic, locuitorul spaţiului totalitar învaţă că singurul adevăr pe care-l poate spune este minciuna. Dar şi tăcerea înseamnă minciună… „de îndată ce tace, totul e minciună.. .pentru că adevărul s-a dus pe gât. Pentru că gura a mâncat cuvântul, nu l-a rostit.” Adevărul trebuie înghiţit. Trebuie înlocuit cu gesturi. Precum gestul mamei de-a tăia unghiile copilului. Cu tot cu degete, să nu cumva să-i mai crească şi să-i vină curajul să le folosească. Precum gestul bunicului. Tunsul ritualic dinaintea morţii. Pentru că doar atât i-a rămas, să aştepte moartea. Ori, precum gestul tatălui. Cel care a venit pe lume „în pas de marş”, care a făcut la viaţa lui doar cimitire, ca soldat SS, şi un copil, la repezeală, pe care-l iubeşte c-o „iubire oarbă” şi pe care l-ar dori mort într-o lume în care nu are niciun viitor. Care până la urmă, devenind un caz fără speranţă, a murit cu un „ficat mare cât toate cântecele pentru conducători”. Un singur lucru nu şi-ar fi dorit tatăl: ca şi copilul său să se hrănească cu „prune verzi”, ai căror sâmburi conţin otrava urii şi-a minciunii, aşa cum fusese şi el hrănit de fuhrer. „Pentru că „mâncător de prune” era o vorbă de ocară, ca „mâncător de rahat”. Numai parveniţii, cei lipsiţi de scrupule, cei fără conştiinţă, cei ridicaţi din nimic, cei care călcau peste cadavre, erau numiţi aşa. Şi dictatorului i se spunea mâncător de prune.”
                 
 Copilul are două bunici: una „închinătoare” şi una „cântătoare”. Sunt cele două supape de salvare: credinţa şi poezia. Credinţa, că într-o bună zi poţi evada din această lume dominată de spaime în altă lume, în care, „ciorapii fini precum aburul” sunt lucruri obişnuite. Şi poezia, calea de desprindere din lumea reală şi de-a intra într-o lume virtuală, acolo unde doar cei bătrâni mai supravieţuiau.
 „Mama spune: Dacă nu mai suporţi viaţa, fă-ţi ordine în şifonier.” Când istoria îl sufocă pe individ, singura şansă de supravieţuire este să ignore realitatea. Să-şi creeze propria lume. Dacă lumea mare, cea a câmpurilor, a apelor, a norilor îl domină până la desfiinţare, trebuie să-şi creeaze lumea lui proprie, o lume mică alcătuită din lucruri aparent mărunte şi inutile: o nucă, un cordon, o fereastră, un sac, o foarfecă. O lume pe care s-o poată domina de la înălţimea nimicniciei sale; o lume suprarealistă în care  Sărăcia şi Frica sunt elementele dominante, pe care cu uşurinţă le poţi citi pe obrazul celor care-o populează.
                   
 În antiteză cu inocenţa copilului, apare dezumanizata Lola, care „venea din sudul ţării şi pe chipul ei se putea citi ţinutul acela sărac… Toate ţinuturile din ţară rămăseseră sărace, ca şi cele din fiecare obraz.” Între peisajul arid de la ţară, cu drumurile pline de praf, în care nu mai pot supravieţui decât oile, pepenii şi duzii, şi cartierele sordide ale oraşului, în care la umbra aceloraşi duzi se lăfăiau scaune scâlciate, se întinde precum o plagă o tăcere  imensă, culcuş al spaimei. Ce se scoate din aceste ţinuturi se sădeşte apoi în obrazul locuitorilor – Frica. Lola şi-a dorit să scape din lumea oilor şi-a pepenilor, şi-a dorit să-şi găsescă un bărbat cu unghiile curate şi cu cămaşă albă. Numai că dorinţele sunt una, ţelurile sunt alta. Şi singura cale să scape de seceta din obraz era plecarea la oraş, unde să studieze. Nu orice. Limba rusă, pentru că aşa arătai regimului că eşti dispus la orice compromis. Era un semn de supunere.
                     
