English

Consolation

Mist clogs the sunshine.
Smoky dwarf houses
Hem me round everywhere;
A vague dejection
Weighs down my soul.

Yet, while I languish,
Everywhere countless
Prospects unroll themselves,
And countless beings
Pass countless moods.

Far hence, in Asia,
On the smooth convent-roofs,
On the gilt terraces,
Of holy Lassa,
Bright shines the sun.

Grey time-worn marbles
Hold the pure Muses;
In their cool gallery,
By yellow Tiber,
They still look fair.

Strange unloved uproar
Shrills round their portal;
Yet not on Helicon
Kept they more cloudless
Their noble calm.

Through sun-proof alleys
In a lone, sand-hemm’d
City of Africa,
A blind, led beggar,
Age-bow’d, asks alms.

No bolder robber
Erst abode ambush’d
Deep in the sandy waste;
No clearer eyesight
Spied prey afar.

Saharan sand-winds
Sear’d his keen eyeballs;
Spent is the spoil he won.
For him the present
Holds only pain.

Two young, fair lovers,
Where the warm June-wind,
Fresh from the summer fields
Plays fondly round them,
Stand, tranced in joy.

With sweet, join’d voices,
And with eyes brimming:
„Ah,” they cry, „Destiny,
Prolong the present!
Time, stand still here!”

The prompt stern Goddess
Shakes her head, frowning;
Time gives his hour-glass
Its due reversal;
Their hour is gone.

With weak indulgence
Did the just Goddess
Lengthen their happiness,
She lengthen’d also
Distress elsewhere.

The hour, whose happy
Unalloy’d moments
I would eternalise,
Ten thousand mourners
Well pleased see end.

The bleak, stern hour,
Whose severe moments
I would annihilate,
Is pass’d by others
In warmth, light, joy.

Time, so complain’d of,
Who to no one man
Shows partiality,
Brings round to all men
Some undimm’d hours.

(1852)

Romanian

Consolare

O ceaţă fină astupă soarele.
Căsuţe fumegînde împrejur
în toate părţile se văd.
O vagă melancolie
mi se apasă pe suflet.

Şi totuşi, pe cînd eu lîncezesc,
pretutindeni, nenumărate
perspective se deschid,
nenumărate fiinţe
trec prin felurite stări.

Departe de-aci, în Asia,
pe acoperişul monastirilor,
pe terasele aurite
ale sacrei Lhasa,
soarele luce.

Marmure gri, roase de timp,
întrupînd Muzele,
în galeria lor impasibilă,
pe lîngă gălbuiul Tibru,
încă par frumoase.

Un nedesluşit tumult
şuieră în jurul portalului.
Ci nici pe Helicon
calmul lor princiar
nu fu mai senin.

Pe alei obscure
într-o solitară cetate africană,
încinsă de arină,
un cerşitor însoţit, orb şi îndoit de ani,
cere pomană.

În inima deşertului
un tîlhar la pândă.
Altul mai cutezător nu era,
nici privire mai ageră
nu scruta, odinioară, prada.

Vînturile Saharei i-au pedepsit
ochii acvilini.
Risipită îi este dobînda,
de-acum ce-i rămîne de trăit
e durerea.

O păreche de juni înamoraţi,
stau neclintiţi, în transă, în extaz.
Pe cînd briza lui iunie,
descălecată din cîmpuri,
îşi vede de joacă în preajmă.

Cu voci dulci, contopite,
şi ochi clocotind pătimaşi, imploră ei:
„Ah, destin, destin,
nu ne răpi această clipă!
Timp, opreşte-ţi pasul!”

Se-ncruntă şi dă din cap
îndată Zeiţa cea aspră.
Timpul răstoarnă clepsidra,
începe deja un nou ciclu.
Atât le-a fost clipa.

Cu blîndă îngăduinţă
le lungi Zeiţa cea dreaptă fericirea.
În tot aceeaşi clipă
osînda altora
s-a prelungit.

Ora ale cărei ferice
nealterate momente
aş eterniza,
zece mii de oameni îndoliaţi
se bucură că-i dusă.

Ora grea, austeră,
ale cărei momente
aş anihila,
îi împle pe alţii
de căldură şi bucurie.

Mult-deploratul Timp,
cel care nimănui
nu-i este părtinitor,
aduce fiecăruia
ore luminoase.

(1852)

Traducere: Paul Abucean