După zeci de ani grei, de lectură năprasnică,
încercări încrâncenate de a scrie versuri,
perseverări nebuneşti,
iluzii, amăgiri, disperări, arderi şi stingeri,
am publicat, în sfârşit, pe banii mei
adunaţi cu multă trudă,
lucrând în schimburi de noapte
la depoul de tramvaie Dudeşti, din capitală,
volumul de versuri SPERANŢA.
Pe coperţile Sale am reprodus fotografia color
a unei lumânări aprinse în noapte.
Editură mi-a fost LINIŞTEA.
Am dus-o fuga la libraria ILUZIA şi am ocupat
un raft întreg cu multe exemplare
ale minunatei mele cărţi,
ba şi în vitrină am aşezat câteva,
împreună cu un afiş mare
în spaţiul noutăţilor editoriale!
Am aşteptat cu înfrigurare câteva zile
şi ţuşti la librărie:
– S-a vândut ceva?
– Nimic bătrâne, nimic.
– Cum aşa? E o carte foarte bună.
– O fi, dar lumea abia are bani pentru mâncare,
nu şi pentru cărţi.
Am plecat foarte dezamăgit şi am revenit după alte câteva zile, nu se vându-se nimic.
M-am dus atunci cu cărţile lângă o tarabă
cu zarzavaturi, la piaţă.
Lumea zâmbea văzându-mi volumele pe masa pliantă,
unii chiar le răsfoiau amuzaţi, cineva chiar a mărturisit că sunt frumoase,
dar de cumpărat nu a cumpărat nimeni.
M-am dus la restaurantul Uniunii Scriitorilor
Toţi aşteptau să le dăruiesc câte o carte,
ceea ce am şi făcut.
Apoi m-am dus la alte restaurante, de lux,
dar nici un magnat
nu a dorit să cumpere nici o carte.
Apucându-mă disperarea, am comandat la
Serviciul de pompe funebre, un coşciug, mic,
din mahon,
căptuşit cu dantele, mătăsuri şi catifea
numai bun să încapă cartea.
Am alergat la preot să-mi oficieze slujba
de înmormântare creştinească a SPERANŢEI.
Am dorit să fie îngropată în pământul trupului meu,
în piept, în locul coastei din care
Dumnezeu a făcut-o pe Eva.
Spre surprinderea mea, preotul Posomorâtu a acceptat,
contra costului unei înmormântări obişnuite:
– Că doar tu te îngropi, nu-i aşa?
– Desigur părinte, ce rost mai are să trăiesc fără SPERANŢĂ?
Mi-am pregătit un praznic de pomină, cu fripturi,
vin din belşug, ţuică
Şi am invitat pe toţi prietenii mei scriitori:
critici literari, poeţi, prozatori, directori de edituri etc
(ce dracu o fi cu ei că sunt aşa înfometaţi? – m-am întrebat deseori,
văzându-i la lansările de carte unde rad şi sting tot, dar cartea n-o cumpără şi
nu o citesc chiar dacă o primesc gratis!)
Şi preotul a început slujba citindu-mi stâlpii:
Eminescu, Blaga, Arghezi, Coşbuc, Bacovia,
Lorca, Rilke, Montale, Elytis etc
Apoi, m-am întins pe iarbă şi fiecare a venit
să de-a o lovitură de târnăcop în pieptul meu,
în carnea mea întărită de vârstă şi necazuri.
Sângele curgea şiroaie, invitaţii râdeau,
criticii loveau cel mai cu sete
poeţii se strâmbau de plăcere.
La început, mă durea îngrozitor, apoi tot mai puţin.
În sfârşit, cartea a fost îngropată
în locul coastei scoase cu forcepsul
după ce a fost fierăstruită cu drujba.
Da, acum eram mulţumit, am încremenit senin, zâmbind.
Şi s-a încins o petrecere pe cinste,
toţi dănţuiau, mâncau şi beau;
vinul le şiroia prin bărbile neîngrijite, grăsimea fripturilor le mânjea mâinile.
După ce au obosit de înfulecat, cineva a rostit:
– Ce să facem pentru pomenirea poetului?
După o îndelungată pauză, o voce timidă a şoptit:
– Să-i citim un poem din SPERANŢA.
O clipă s-au uitat miraţi unii la alţii şi au decis:
– Bine, să auzim:
Şi cineva, urcat pe un scaun a citit.
S-a făcut linişte. După ce a terminat lectura,
publicul a aplaudat:
– Frumoasă poezie, ia să mai citim una.
Şi aşa au citit toată cartea.
Apoi, fiecare a luat câte un exemplar şi a plecat.
Sufletul meu privea detaşat de lângă streaşina casei.
Nu mai ştiu ce s-a întâmplat după asta,
pentru că m-am înălţat.