Viaţa la oraş începe într-un alt peisaj suprarealist, cel al căminului cu camerele lui sordide, sărăcăcioase, suprapopulat cu o lume care încearcă să se salveze din sărăcia cealaltă, cea a satului. Aşa cum Ivan Denisovici porneşte cu frenezie să-şi construiască temniţa, tot aşa şi Lola încearcă să-şi croiască drumul către vârful partidului, lucru care, crede ea, o va salva din lumea aridă în care ar fi trebuit să se întoarcă la finalul studiilor. Numai aşa ar putea scăpa de lumea „ciorapilor de bumbac”, aşa-zis „cu patent”, şi ar putea să rămână în lumea „ciorapilor fini precum aburul”, după care toate femeile tânjeau. Din nefericire, când aproape să ajungă „cineva”, când întâlnise şi bărbatul cu cămaşă albă, Lola care se împerechea cu cine apuca şi pe unde apuca, este pusă-n situaţia de-a aduce pe lume un copil. Inacceptabil pentru funcţia ei din partid. Ar fi fost cu siguranţă trimisă înapoi de unde a venit – în câmpul arid, cultivat cu pepeni, în care fratele ei îşi purta oile până li se înroşeau picioarele. Drumul ei s-a frânt brusc. Relevantă scena absurdă în care sinucigaşa este exmatriculată din facultate şi exclusă din partid. „Oile cu picioare roşii” au votat în unanimitate, au ridicat cât mai sus mâinile până le-au amorţit degetele. Ca şi cum n-ar fi existat. „Era atâta linişte între mâinile acelea, spuse cineva în pătrat, încât auzeai cum trece respiraţia pe lemnul băncilor încoace şi încolo.” Aceasta era lumea pe care Lola o ratase.
               
 Alături de ea există cealaltă lume: „lumea proletariatului oilor de tablă şi-al pepenilor de lemn”, care „ieşea la prânz din tura de dimineaţă” şi care abandonase oile şi pepenii adevăraţi, venind ca „turbată” către funinginea oraşului. „Bărbaţii ştiau că fierul lor, lemnul lor, detergentul lor nu contau. De aceea mâinile le rămâneau butucănoase, făceau bulgări şi gogoloaie în loc de industrie. Tot ceea ce ar fi trebuit să fie mare şi colţuros devenea în mâinile lor o oaie de tablă. Ce trebuia să fie mic şi rotund devenea în mâinile lor un pepene de lemn.” O lume abrutizată, alcoolizată, dezrădăcinată, care-şi pierduse orice urmă de umanitate. Singura menire a acestei lumi era de-a îngroşa rândurile proletariatului.
                  
Se pare că obsesia naratoarei legată de „oile cu picioare roşii” vine din realitatea instituită de regimul comunist, în care şvabii, locuitori ai Banatului, au fost alungaţi din casele lor, populate apoi cu acest lumpen care la început îşi adusese oile şi le băgase-n casele şvăbeşti primite  în dar de la partid. O lume pe care ochiul critic al naratoarei o disecă cu răceala celui forţat să-şi părăsească propria vatră în favoarea acestor dezrădăcinaţi ai soartei. O lume în care personaje precum nebunul cu papion de lângă arteziană, pitica din Piaţa Traian ori filozoful din preajma gării se alăturau cailor cu pantofi cu tocuri şi câinilor pe roţi, într-un tablou suprarealist. Moartea Lolei, care lăsase în urma sa un caiet plin cu însemnări, scoate în evidenţă forţa subversivă a scriiturii. Prietenia dintre Gerg, Kurt, Edgar şi naratoare arată că numai solidaritatea celor care protestează împotriva regimului totalitar poate avea o finalitate. Şi ceea ce-i unea pe aceşti tineri erau mamele lor pline de boli, nu taţii lor SS-işti. Îşi părăsiseră casele părinteşti, la fel cu acei ţărani deveniţi peste noapte producători de „oi din tablă şi de pepeni din lemn”, adică de nimic. De fapt statul totalitar nici nu avea nevoie de producţia lor. Cât produceau, atâta mâncau. Salariile de mizerie erau plata supunerii lor. Le completau, furând care ce apuca: măruntaie de la abator, detergent, fiare, şuruburi. Şi partidul ştia că ei fură şi-i lăsa să fure. Ştia că autoculpabilizându-se, având conştiinţa păcatului că fură, n-ar mai fi îndrăznit să se revolte. „Cine nu fură nu este luat în serios la fabrică. Hoţia generalizată asemeni unui cancer în metastază a putut subjuga un întreg popor.
                    
Cei patru tineri le semănau într-o măsură oarecare, dar se şi deosebeau de ei. Conştientizau zidurile închisorii comuniste în care trăiau şi  se ţineau în viaţă doar cu gândul emigrării. „Numai dictatorii şi paznicii săi nu voiau să emigreze. Li se citea în ochi, în mâini, pe buze: chiar începând de azi şi mâine la fel, vor face cimitire cu câinii lor, cu gloanţele lor. Dar şi cu cordonul şi cu nuca, şi cu fereastra, şi cu funia.”Aşa cum făcuseră altădată taţii lor, SS-iştii, mărşăluind sub steagurile fuhrerului. Ei au descoperit că prietenia lor nu era pe placul jandarmului, care i-a luat în colimator. Bătrânii reacţionează: „Bunicul spune să-ţi scriu că alţii aplaudă şi câştigă bani. Să nu-i mai faci una ca asta bunicului.” Tinerii sunt sfătuiţi să cedeze, să colaboreze, nu să-şi pună jandarmul pe urme.
Căci, spune Exupery, aminteşte-ţi de cuvintele mele: oricare ar fi civilizaţia jandarmului şi oricare ar fi a ta, în faţa jandarmului, dacă are puterea de a judeca, rămâne în picioare doar cel josnic. Căci orice adevăr, oricare ar fi el, dacă e adevăr de om şi nu de logician stupid, este viciu şi greşeală pentru jandarm. Căci el te vrea dintr-o singură carte, dintr-un singur om, dintr-o singură formulă.” (Citadela, pg.270)
                  
