1.

„Is dying harder than being already dead?”

(Robert Lowell)

 

 

Deja 30 și nicio iluzie să netezească drumul.

Ulcerul mă trezește în pumni.

Am fața umflată și gâtul uscat ca țeava unui tanc Sherman.

Tusea ar strica tot cheful femeii de lângă mine

dacă femeia de lângă mine n-ar fi plecat

acum câteva luni, înainte să se crape de ziuă.

Cât de penibile sunt acum comparațiile

pe care le-aș putea face între moarte

și orice altceva.

Cât de prostesc să scriu despre glonțul

care mi-a trecut de două ori prin dreptul urechii

sau să mai bag în seamă ghionturile pe care și le împart

pe 28 de canale câteva cadavre politice.

Un mort e un mort e un mort e un mort.

Un gram de iarbă e un gram de iarbă și-atât.

Slavă Domnului, am înțeles la timp despre ce era vorba.

Cele câteva lucruri pe care mi le-am dorit ca un disperat

mi-au fost fluturate puțin pe la nas

și apoi mi-au fost luate.

În legătură cu scrisul,

am încercat doar să-nțeleg cum a fost posibil.

Am scris despre ce am văzut: despre iubire futută

despre nebunie

și moarte în floarea vârstei.

Nu mă mai enervează dobitocul ăla obsedat de mine

care spune peste tot

că am fost favorizat

că am avut proptele.

Ce importanță are că am scris câteva poeme frumoase,

și pentru cine?

Ce importanță are că matematicienii ruși încearcă

să ofere un model matematic al cancerului?

Tot acolo ajungem.

Generația mea nu mai e generația mea, dacă o fi fost vreodată.

Nicio hârjoană, nicio jerbă de artificii, niciun spectacol

să mă țină cu sufletul la gură.

„Matur și inegal”, când alții de-abia încep.

Celulele au început să o ia razna,

grădina s-a transformat într-o pârloagă

unde se hârjonesc, cât mă așteaptă, niște animale sălbăticite.

Sunt răbdătoare. Și sunt în stare de orice.

Să se îngrijoreze mă-ta de „denivelările și inegalitatea

izbitoare din acest volum de maturitate”.

Deja 30 și nicio iluzie să netezească drumul.

2.

Despre prieteni, despre palmele lor mari,

deprinse cu munca, despre noaptea

în care un munte de om a plâns cu mine

sub un nuc despicat în două de fulger,

despre liturghiile în timpul cărora mă hlizeam

cu băiatul cantorului,

despre leucemia Feliciei, despre imensa ei fericire

când începea dansul,

despre ochii aceia scăpărători în care

nu voi mai privi niciodată.

Despre batistele parfumate ale bunicului,

despre răutăți și regrete

și arcade însângerate și alcool împuțit,

despre dimineți amnezice și capete rase,

despre fularul lui Vasea, despre râsetele

din camera cealaltă.

Despre scrumierele vorbitoare,

despre furia indianului Cherokee după ce i s-a luat totul,

despre banii pe care îi aștept dintotdeauna,

despre graba asta nebună, nebună –

și despre mine,

cu țigările pe terminate și gluga trasă pe cap,

pândind la geamul unei benzinării cu

luminile stinse.

3.

gata cu teenage angst-ul,

cu fițele de copii ai timpurilor noi,

de feți ai tiranului cu capul de silex, noi

am văzut de mici nonsensul revoluției

sălbăticirea treptată a lumii așa cum o cunoaștem,

„goana după lucrurile curând trecătoare”,

ne-am gândit să ne revoltăm, dar

nu mai avea niciun rost.

atunci am descoperit drogul –

tangoul amfetaminei, valsul opiaceelor,

menuetul pastilelor, revelațiile mătrăgunei –

și o dezordine unică, și dependența și, da,

am trăit la limită, pentru că altfel n-ar fi avut sens,

am privit buimăciți în ochiul furtunii

și

ne-am aruncat

 

MIERCURI, 9 OCTOMBRIE 2013

http://unanotimpinberceni.blogspot.co.uk/search/label/poemele%20mele