hqdefault

Imediat după revoluţia din 1989, realizatoarea de emisiuni tv Lucia Hossu Longin aducea la cunoştinţa publicului românesc o parte din ororile comise sub regimul care, aparent, murise, în emisiunea „Memorialul durerii”. La început emisiunea era transmisă săptămânal la ore de audienţă maximă, asta până când, cei care vreme de 50 de ani terorizaseră ţara, fiind încă la putere, n-au mai permis transmiterea emisiunii decât târziu, după miezul nopţii, ca apoi s-o interzică definitiv. A fost ca şi cum s-a tras un colţ al cortinei pentru ca cei mulţi să vadă ce li s-ar putea întîmpla, în caz că nu şi-ar vedea de treabă.
Printre martirii care au rezistat terorii comuniste s-a aflat şi Elisabeta Rizea, femeie simplă din Nucşoara, cu o statură morală aşa cum românii nici nu bănuiau că mai există. Toată lumea era surprinsă când o asculta :părea o entitate venită din alte lumi, aşa că, şi alţi realizatori tv sau jurnalişti s-au grăbit s-o intervieveze, tocmai pentru ineditul modului de-a gândi şi pentru felul în care a rezistat chinurilor la care securitatea a supus-o fără măcar să-i clintească demnitatea de om. Astfel că doi etnologi, Irina Nicolau şi Theodor Niţu, de la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, au decis să lase posterităţii mărturiile acestei femei care a răzbătut din infernul comunist rezistând celor mai de neimaginat torturi, publicând cartea Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara.

Acum, după 25 de ani, constat că întrebarea lui Gabriel Liiceanu din prefaţa cărţii a devenit retorică: „Ne putem oare branşa sărbătoreşte la un Occident care vrea să ne reînveţe drepturile omului, democraţia şi privatizarea, uitând pur şi simplu, sau ignorând suprema imoralitate care este crima?” Iată că s-a putut. Câţi îşi mai pot aminti azi cine a fost Elisabeta Rizea, atâta vreme cât ştiu cine este Dan Diaconescu, sau Andreea Marin sau Mihaela Rădulescu. Acesta e genul de personalităţi pe care memoria publică românească îl cultivă şi pe care nu-l poate omite. Şi de ce ar place o personalitate precum Eliabeta Rizea care nu are mare lucru în comun cu mentalitatea generală, care a trăit experienţe pe care noi, ceilalţi, nici măcar nu ni le putem imagina?
„Când citim în paginile acestei cărţi, spune Gabriel Liiceanu tot în prefaţă, că au existat prizonieri politici cărora li s-au scos dinţii cu cleştele de cuie, smulgându-li-se gingiile o dată cu dinţii; că o femeie era călcată în picioare până când îi ieşeau plămânii prin coastele rupte;când citim că Elisabeta Rizea a stat legată de mâini de un cârlig din plafon, că i-au rămas în celulă dinţii şi părul („în pat dinţii din gură, cole jos păru”), că un om valora mai puţin decât un glonte („trei lei”), când aflăm – din altă mărturie – că un ţăran ridicat noaptea este smuls din casă cu stâlpul casei cu tot, toate acestea trăite, văzute sau auzite, nu constituie temeiuri suficiente pentru ca bătăile inimii să ni se oprească şi pentru ca părul să ni se ridice măciucă?”
Iată că nu. Iată că memoria noastră nu mai poate cuprinde şi un Om precum Elisabeta Rizea. Dar ea e doar unul dintre cazurile fericite. A fost cunoscută de opinia publică, chiar dacă impresia lăsată de tragica ei poveste a fost de scurtă durată. A fost eroina unuia din documentarile Luciei Hossu Longin. Au scris această carte despre ea cei doi cercetători. Dar poate mult mai importantă pentru ea a fost unica vizită a Majestăţii Sale regele Mihai în căsuţa modestă din Nucşoara, unde-şi chinuia zilele, oloagă fiind de ambele picioare. Şi mult mai important a fost când, pe cheltuiala Majestăţii Sale a fost dusă la Bucureşti şi operată la picioare să se poată bucura de viaţă şi ea. Pentru că chinurile Elisabetei Rizea au continuat până la moartea ei şi lupta ei cu hidra comunistă n-a avut repaus nici după 90.

„Era aşa o lume cinstită şi cumsecade… Doamnă, n-aş fi dat pe nimic comuna asta! Acum ei (urmaşii comuniştilor) au pământul de la Arnăuţoiu, de la ăştia care au fugit, de la mine, de la ăla, de la ăla… Trei zile dacă mai trăiesc, da vreau să ştiu că s-a limpezit lumea. Că pământu, vezi, nu mi-l dă…” Şi lumea nu s-a limpezit nici măcar acum după 25 de ani. Dimpotrivă. Povestea e cutremurătoare. Cine o citeşte cunoaşte o viaţă exemplară. Exemplară a fost şi dragostea pe care această femeie a purtat-o bărbatului ei şi pentru care s-a lăsat supusă celor mai atroce chinuri, dar pe care nici prin cap nu i-a trecut să-l trădeze vreodată , aşa cum nici n-a gândit să-şi trădeze tovarăşii din Rezistenţa anticomunistă:
„Şi a tras Cîrnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi aveam coadă… şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig… Şi mi-a fost frică, doamnă… şi stam şi ţipam şi spuneam – domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi că nu ştiu! Nu mă chinuiţi, nu mă lăsaţi fără mâini, mai bine împuşcaţi-mă!” Şi câte alte chinuri pe care o minte normală nu le poate cuprinde. Pe care mulţi cu siguranţă nu le-au crezut. Degeaba scria Pasternak: „Despre acea lume trebuie scris în aşa fel încât să ţi se oprească bătăile inimii şi părul să ţi se ridice măciucă în cap. A scrie despre ea nepăsător, obişnuit, a scrie fără ca scrisul să zguduie, a scrie mai palid decât au zugrăvit Petersburgul Gogol şi Dostoievski, n-ar fi doar stupid şi deşert, ci ar fi josnic şi iresponsabil.”

Peste aceste întâmplări deja s-a aşternut uitarea, deşi avem nevoie de modele. Avem nevoie să ştim că şi în ţara asta au existat oameni cu coloană vertebrală, oameni simpli fără prea multă carte, dar cu principii de viaţă adevărate. Dar pentru asta avem nevoie să fim cu mintea trează, să fim lucizi. Să reinstaurăm respectul faţă de cei care au fost mai buni decât noi. Dar în primul rând trebuie să recunoaştem că aceste lucruri s-au petrecut şi să veghem. Nu răzbunarea, ci neuitarea trebuie să fie lecţia de învăţat. Aşa cum un alt mare martir al neamului, Mircea Vulcănescu, lăsa drept testament îndemnul „Să nu ne răzbunaţi!” Elisabeta Rizea refuză ideea de-a deveni călău la rândul ei şi spune: „să-i chinuie Dumnezeu, nu să-i chinui io. Îi iert eu, da nu-i iartă Dumnezeu”.

sursa: http://etinarcadiaego.falezedepiatra.net/?p=3573