 Fără susţinere din partea cuiva, cei patru încep să simtă cum frica le pătrunde în sânge. „Râdeam mult ca s-o ascundem de ceilalţi. Dar frica îşi pierde urma. Când îţi stăpâneşti obrazul, se strecoară în glas. Când reuşeşti să-ţi ţii în frig obrazul şi glasul, ca pe ceva fără viaţă, frica îţi părăseşte până şi degetele. Se aşază undeva în afara pielii. Zace liberă în jurul tău, o poţi zări pe lucrurile din preajmă.” (pg.75) Şi cei care simt cu acuitate Spaima care pluteşte deasupra tuturor, sunt copii. Copiii lucrătorilor de la abator, ai băutorilor de sânge cald, nepoţii bunicilor cântători din fluier. Ei descoperă că nici cântatul la fluier, nici hoţia ori băutul sângelui cald nu le va asigura un trai mai bun, ci doar statutul de jandarm: „toţi vor să ajungă miliţieni şi ofiţeri”. Statul totalitar a ajuns la apogeu. Nimeni nu se mai împotriveşte, aproape toţi, cu mici excepţii, participă la propăşirea lui. Exemplul este căpitanul Piele. Cu câinele lui Piele, dresat să bage frica-n oasele celor care cârtesc. Şi Tereza, fiica unui meşter care făcea statui pentru eroii comunişti. Tereza, ale cărei escapade erau iertate la umbra unui tată, slugă devotată statului totalitar şi care nu are scrupule faţă de nimeni. Pentru ea, gestul eroinei de-a-şi răzbuna umilinţa la care a supus-o jandarmul Piele, e doar o distracţie.
                
 În revolta lor, cei patru tineri au inventat un joc pe care l-au numit cu numele unei păsări răpitoare: „spaima găinilor” sau „sfrâncioc”. Sfrânciocul este o pasăre care obişnuieşte să pună în ţepi de păducel sau de măceş, insecte, şopârle, viermi, şoareci. Aminteşte de faptele unui domnitor care-i trăgea în ţeapă pe laşi, hoţi şi trădători. Doar aşa putea fi ucis „animalul inimii”, cel care era purtătorul fricii. Odată evadată în lumea de dincolo, eroina continuă să trăiască cu amintirile, cu tristeţile şi suferinţele ei. Pentru că oricât ar fi vrut, nu putea să scape de ele. Lumea în care trăise avea drept repere ale normalităţii monstruozitatea, absurdul, decăderea fizică şi morală, tot ceea ce mutila sufletul şi-l îmbolnăvea pentru totdeauna. Şi singura cale de-a se purifica a fost de-a aşterne totul pe hârtie cu o sinceritate halucinant.
A fost singura care a reuşit să se salveze şi să-şi învingă „animalul inimii” cel fricos. Pentru cititorul aparţinător unui popor cu memoria atrofiată, aşa cum este poporul român, finalul romanului pare neverosimil. „În ultima fotografie, căpitanul Piele traversa Piaţa Traian. Ducea într-o mână un pacheţel învelit în hârtie albă. De cealaltă mână ducea un copil. Pe verso-ul fotografiei, Kurt scrisese: Bunicul cumpără prăjituri. Îmi doream să-l văd pe căpitanul Piele ducând un sac cu morţii lui. Părul tuns să-i miroasă a cimitir proaspăt cosit, când merge la frizer. Să-i pută crima, când se aşază, după lucru, alături de nepotul lui la masă. Ca acestui copil să-i fie scârbă de degetele care întind prăjitura.” Însă şi copilul i-a devenit complice bunicului din clipa în care a aflat cu ce s-a ocupat şi i-a găsit circumstanţe atenuante: şi-a făcut pur şi simplu datoria. Şi acestă lozincă preluată de întreaga societate , mai ales de „parterul istoriei”, cum spune Glucksmann, ar putea face să se repete şi Auschvitzul şi Piteştiul. Prostia umblă-n haine de gală prin lume.