Scris pe • 9 June 2015
În orice viață, fie ea de azi sau de-acum 200 de ani, contează doar bucuriile, micile frumuseți după care plânge suflețelul de om. Iar acestea sunt puține, între ele, fierbințelile iubirii, parfumul bucătăriilor și onorurile târgului sunt dintre cele nestemate. Când Alecu Moruzi a intrat în București, a adus cu el șălvărime de mătase și canafuri tremurătoare, despre care lumea a povestit în demență, de la unul la altul, încât o duzină bună mai povestește chiar și astăzi, iar printre aceștia mă aflu și eu, iar imediat vă veți număra și voi:doina rusti

Când veni rândul turcilor, se lăsă liniştea. Trimişii împărăteşti, ceauşii, iamagii, mataragii şi Marele Ciohodar, cu oamenii lui, aveau caii complet îmbrăcaţi în capoate de mătase, cu flori verzi, iar copitele erau vopsite în culoarea racilor fierţi. Turbanele ţineau fesuri înalte, ale căror funduri abia ieşeau din cearşaf. Pe lângă trimişii sultanului, copiii cădelniţau cu parfumuri uşoare, încât abia un abur se ridica din când în când. Podul lui Lascăr se umplu de mirosuri, în special de smirnă şi mosc.

În sfârşit apăru Domnul, noul domn, călare pe un cal roib, ceea ce punea foarte bine în valoare căciula făcută de Leun, un samur mai mult alb. Lucrase la ea două nopţi, cosându-i smaralde pe obraji, însă inovaţia acestui odor erau urechile. În jurul celor două orificii, Leun aşezase un colan răsucit cu fir de aur, punctat din loc în loc de nişte clopoţei cât unghia, comandaţi de el la fierar. Cu toate că era prea departe ca să audă muzica lor, Leun îşi imagină mirarea lui Moruzi la fiecare mişcare a calului şi un val de lacrimi îi umplu ochii.

Marele Spătar ducea sabia şi topuzul, iar un căpitan turc ţinea frâul calului dăruit de însuşi sultanul Selim. În spatele lui Moruzi fâlfâia steagul domnesc, cu Sfinţii Constantin şi Elena, Crucea şi Pajura, ale cărei aripi păreau vii, în bătaia înceată a vântului.

Oraşul se umplu de salem malichim-uri, iar cliserniţele bisericilor de lumânări. În noul oraş, Leun se apucă de croit şalvari, iar, după ce se răspândi faima căciulii pe care o purta însuşi calul principelui Moruzi, începu să primească diferite comenzi, de la gentuţe de şa, cu buzunărele şi nasturi, la apărătoare pentru urechi sau manşoane de coadă. (Manuscrisul fanariot, p. 121)

Așa și-a căpătat Leun faima de mare croitor. Și nu era puțin lucru să fii croitor! Exact ca și azi, un creator de haine era venerat și curtat cu tot sârgul. Căci bucureștenii au iubit dintotdeuna trăsurile luxoase, chiar dacă la mâna a doua, și veșminte de ultimă modă. Și să nu credeți că erau ahtiați doar după mătăsuri și croieli exotice! Își personalizau ca și astăzi nădragii, chiar dacă erau croiți după moda turcescă, împodobindu-i cu năsturei de sidef și scoțându-le fața cu buzunărele ori cu broderii care nu mai trecuseră prin nicio minte de om.

Când ne gîndim la fanarioți avem imediat în minte miresmele levantine, floarea de indrușaim și baclavalele însiropate. Dar, de fapt, existau multe alte bucurii autohtone, astăzi uitate, în special mâncăruri în care clocoteau fanteziile unor românași cu fesuri turcești și mărgăritare aduse din Marea Egee.

În Bcureștiul de la 1790, niște delicatese visate noaptea erau oușoarele cu scorțișoară și zahăr, de fapt, ouă coapte și tăiate în două, peste care se punea o crustă dulce și parfumată. Se vindeau pe stradă, ca desert, așezate pe tipsii întinse, pe care mâna agilă a unui limonagiu sau cofetar le purta pe deasupra capetelor imbuibate cu dorințe și vise aurii. Despre acestea am scris în romanul Manuscrisul fanariot, și despre alte mâncăruri specifice orașului nostru, așa cum este și cel mai umitor salam de care am știință:

„Între mezelicuri, nelipsit era capul de viţel, a cărui preparare cerea ore multe. O mână expertăjupuia pielea capului, o opărea şi-o umplea cu urdă, creier, ficat, coconari şi mărar, apoi oînsăila cu undreaua, având grijă să arate exact ca un cap de viţel. Până şi ochii erau puşi la loc, limpeziţi în oţet de prune şi mărginiţi cu albuşuri de ou. O noapte stătea la rece, strâns într-o plasă de in, atât cât a doua zi să poată fi tăiat în felii, cu lama subţire a unui cuţit lung cât un paloş. (Manuscrisul fanariot, p. 84)

Ceea ce n-am spus în roman e că o astfel de mâncare îmi stârnește deoportivă admirația și disprețul față de un bucătar dispus să piardă atâta timp pentru un cap de vițel, cu ochi holbați!

Descriind primul Crăciun bucureștean al lui Leun, mi-am amintit de timpul copilăriei mele și de acele case în care persistă încă mirosul bucătăriilor de altădată:

Pe străzi răbufnea parfumul sarmalelor şi se ridicau în valuri aburii cârnaţilor prăjiţi în untură. De sub uşile groase răzbătea iuţeala enibaharului şi a ţuicii în care fusese fiert, alături de bucăţele de candel şi coji de naramze. Din bucătării venea aroma cărnii tocate, prefăcută în chiftele şi stropită cu oţet dulce, de trandafiri. În special cuptoarele cu dropii umplute îşi trimiseseră fierbinţeala pe străzi, încât nu era om care să nu vadă cu mintea carnea mărunţită,în care se amestecaseră migdalele, coconarii, izma creaţă şi mai ales zahărul, care era nelipsit din orice mâncare.  (Manuscrisul fanariot, p. 96)

Iar dincolo de toate acestea, e viața unui om, îndrăgostit și derutat de orașul marilor dansatori, care era pe atunci Bucureștiul.

Doina Ruști